Ultimele zile ale Austriei în Bucovina (II)

În dimineaţa zilei de 2 noiembrie am vorbit din nou cu comandanţii militari despre încrederea pe care o prezintă trupele lor. Amândoi m-au asigurat că sunt convinşi că trupele lor vor rămâne liniştite în cazărmile lor pe timpul adunării, deoarece el însuşi şi ofiţerii doresc să le ocupe (dea de lucru) acolo. Despre utilizarea lor pentru servicii de asistenţă nu s-a discutat nimic.

La mai puţin de o oră de la această conversaţie, trupele ambelor batalioane au spart magazinele de stat (austriace), s-au aprovizionat cu arme şi muniţii şi au părăsit cazărmile fără să ţină cont de avertismentele ofiţerilor. Acest lucru este valabil mai ales pentru (regimentul) JR 41. Comandanţii militari nu pot fi absolviţi complet de reproşurile de a fi fost prea puţin informaţi despre starea de spirit a trupelor lor. Dacă ar fi fost mai bine informaţi, armele şi muniţiile ar fi fost recuperate şi s-ar fi împiedicat aceste nenorociri. În aceeaşi oră s-au dispersat şi poliţia militară şi trupa comandamentului orăşenesc.

În tot oraşul a început un schimb de focuri aleatoriu, sălbatic, din puşti şi granate de mână, operaţiune ce durează acum de câteva zile. Magazinele de stat au fost jefuite, cele ale guvernului însă au fost protejate cu succes, bunurile private nu au suferit daune însemnate. Focul puştilor şi al grenadelor de mână au fost uneori foarte puternice, nici zgomotul unei lupte nu răsună mai puternic; a fost o zi şi o noapte de groază pentru Cernăuţi.

Ca mijloace de forţă nu mi-au mai stat la dispoziţie decât garda de securitate foarte slăbită din punct de vedere numeric şi o mână de jandarmi; jandarmii de probă au trebuit să fie concediaţi pentru că nu prezentau suficientă încredere. Aşa că am fost lipsit de putere faţă de acţiunile soldaţilor.

De fapt numărul victimelor acestor revolte a fost relativ scăzut, conform constatărilor oficiale au fost 3 morţi şi 30 de răniţi grav din partea populaţiei civile. La aceştia se adaugă desigur şi răniţii care au fost ridicaţi pentru a fi îngrijiţi la domiciliu.

Pentru restabilirea liniştii publice am ordonat constituirea imediată a unui corp de apărare civică, dotat cu arme precum şi a unui corp subordonat Direcţiei de Poliţie. Pentru acesta din urmă am solicitat să se prezinte la mine – ca cea mai înaltă autoritate de stat – funcţionarii guvernamentali ce erau ofiţeri în rezervă, alţi ofiţeri care erau lipsiţi de ocupaţie în Cernăuţi, iar alţii se refugiaseră din Ucraina. Echipa trebuia recrutată de către Direcţia de Poliţie din rândurile celor mai de nădejde soldaţi, iar plata se va face de către stat. Am renunţat la prelungirea legii marţiale, deoarece legea marţială – dacă ar fi să fie eficientă – trebuie şi îndeplinită, dar pentru acest lucru îmi lipsesc mijloacele necesare.

Grijilor referitoare la restaurarea ordinii s-au adăugat şi probleme economice chiar mai severe decât acestea. Legătura pe calea ferată prin Lemberg a fost întreruptă, dacă o asemenea legătură va fi posibilă prin Stryi era încă incert. Din când în când ajungea câte un tren din Stanislau; în rest totul era învăluit de incertitudine.

În orice caz, se putea lua în considerare faptul că nici un transport de cărbune nu va mai putea ajunge, ceea ce era de-a dreptul catastrofal, deoarece rezervele de cărbune de la calea ferată ajungeau pentru 10 zile iar în Cernăuţi era deja o mare nevoie de combustibil. Am ordonat restrângerea la minim a traficului feroviar, iar încălzirea să se facă în special cu lemne.

De asemenea, în Cernăuţi era disponibilă doar o cantitate de petrol brut (ţiţei) pentru 10 zile pentru alimentarea uzinei de apă şi de electricitate. Intervenţia mea la Rada Bucovineană-ukraineană a fost folositoare, iar Cernăuţiul a fost aprovizionat cu petrol din Galiţia până la sfârşitul lui decembrie. În acest fel, ca şi în alte relaţii economice, am depins de bunăvoinţa Radei, bunăvoinţă de care a dat mereu dovadă câtă vreme am condus eu guvernul.

Pe de altă parte, nu aveam nici o îndoială că fără sprijinul Radei nu puteam continua guvernarea multă vreme şi din cauze economice. La aceasta se adăuga şi problema banilor. Directorul financiar a trimis la cererea mea, încă din octombrie, funcţionari la Lemberg pentru ca acolo să ridice 30 milioane de coroane aşa cum se întâmpla de obicei cu poşta. Înmânarea banilor a fost refuzată însă, cu menţiunea că nu există bani în numerar. După plăţile de la 1 noiembrie au mai rămas în visteria statului cam 8 milioane de coroane, o sumă foarte mică, având în vedere că nevoile lunare ale Bucovinei se ridicau la 40-50 milioane. Prin urmare, am contactat filialele din Cernăuţi ale băncilor vieneze pentru a emite note de trezorerie [bancnote] în numerar. La 6 noiembrie aceste negocieri au ajuns la sfârşit, iar băncile au promis că îmi vor plăti soldul curent al guvernului de aproximativ 6 milioane în numerar. Cu toate acestea nici această sumă nu ajungea decât pentru cel mult până la 1 decembrie, deşi am efectuat doar plăţile cele mai necesare. Mai puţine probleme îmi făcea situaţia alimentelor. Guvernul ţării avea rezerve mai mari pentru unele articole, ştiam de asemenea că în ţară existau suficiente alimente de vreme ce trimiterea alimentelor în vest trebuia să înceteze. În cele din urmă am angajat o coloană de camioane din Ucraina, cu un comandant foarte bun după câte ştiam şi mă gândeam să trimit rezervele bogate de făină din Noua Suliţă la Cernăuţi. Corpurile de armată austro-ungare din Ucraina şi Basarabia se aflau într-o dizolvare completă, de aceea rezervele deveniseră inutile.

Având în vedere că în noua situaţie, toate autorităţile militare şi civile se aflau în subordinea mea, am reuşit să fac rost de garnituri de tren pentru evacuarea legiunilor adunate între timp la Cernăuţi, garnituri care au devenit disponibile la data de 2 noiembrie.

Deşi au fost chemate la Lemberg [Lvov] pentru a lupta împotriva polonezilor, legiunile au refuzat îmbarcarea în vagoane; abia după acţiunea personală şi influenţa comandantului lor, arhiducele Wilhelm, care s-a deplasat de două ori noaptea la gară, deşi era bolnav, aceştia nu s-au mai opus.

La 3 noiembrie, ora 6 dimineaţa, trenul cu legionarii a plecat. O serie de dezertori şi răufăcători a rămas însă în Cernăuţi şi au constituit cauza multor incidente în zilele ce au urmat. Din ultimele ziare din Viena, care au ajuns la Cernăuţi, am aflat că primul ministru Lammasch a denumit autorităţile ca fiind doar administratori ai guvernelor naţionale. Aceasta şi întreaga situaţie critică m-a determinat să convoc la mine, în seara zilei de 2 noiembrie [1918], pe deputaţii români ai Consiliului Imperial din Cernăuţi (cancelarul baron Hormozaki, Onciul, Grigorovici) şi pe reprezentanţii Radei Ucrainene, pentru a le oferi informaţii privitoare la situaţia creată. Hormozaki şi Grigorovici au fost de părere să guvernez în continuare cu un consiliu alcătuit din toate naţiunile ţării, până la încheierea păcii.

Ideea consiliului consultativ nu a fost acceptată de ucraineni; Onciul dorea să preia el imediat guvernarea, dar până la urmă m-au asigurat cu toţii că au încredere nelimitată în mine şi m-au rugat să continui guvernarea.

Pe 3 noiembrie, mii de ţărani au participat la reuniuni şi la marşuri, mulţi dintre ei înarmaţi cu puşti. Ordinea nu a fost tulburată, iar participanţii s-au împrăştiat în linişte. Pentru evitarea unei lovituri de stat am consemnat în [sediul] guvernului jandarmi, dar am emis ordinul de a nu folosi armele în nici o situaţie.

Dimineaţa am primit vestea că soldaţii care se întorceau din Ucraina au jefuit magazinele din Noua Suliţă şi au comis multe nelegiuiri. Pentru că nu erau disponibile suficiente vagoane pentru transportul lor înapoi, iar soldaţii se întorceau în marş pe jos, exista pericolul ca mulţimile neînfrânate să ajungă la Cernăuţi şi să înceapă să jefuiască.

Ca urmare, am ocupat podurile peste Prut cu jandarmi care au fost înlocuiţi ulterior de legionari ucraineni; diverse încercări ale soldaţilor de a trece podurile au fost respinse în lupte formale, iar temutul marş care a durat zile întregi, a trecut cu bine pentru oraşul Cernăuţi.

Din districtele ucrainene veneau veşti proaste. Ţăranii şi soldaţii ucraineni dezarmau peste tot jandarmeria, care nu opunea rezistenţă; ţăranii au început să jefuiască pe unii latifundiari. Radele locale cereau predarea administraţiei dar căpitanii districtuali refuzau să facă acest lucru, la indicaţia şi ordinul meu. Într-un district a fost constituit – cu aprobarea mea – un consiliu consultativ, am înlocuit doi şefi de oficii răuvoitori, cu alte persoane.

După câte ştiam, după amiază se vor întâlni preşedintele Radei Ucrainene, Popovici, şi deputatul von Onciul, pentru a încerca să se înţeleagă cu privire la împărţirea ţării între cele două naţiuni.

Îmi puneam acum serios întrebarea, dacă, şi când şi cui îi voi preda guvernarea. (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: