Despre Bucovina cea cu „amintiri din trecut, aşa de îmbelşugate, de îndepărtate şi sfinte”…, despre Mircea Hrişcă – pictorul…, despre România…

Despre toate deodată, pentru că sunt entităţi greu de separat, primele două ducând inevitabil la creaţia artistică a cărei „simplitate”, dorită în formă, ascunde un univers ale cărui coordonate temporale se suprapun şi curg fără oprire.

Altfel spus, ne aflăm în faţa unor opere de artă, ale căror semnificaţii decurg din plinătatea lor informaţională, atrăgându-ne într-o cursă a „aventurii”cu origine în realitatea imediată, căci impresia este aceea a deja cunoscutului: văzut, auzit, trăit. Numai că pictorul reţine din lumea materială eposul încărcat de istorie şi mit, îl concentrează în simboluri a căror sevă devine culoare. Iar aceasta primeşte formele variate ale vieţii cotidiene: preocupări, datini, sărbători, plasate mai ales în lumea satului.

Primele întoarceri îl duc pe artist în copilăria dintre munţi, adică la origini, regăsite în casa obcinii bucovinene, la grajdul străjuit de scară din care se simte şi acum răsuflarea aburindă din timpul iernii. Odată intrat în interior, pătrunzi într-un loc ancestral, în care hornul sobei păzeşte cu sfinţenie viaţa, cea care este doar în trecere. Sentimentul efemerităţii repetabile în timpuri diferite, oamenii fiind mereu alţii, este sugerat prin tonuri de culoare aproape de nedefinit, care se amestecă natural, mărturisind parcă statornicia ritualurilor vieţuirii pe pământ. Totodată, artistul se opreşte îndelung asupra rostului omului, surprinzându-l la muncă, la târg, la bufet, la odihnă. De cele mai multe ori, acesta nu este singur, ci în grup, în adunări. Uniţi fiind, oamenii au rădăcini adânci în pământul din care urcă în ei sângele strămoşilor şi odată cu acesta o întreagă natură ale cărei frumuseţi împodobesc portul, obiceiurile, viaţa. Purtători de istorie, au un anume fel de a se aduna, de a merge, de a sfătui, de a privi, pictorul punându-i să urmeze un drum înainte, grăbindu-i să se descopere ca aparţinând unui neam ce are puterea de a fi aici şi aiurea. De aceea, apar fără ochi, fără gură, fără liniile feţei. Au individualitate numai în portrete generice, astfel născându-se ideea de umanitate.

Şi unde se concentrează cel mai expresiv şi mai consistent universul uman decât în târguri sau la iarmaroc?

Căci toţi pare că merg în acelaşi loc, la târg, cel mai adesea, pentru că acesta are o existenţă ciclică. Lumea pestriţă, dar fascinantă a târgului se află într-o forfotă continuă; aici se descătuşează energii acumulate în timp, aici se trăiesc prefaceri menite să le dea oamenilor forţa necesară a reînceputului. Târgul – spaţiu fără margini, în care totul se întâmplă în afara timpului, spaţiu al libertăţii în care totul se mişcă altfel.

Dacă ruralul şi citadinul iau forme mai puţin prin linii (prezente doar în schiţe) şi mai mult prin tuşe ambigue de alb, negru, violet, verde, treptat acestea devin ele însele idei, stări, trăiri, frământări existenţiale, turnate în compoziţii în care dominant devine cuvântul pictat, expresie a eului creator, generator de armonie. De altfel, temele romantice cu note realiste sunt dezvoltate în tablouri a căror „tehnică” este minuţios gândită, studiată, generos îmbrăcată în culori ce reacţionează între ele.

Dincolo de material, dar nu total rupt de acesta, păşim odată cu artistul pe tărâmul unei spiritualităţi sublimate de paroxismul trăirii. Ciclul Origini evoluează din 2 grupuri – unul al femeilor graţioase, pure, pline de diafan, mergând spre târg parcă legănându-se în ritmul doinei, şi altul al bărbaţilor, urmând acelaşi drum – un monolit greoi, dârz, clocotitor (dacă ne raportăm la petele de roşu). Fiecare şi împreună devin, mişcându-se ascensional într-un cadru dreptunghiular-pătrat vertical, estompându-se şi topindu-se în sunete de toacă, venite nu se ştie de unde, la început lente, muzicale, urmate de ritmuri alerte şi hotărâte. Punctul culminant, în mod ciudat, probează dorinţa de echilibru a artistului, tonurile coloristice din gama griului aducând Pacea sufletului asociată cu Dăinuire-a, dincolo de care se aşterne necunoscutul cu zbaterile lui.

Pe aceeaşi linie a căutării apare şi componenta temporală, proprie anotimpurilor. În curgerea lui, timpul trage după el natura întreagă; prefacerile din afară se cuibăresc în sufletul artistului care, neîncăpător fiind, pare că se linişteşte pentru a o lua de la capăt.

Pentru că din altă perspectivă, el, artistul se trezeşte în faţa unor porţi ale timpului, care, lăsate întredeschise, cheamă pe cel stăpânit de focul creaţiei să pătrundă pe tărâmul devorator al cunoaşterii. Şi, cu siguranţă, s-a lăsat purtat în acest spaţiu, întrucât Portiţele sunt „trepte” pe care le-a urcat, înălţându-se, ieşind la lumină, precum Iona, prin operele dăruite nouă.

Toată în tot, opera artistică a lui Mircea Hrişcă are un loc aparte în arta plastică românească şi universală, chiar dacă Bucovina îl reclamă ca fiind al ei.

Din considerente estetice, pictorul se integrează tematic romantismului; iar tonurile pure, dătătoare de frăgezime şi luminozitate, potrivite formelor şi mişcării, trimit la impresionismul târziu, cu evidente note autohtone. Cadrul dreptunghiular pe înălţime, în care compoziţia are o altă rânduială, păstrându-şi libertatea, anticipă postmodernismul – fovismul, expresionismul, prezent în opera lui Mircea Hrişcă şi prin pata de culoare stridentă, expresie a strigătului, după cum însuşi mărturiseşte, „de bucurie, de bocet, de revoltă…”.

 Fără a-l extrage din tagma artiştilor bucovineni, rămânem la ideea că Mircea Hrişcă a trăit şi a creat în spiritul celei mai autentice culturi româneşti. În sufletul lui mare a sălăşluit România întreagă. Artistul i-a dat expresia Tricolorul-ui atins de vântul libertăţii, dar şi de cel al vicisitudinilor istoriei.

Despre viaţa şi opera lui se poate scrie o carte consacrată unui suflet adânc încercat de arderile creaţiei, ce l-au făcut să treacă prin porţi, lăsând să cadă în urma sa valori artistice cu miez de adevăr şi emoţie, dăinuind în timp.

Iar în locul cel dintâi în care au căzut a izvorât eterna fântână a Meşterului Manole, din apa căreia beau neîncetat Oana şi Ana…

FLORICA DIACONESCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: