Odiseea unui veteran de război

De câte ori îmi povestea tata, artilerist şi comandant de tun în cel de-al Doilea Război Mondial, despre acea bătălie de la Cotul Donului, mi se făcea „pielea de găină” şi părul măciucă. Era greu de suportat numai să asculţi!…

Regimentul 11 Artilerie din Focşani a trecut Prutul pe 22 iunie 1941, şi de atunci caporalul Gavril Petrea, împreună cu camarazii săi, a trebuit să facă faţă tuturor ororilor acelui război: zile şi nopţi să stea în tranşee cu apa până la genunchi, frig, foame, trecându-le gloanţele pe la ureche… celor norocoşi. Două rugi îndrepta tata către Dumnezeu: să nu cadă prizonier la ruşi şi apoi dus în Siberia şi să nu fie rănit şi lăsat să se chinuiască şi să moară încet, pe câmpiile Rusiei.

Până acolo i-a fost dat regimentului tatei să înainteze, până la Cotul Donului… Aici au fost încercuiţi şi măcelăriţi de tancurile şi mitralierele inamicului. Moartea venea din toate părţile, cădeau ostaşii ca spicele, chiar şi aceia care ridicau mâinile să se predea, împuşcaţi pe la spate de superiorii lor. Tata şi cu un servant au părăsit tunul şi s-au adăpostit sub un tanc, peste resturi din ceea ce fuseseră oameni, zdrobiţi de şenilele acelui mastodont împotmolit. Au tras cu puşca din dotare până au terminat muniţia, iar pe câmpul de luptă nu mai erau decât cadavre şi răniţi. Nici vorbă de sanitari, pieriseră şi ei, în locul lor au apărut câteva grupe de ruşi, trăgându-le câte un glonţ în cap şi scăpându-i de suferinţă… Nici cei ascunşi prin diverse locuri nu erau cruţaţi, având aceeaşi sortă. Tata şi camaradul lui, de frică, din instinct au rupt-o la fugă spre o pădurice ce se vedea în zare.

Când i-au observat ruşii, luaseră distanţă…, dar o grupă de puşcaşi i-a urmărit. Sub ploaia de gloanţe alergau sub imperiul fricii şi a morţii. Şi au fugit aşa chiar şi când ruşii nu i-au mai urmărit. Cât? Nici tata nu ştie, 5-10 kilometri. Erau la un izvor şi tata a băut două ceşti de apă, apoi nu a mai ştiut nimic două zile. S-a trezit la o mănăstire, la cap cu camaradul lui şi cu doi călugări. Când a deschis ochii, a auzit ca prin vis, într-o română stâlcită: „Gata, scapă, nu moare!” Călugării ruşi nu i-au trădat: l-au lecuit pe tata cu vin roşu şi miere de albine. Când s-a pus pe picioare, îndrumaţi de monahi, au plecat spre Prut şi România. Au respectat regulamentul armatei: dacă regimentul este distrus, să se prezinte la sediu!

Precauţi, au mers numai noaptea prin păduri, hugeaguri şi lanuri de porumb, iar ziua dormeau sau îşi făceau planuri pentru noaptea ce urma. Era luna august, găseau de mâncare, fructe, porumb sau cartofi cruzi sau fierţi în cască. Într-una din dimineţi au ajuns la un lac. Şi-au ales locul de dormit; tata a rămas să caute lemne şi să fiarbă cartofi, iar tovarăşul s-a dus pe malul lacului să se spele şi să prindă un peşte. Trecuse mult timp, servantul nu se mai întorcea, aşa că s-a dus în direcţia în care plecase, să-l caute. Când a ajuns acolo, a văzut cea mai macabră imagine de crud coşmar: bunul lui camarad plutea cu faţa în sus pe apă. Înfierbântat, s-a aruncat în apă şi a făcut stop cardiac. Nu a avut decât să-l aducă la mal şi să-l înmormânteze, punându-i la cap o cruce…

Rămas singur, tata şi-a continuat drumul spre ţară, marcat de două sentimente: singurătatea şi faptul că nu a putut face nimic pentru tovarăşul ce-i salvase viaţa. Mâncând mai mult crud şi uneori cartofii nespălaţi, a făcut o dezinterie. A riscat şi s-a apropiat de o casă de la marginea unui sat, iar acolo numai o rusoaică singură. Nici ea nu l-a „vândut”, ci l-a tratat cu ceaiuri şi cu orez fiert, dar nu pe gratis, ci i-a cerut vestonul… A trecut Prutul înot noaptea şi a răcit. Nu a mai putut merge decât până la o mănăstire de lângă Iaşi, Bucium mi se pare. Tot cu miere de albine şi vin roşu l-au tratat şi călugării români.

Astfel că, pe data de 11 septembrie 1944, s-a prezentat la Regimentul 11 Artilerie din Focşani. Tot aşa a mers, numai noaptea şi pe ocolite. Când l-a văzut comandantul, slab, murdar, cu barbă şi plete –, l-a trimis mai întâi la infirmerie, iar după câteva zile i-a cerut un raport detaliat despre ce s-a întâmplat cu unitatea sa. Apoi i-a zis: „Măi băiete, ar trebui să te trimit pe Frontul de vest, dar după cum arăţi şi câte ai pătimit, du-te acasă. Dar tot aşa, numai noaptea. Treburile s-au schimbat, nu mai suntem cu nemţii şi peste tot mişună patrule ruseşti. O să-ţi fie mai greu decât prin Rusia!”.

A avut dreptate comandantul: a fost prins de ruşi în apropierea Romanului şi dus într-un lagăr chiar din oraş, până la primul transport spre Siberia, ce părea că-i era predestinat. Şi cum deviza sa era „mai bine mort în România, decât în Siberia”, nu a stat prea mult în acel lagăr. După o tentativă de evadare în grup, în noaptea următoare a scăpat singur.

Prin Rusia nu ştia nici tata prin ce localităţi a trecut. În România mi le-a spus, dar am uitat eu… Ce ţin minte e că a ajuns pe Muntele Cernegura, prin Munţii Neamţului, Vârful Pipirig, apoi pe culmile Farcaşei şi Sabasei, iar la un apus de soare a coborât în apa pârâului Pietroasa. Ştia tata că pe timpul acela, mijlocul lui octombrie, bunicul său, Mihai Rusu, zis Ceraru, trebuie să fie cu oile în tomnat la târlele lui, mai jos cu câţiva kilometri. Se îngâna ziua cu noaptea când a apărut în faţa bordeiului în care ardea un foc, a cărui lumină ajungea până la el. Moşneagul înalt şi ciolănos l-a întâmpinat cu un ciomag, ostil, gata să-l lovească.

– Mă, tu trebuie să fii un dezertor!… Eu nu te primesc! Du-te pe front şi luptă, unde am şi eu patru nepoţi ai Floarei din Hăleasa… Dacă ar mai trăi, că nu mai am veşti demult de la ei…

Şi a început să plângă moşneagul cu suspine.

L-a luat tata mai pe ocolite până i-a spus de unde vine şi ce a pătimit, apoi că el este Petrea, feciorul mai mare al Floarei din Hăleasa. Plângea tata de câte ori îmi povestea şi ajungea la acest episod, plângeam şi eu, plâng şi acum când scriu. S-au îmbrăţişat şi au plâns în voie amândoi. Cum să-şi recunoască nepotul aşa de slab şi străveziu, că prin munţi nu mai erau fructe de pădure, ci numai bureţi, iar barba şi părul îi crescuseră din nou.

Acasă nu a stat prea mult, pentru că bunicul meu, de astă dată, l-a trimis la oi în Arşiţă, unde a „tomnat şi iernat”, venind acasă primăvara, când războiul era pe sfârşite şi soarta nemţilor hotărâtă.

Nu mai conta acest lucru, căci pentru cei trei fraţi – Ion, Ilie şi Gheorghe – venise „extrasul” că au căzut pe front, la datorie. Era tragedie şi jale mare în familia Gavril şi Rusu, şi nimic nu mai conta…

Aceasta este odiseea întoarcerii tatei din război, pe care am relatat-o foarte pe scurt. Este adevărat, am auzit-o de multe ori, apoi tata era un om cu frica lui Dumnezeu, nu minţea, iubea adevărul şi dreptatea.

Două regrete a avut tata în viaţă: că nu i-a fost recunoscut meritul celor şapte ani de armată, concentrări, război şi câteva zile de lagăr. „Noua ordine”, oportuniştii care nu au fost pe front nicio zi, au fost împroprietăriţi cu câte 2-3 hectare, dumnealui numai cu 0,25 ha… „Pentru că a luptat numai împotriva fraţilor sovietici şi a nemţilor nu…”. Al doilea regret e că în anul 1963, un revizor hain şi un miliţian pervers, au complotat şi i-au făcut dosar penal. Era gestionar la un magazin forestier şi a dat alimente pe datorie de 183 de lei. S-a judecat doi ani şi a fost condamnat la 3 luni de închisoare. Cu aceste două regrete a şi murit la numai 57 de ani, pe 8 octombrie 1973, şi din cauza bolii de inimă, din cauza acelei fugi de la Cotul Donului de 5-10 kilometri…

 ION GAVRIL, Broşteni

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: