O bancă din parc se va numi Ion Beldeanu

Ce se mai întâmplă sub soare, când toate cele ce sunt au mai fost şi vor mai fi, preluând pururi neschimbată interogaţia Eclesiastului. Ce mai ştiţi despre cei care nu mai trec strada, despre cei ce zac în azile şi spitale, despre acei oameni care au stat în fruntea turmei, în scaune domnitoare, în poarta Cetăţii? Ce mai ştiţi despre Ion Beldeanu? Vă amintiţi, desigur, de confreria condeierilor de ieri-alaltăieri, de scriitorii George Damian, Onu Cazan, Mihail Iordache, Constantin Ştefuriuc, Simon Petru Oprea, Ion Negriuc, Gh. Lupu, Emil Satco, Cornelia Maria Savu, Mircea Motrici, Radu Mareş, Ion Cozmei, Constantin Blănaru, Dumitru Covalciuc ori Romeo Istrate. Ion Beldeanu i-a cunoscut pe toţi – şi pe alţii dinainte – George Sidorovici, Dragoş Vicol, Teofil Dumbrăveanu, Traian Filip şi pe atâţi alţii lucrători în stupul Culturii noastre. Pe cei din preajma lui Ion Beldeanu, autentic poet, pe lângă izbânzile sale în proză şi jurnalism ori în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni şi redactor director al revistei „Bucovina literară”. Îi ştim: Marcel Mureşanu, Mircea A. Diaconu, A. D. Rachieru, Ion Grigore, Emil Ianuş, Liviu Papuc, Nicolae Cârlan, Vasile Andru şi Radu Cârneci, Dumitru Teodorescu, Doina Cernica, Mihai Iacobescu, Dumitru Cucu, Alis Niculică, Carmen Veronica Steiciuc, C. Hrehor, C. Severin, C. Arcu, C. Ungureanu-Box, Ion Drăguşanul, Ion Manole, D. Brădăţan, Octavian Nestor, L.D. Clement, Gh. Giurcă, Ion Filipciuc, Mircea Tinescu, Al. Ovidiu Vintilă şi, desigur, alţii, colaboratori şi redactori de la diferite reviste din ţară, din numărătoare nelipsind scriitorii de la Cernăuţi. Şirul lung, dar incomplet, nu conţine un nume pe care obligatoriu vreau să-l evidenţiez: Mihai Sultana Vicol. Îl subliniez aici nu pentru spiritul nonconformist, bătăios, nici pentru virtuţi literare, ci pentru o dimensiune pe care nu am intuit-o în acest pumn de cremene, pentru filantropie. Din acest punct de vedere noi toţi suntem corigenţi, dacă nu cumva chiar repetenţi. Mihai Vicol, trubadurul străzilor sucevene, urzit din lut şi uraniu, din acelaşi tărâm ca şi bârlădeanul Cezar Ivănescu, şi tot atât de aprig şi înflăcărat precum Adrian Păunescu, la gazeta căruia îşi trimite producţiile, îşi găseşte timp de taifas, de şedere pe banca lui Ion Beldeanu din parcul „Ioan Nemeş”. Banca lui Ion Beldeanu e nu departe de statuia voievodului Petru Rareş. Acolo, sub imperceptibil dangăt de frunze metalice, Vicol înnoadă cuvinte şi deznoadă închipuiri, stranietăţi rostite de semeţul între rostitorii de metafore de azi, retras, solitar, clasicizat deja, mirat în labirintul sinelui de piramida cuvintelor risipite. E suav, rătăcit într-o inocentă poveste de demult, precum Sadoveanu la senectute. Surâde, te prinde în crucea pupilelor cenuşii, mai mult ascultă decât întreabă, ferind discursul de ambiguităţi, parcă temându-se să nu tulbure cuvintele pe care le-a şlefuit cu migală şi reverenţă. Mihai Vicol ştie că Bucovina îl doare, precum şi pe el îl doare Basarabia; înţelege derapajul existenţial nu ca o disoluţie lentă, nemeritată sub „repetabila povară” a acestei lumi; ştie că văduvia l-a plumbuit şi că singurătatea, ca imediată consecinţă a văduviei l-a ţintuit iremediabil. Nu cred că aceste întâlniri reflectă măsura unei prietenii vechi. Niciunul din cei doi nu sunt oameni de anturaj, ba chiar au ciudăţenii din care nu ies aliaje altruiste. Vicol însă a cunoscut în profunzime suferinţele speciei, sub obuze, pe front, în închisori, a scris despre victime şi asasini, despre teroare/dezumanizare şi, dincolo de îndreptăţitele sale revolte, nu şi-a pierdut candoarea, vede lumea ca pe o Golgotă gemând sub o pădure de cruci.

Atenţia răbdătoare pe care i-o acordă Mihai Vicol lui Ion Beldeanu, însoţindu-l în parc, pe scara locuinţei, în odaia cu pianină şi cărţi, vine din Pilda samarineanului. Zis-a oarecând un teofor: „Când schitul e în flăcări, lasă rugăciunea, pune mâna pe căldare!”. A-i citi unui suferind aforisme, stihuri, definiţii, nu-i mai mult decât a-i bandaja plăgile, a-l lua la braţ, a-i ridica bastonul de pe strada scufundată în vacarm şi indiferenţă!

În parcul „Ioan Nemeş” o bancă se va numi Ion Beldeanu. Poate cândva se va numi aşa şi o stradă. Poate aşa se va numi Şcoala din Zamostea natală. Sau o bucată dintr-un perete cu portrete dintr-o Galerie cu oameni de seamă, cum este la Fălticeni. Până atunci să ne unească şi să ne numească Prietenia. Pe frunza rămasă pe bancă desluşesc o inscripţie cu semnătura poetului: „Singurătatea are chipul tău…”.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI