Cu moşu Saghin Ermolai din Gura Ciumârnei (com Vatra Moldoviţei) la Campoformio şi înapoi

Saghin Ermolai (şezând), cu un coleg de arme în ţinuta militară a armatei habsgurgice

Sunt de mult la modă sondajele specializate ale opiniei publice pe cele mai neaşteptate subiecte. In Anglia, în urmă cu vreo zece ani, profesiunea medicală a adunat cele mai multe puncte la popularitate, cele mai reduse sufragii obţinând politicienii şi avocaţii.

Putem admite că de medic este cel mai adesea nevoie, iar dialogul medic-pacient are particularităţi care, la alte relaţii, rămân doar comerciale. Omul sănătos şi mai ales cel bolnav încredinţează medicului bolile sufletului şi ale trupului, numai în faţa bolii dându-şi seama cât este de fragil. De obicei omul vine la medic pentru ştiinţa sa, cu o anumită durere, care oricât de măiestrit s-ar zice că ea, durerea, ar fi „contravaloarea imensului dar al naturii oferit omului” pentru sensibilitatea sa, durerea, „va trebui rezolvată de cineva indiferent pe ce cale” şi în condiţii de empatie de care bolnavul are mare nevoie, medicul este cel chemat să o facă.

„Misterul durerii este încă cea mai tristă neputinţă a pământului. După toate câte s-au spus şi care se mai pot spune asupra ei ca indicator al localizării bolii, după ce moralistul a considerat-o din punct de vedere disciplinar, iar teologul şi-a spart şi el dinţii în această nucă amară, după ce evoluţionistul a contat pe existenţa ei, vine în sfârşit doctorul să spună ce e de făcut cu ea; aş dori ca ea, durerea, să-i revină numai lui singur, doctorului”.

Au loc congrese şi simpozioane asupra durerii. Există în lume „institute ale durerii” şi orice progres în explicarea mecanismelor durerii şi în terapia ei este o binefacere pentru suferinzii care de obicei nici nu ştiu bine să descrie doctorului o durere oarecare.

„Engleza care poate exprima gândurile lui Hamlet şi tragedia lui Lear, nu are cuvinte pentru tremor şi durerea de cap; totul pare să se fi dezvoltat într-o singură direcţie. Orice şcolăriţă care se îndrăgosteşte îl are la îndemână pe Shakespeare şi Keats pentru a-şi exprima gândurile; să încerce numai să descrie doctorului o durere şi limbajul i se usucă pe dată”.

De la Hipocrate (460-356 î.e.n.), medic grec din Kos (Grecia), supranumit şi „părintele medicinii” ne-a rămas aforismul „Sedare dolorem divinum opus est” (Calmarea durerii este o operă dumnezeiască).

Dialogul medic – bolnav este esenţial pentru strategia succesului şi aici stă unul dintre marile avantaje ale medicului: posibilitatea accesului la „romanul” vieţii unui om. „Sub fiecare piatră de mormânt se ascunde un roman”; de ce să nu admitem că şi în spatele numelui oricărui om s-ar ascunde un roman, o poveste inedită, irepetabilă ?

Contactul nemijlocit al medicului cu bolnavul, indiferent de condiţia sa socială, culturală, politică, este avantajul suprem al profesiei medicale, al medicului care ştie să întrebe şi vrea să asculte nu numai ceea ce ţine strict de dialogul medical. Îmi amintesc cu respect de astfel de istorisiri şi ceea ce se poate dezvălui uneori, merită scris cel puţin pentru originalitatea relatărilor.

Era prin 1979, când o tânără simpatică şi volubilă, dotată cu o îndrăzneală elegant cenzurată, m-a întrebat dacă pot să-l ajut pe bunicul ei; în cabinetul medical intră îndată un munte de om decupat parcă din munţii Adam şi Eva din Pojorâta, ori din Pietrele Doamnei şi pus să umble sub culmea Ciumârnei în urmă cu aproape un veac. Vârsta i-am aflat-o întrebându-l, şi mi-a răspuns aproape râzând: „am ani mulţi şi nici unul; am avut mulţi şi toţi s-au dus de nu mi-a mai rămas nici unul”, întinzând în acelaşi timp palma goală a mâinii drepte. Chipul său mă duce şi acum cu gândul la Zeus, la Sf. Petru ori la Brâncuşi; parcă trage după el munţi şi văi, toate forţele nevăzute în stare să mute lumea. Se întreba de ce l-o fi adus nepoata sa, Filomela, la doctor. Mai stăruind cu întrebările referitoare la amintirile sale dar şi asupra lumii de azi, aflu că era oarecum intrigat că nepoata sa nu-l lăsa în pace şi-l tot invita acasă la ea la televizor, îndemnându-l să-şi cumpere şi el unul. Răspunsul moşului era la fel de original şi de şăgalnic: „să te văd eu Creţuşca moşului dacă atunci când vei duce tu în spate zilnic şi la orice oră un sac plin cu 80 de barabule, are să-ţi mai ardă de televizor”, se referea bineînţeles la numărul anilor pe care-i purta… iar pe nepoata Filomela o alinta cu apelativul de Creţuşca, aluzie la părul cârlionţat şi bălai.

Aşa l-am cunoscut pe octogenarul Ermolai Saghin, îmbrăcat în suman de muntean şi cu o pălărie interesantă, cu streaşina răsfrântă, care-i ferea faţa de ploaie. Sumanul descheiat lăsa la vedere o cămaşă de in ori de cânepă şi o curea lată din piele (cimir – cum îi spunea el). Avea o privire care parcă ardea; doi ochi albaştri, mari, sub o frunte largă, ce degajau blândeţe, nerăbdare, curiozitate şi se remarcau uşor pe chipul ocupat de o barbă deasă, sură, care lăsa să se întrevadă un surâs îngăduitor.

Una dintre primele întrebări s-a referit la semnul din vârful capului, o cicatrice adâncă ca un şanţ, dinapoia frunţii până spre ceafă..

– A fost un glonţ talienesc, în munţii Alpi, în celălalt război; dacă mergea mai adânc îmi rămâneau ciolanele pe cele râpi spre Italia.

 – Ermolai e un nume rar, foarte rar pe la noi. Cine v-a pus aşa nume ?

 – Şi asta este o altă poveste. Când am venit pe lume, în 1893, era într-o noapte. In ajun, părinţii mei au primit să şadă peste noapte la noi un călugăr pribeag pe nume Ermolai. A doua zi când a aflat că un băiat a venit pe lume s-a rugat să fie botezat cu numele său şi părinţii i-au făcut voia.

 – Cu ce vă ocupaţi ?

– Vara cu strânsul fânului pe râpile noastre, cu animalele şi stânile, iar iarna ne dregem ori facem diferite unelte din lemn, reparăm chiua pe firul de apă de lângă noi care parcă măsoară vremea curgând peste bolovani. Ne îngrijim de ştează, o vâltoare pe acel pârâiaş care zăgăzuieşte apa şi pune la lucru fără curent electric foşălăul, cărmănătoarea şi chiua care prelucrează gergile de le face pufoase”.

Era aterohipertensiv şi artrozic, dar pentru judecăţile emise, aşa cum l-am cunoscut şi din întâlnirile următoare, era de admirat; aveam destule motive să cred că va dura cât veacul.

Examenul clinic complet, scoate la iveală o altă cicatrice profundă, verticală, medio-fesieră stângă.

 – Asta de unde o ai, moş Saghin ?

 – Cu asta e o întreagă încurcătură; de când mă aflam la Campoformio, coborând în Udine spre Veneţia.

Campoformio?! Deodată îmi răsar în minte crâmpei din viaţa şi războaiele marelui împărat care, în 1797, a încheiat Pacea de la Campoformio (Campoformido), Napoleon Bonaparte, încă general, când Austria, îşi reajustează posesiunile în sensul că Franţei îi revin Ţările de Jos la care Austria a trebuit să renunţe; viitorul împărat al Franţei obţine şi controlul insulelor ioniene dintre care Korfu era de o importanţă strategică majoră.

– Te-ai bătut cu Napoleon acum exact 2 veacuri ?

– Nu cu împăratul, ci tot cu talianul, numai că de tăiat m-au tăiat ruşii în primul război mondial; unul din prizonierii ruşi aflat în grija noastră. Într-o zi de vară, ruşii fiind la lucru sub pază, au încetat munca. Când m-am dus la ei, mi-au zis că într-un copac se afla un şarpe uriaş de care le era teamă. I-am liniştit că eu ştiam ruseşte pe lângă germana pe care o vorbeam ca apa, că mama era nemţoaică, vasăzică austriacă şi am tăiat şi şarpele cu baioneta ceea ce pentru localnici a fost o mare bucurie, ei fiind mâncători de broaşte, şerpi şi de alte lighioane; chiar voiau să mă plătească pentru şarpele ce le-am dat. N-am înţeles de ce anume la o dugheană unde neguţam cumpărături pentru regiment unul din ruşii ascunşi după nişte butoaie, m-a tăiat atât cât a ajuns cu un cuţit ori cu baioneta. După ce s-a trecut rana, n-am mai mers în front ci m-au dat la paza cailor regimentului. Era cât pe ce să mă însor acolo cu o italiancă şi cum de război mă săturasem, mă puteam furişa de să creadă că am fost omorât ori am trecut la inamic, iar după terminarea războiului mă însuram la vedere şi acolo rămâneam.

– Şi de ce n-aţi dus planul la împlinire ?

– Când am văzut-o pe italianca mea mâncând cu mare poftă şerpi mi-a pierit pofta de însurătoare cu ea şi când m-am întors acasă, m-am însurat cu Filomela, care într-o viaţă de om nu mi-a ieşit niciodată din cuvânt, ca şi copiii şi nepoţii; nepoata care m-a adus la dumneavoastră îi poartă numele pentru că a salvat-o de la moarte. Când s-a prăpădit Filomela mea, petrecusem 60 de ani de căsnicie la un loc.

Pentru importanţa istorică, am reţinut ca document fotografia celor doi soldaţi, unul din ei fiind Ermolai şi textul scurtei scrisori de pe verso, către sora sa: Ecaterina Saghin: „Ţine Dragă Sorioară spre amintire de la al tău frate care te iubeşte Ermulai Saghin, să ţîi minte dragă că ai un frate care au avut dragoste spre Arme şi Patrie şi cu dragoste am plecat de mam supus la Rigi de Cavalarie în anu Războiului 1914 şi 1915 şi 1916. Adio dragă Sorioară”.

Nu demult, când o picătură de vară a rătăcit necontrolată între zilele lui septembrie, am revăzut-o pe nepoata moşului Ermolai după vreo 20 de ani de la prima noastră întâlnire.

Maturizată în avantajul ei estetic, mai reţinută în gesturile care-i însoţesc exprimarea ca şi altă dată, cu aceeaşi aluniţă medio frontală, deasupra rădăcinii nasului, în câteva minute şi-a dezvăluit personalitatea întregită prin pasiunea sa pentru informatică.

 Abordând regretatele „seri sucevene” unde prezentam din când în când diapozitive de pe meridianele lumii, mi-a mărturisit câteva lucruri interesante din Golful Mexicului unde fusese, ceea ce a creat îndată un teren comun, mai ales când i-am zis că eram invitat la un Congres mondial de istoria medicinii care urma să aibă loc la Galveston, la sud de Dallas, exact în Golful Mexic. La întrebarea mea ce mai face bunicul, adunându-şi zâmbetul într-o tristeţe decentă mi-a zis că s-a prăpădit aşa cât era el de falnic; s-a dus din picioare la fel cum un copac drept ce urcă parcă până la cer, se prăvale pe neaşteptate; a murit lucrând.

Întrebând-o ce istorii interesante mai ştie despre bunicul său, mi-a povestit de întâlnirea cu un ministru austriac; moşul era şi un pasionat apicultor. Într-o zi însorită de toamnă, pe când îşi rânduia ştiubeiele cu albine, dinspre Palma Ciumârnei, o maşină străină opreşte şi cere permisiunea să-l filmeze pe moşul Ermolai. Acesta, în mod firesc le zice străinilor în nemţeşte: „dacă tot mi-aţi luat chipul, vă rog să-mi trimiteţi şi mie o fotografie; poftiţi de gustaţi din miere şi un pahar cu apă rece”.

Străinii, surprinşi de germana moşului, au primit bucuroşi invitaţia. La plecare moşul le-a oferit şi o floare de toamnă, o gherghină. Momentul a fost tot mai încărcat de emoţie când bătrânul şi-a exprimat dorinţa ca floarea de la el să ajungă pe mormântul împăratului Frantz Joseph al cărui soldat a fost. Ministrul mediului de la Viena, pentru că drumeţul era un mare demnitar austriac, s-a ţinut de cuvânt; în vreo trei săptămâni a expediat pozele cu apicultorul lângă ştiubeiele sale şi un portret al împăratului. Era încă sub regimul comunist şi evenimentul devenea o problemă delicată pentru nepoţi. El a rezolvat însă îngrijorarea nepoatei Filomela căreia i-a zis: „De-or veni să mă întrebe, unui moşneag ca mine n-or să-i facă nimic”. Revederea cu nepoata bătrânului desprins din legende mi-a produs o bucurie tristă; acel om interesant, distins, înţelept, depozitarul unei rare experienţe de viaţă, nu mai era.

M-am despărţit de d-na Filomela întrebând-o dacă-i place muzica (filos şi melos însemnând dragoste de muzică). Mi-a răspuns că ştia de la bunicul său semnificaţia numelui Filomela şi că-i plac acele melodii abia auzite ale zonei sălbatice de pe valea pârâului de sub culmea Ciumârnei unde a copilărit şi unde se duce deseori şi cu mare plăcere. Alura sa Gavroche-iană o prinde admirabil şi e ca o replică modernă, târzie, la o ţinută pe care o fi avut-o în copilăria sa pe Obcinile Bucovinei, în climatul creat şi întreţinut de oameni cum a fost bunicul ei, plin de istoria unei bucăţi de continent şi aproape a întregului secol XX.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Saghin Filomela says:

    Bună ziua,
    Cum aş putea să descriu emoţia ce m-a cuprins (?! )… Am citit acest memorabil articol al Domnului Doctor Ioan Ieţcu… am descoperit de fapt ceea ce am dăruit… o bucăţică mică din sufletul unui bucovinean cu care mă mândresc – bunicul meu Ermolai. Sunt mândră că sunt din această viţă şi port recunoştinţă veşnică acestor bravi români şi consideraţie celor care s-au aplecat asupra povestirii: Dr. Ioan Ieţcu şi publicaţiei Crai Nou. Dacă ar fi să semnez aceste gânduri…cel mai nimerit ar fi “Creţuşca…”

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!