M-am mutat în Londra

Subsemnatul alături de colegi din Portugalia, Eritrea, Somalia, Angola, Vietnam, China şi Hong Kong, în primul an de studiu

După cum am mai spus, salonul internaţional de caricatură din 1989 a avut loc în Anglia, la Margate, un orăşel la Canalul Mânecii, vizavi de Belgia.

Cât au fost zilele festivalului nu am spus şi nici nu am dat de bănuit de intenţia mea de a rămâne în Marea Britanie; presa locală ar fi avut un subiect mai mult decât fierbinte de comentat.

Prin BBC am luat legătura cu familia care m-a ajutat să-mi formulez cererea de a rămâne în Marea Britanie; tot respectiva familie m-a ajutat să găsesc unde să stau când mă voi muta la Londra.

În hotelul de la Margate se discuta frecvent despre situaţia în care un premiant al salonului nu se mai întorcea în România. În unul din week-enduri, se cazaseră la respectivul hotel două negrese din Londra. Când au plecat, le-am ajutat cu bagajele până la taxi. Una dintre ele, Valencia Burton, mi-a dat o carte de vizită care, pot spune, mi-a hotărât întreaga viaţă cât am stat în Marea Britanie.

Am locuit în hotelul de la Margate (The Cartoonist Hotel) patru săptămâni. Proprietarul hotelului (Tony Neat) era şi el caricaturist şi oferea colegilor de breaslă o reducere de 50%, aşa că în loc să plătesc 15 lire pe zi pentru cazare şi trei mese, plăteam doar 7,50. Familia lui m-a sfătuit să rămân în Margate, căci şi acolo era un colegiu unde, ca străin, aş fi putut să studiez engleza. Totuşi am hotărât să mă mut la Londra.

Într-o vineri după-amiază am plecat la Londra, la adresa indicată de familia care mi-a făcut rezervarea. Era undeva în partea de nord-vest a Londrei. Când am ajuns la respectiva locaţie (o casă obişnuită transformată în hostel), am intrat într-o cameră în care era o sofa, iar mai mulţi tineri asiatici se uitau la un televizor. La engleza mea, pe care doar o ghiceam, am înţeles că nu este niciun loc liber.

Am sunat la familia de români să mă plâng că nu am unde sta. Mi-a răspuns cineva în engleză şi n-am înţeles nimic din ce mi-a spus. Eu îi tot dădeam cu engleza mea şi căutam din partea cealaltă un răspuns de genul „yes” sau „no”. Până la urmă ne-am înţeles; răspunsul era „no”, adică cei pe care îi căutam eu nu erau acasă, ba mai mult, am ghicit că nici nu vor fi acasă peste weekend.

Este o vorbă: „nevoia te învaţă”. Am deschis cartea „Londra de la A la Z” şi am căutat să văd unde locuieşte Valencia Barton. Am sunat şi, tot în engleza pe care nu o ştiam, am comunicat. Din toate vorbele noastre s-a sedimentat ideea că dânsa îmi spunea să iau un taxi şi să vin, iar eu i-am spus (nu ştiu cum!) că ştiu să ajung cu metroul.

Case în Southwark din perioada victoriană

Am luat metroul, am schimbat de vreo două ori şi am ajuns în Brixton, un cartier, la vremea aceea, preponderent al negrilor. Din staţie şi până la Valencia am mai avut de mers pe jos aproape un kilometru. Eram cu o valiză după mine şi mă gândeam: „Doamne, în ce m-am băgat!”. Cale de întoarcere nu era; dacă reveneai în România, erai pierdut pentru toată viaţa. Aveai probleme serioase cu serviciul, în sensul că te mutau pe undeva prin judeţ, iar de ieşit din ţară n-ai mai fi ieşit. Te întorceai într-un fel de puşcărie.

Sâmbătă, Valencia a plecat la Birmingham, iar eu am rămas în grija unei rude care nu locuia acolo, dar mai venea din când în când să vadă ce-i cu mine. Neavând ce face, am ieşit în grădinuţa din spatele casei şi mi-a venit mie aşa să fac un pic de ordine într-un şopron în care erau nişte faianţe vechi aruncate aiurea. După aceea m-am apucat să smulg nişte buruieni, pentru ca, până la urmă, să curăţ toată acea grădinuţă. Mi-aduc aminte că în timp ce smulgeam eu acele buruieni, am început să cânt „Vino mamă să mă vezi cum lucrez la spaţii verzi”.

Când s-a întors Valencia de la Birmingham a avut mai multe cuvinte de laudă; am înţeles asta din gestica dânsei şi din expresia feţei. Mai ţin minte că am învăţat atunci şi un nou cuvânt, „jungle”, şi am dedus că ar trebui să însemne junglă.

Tot aici mai spun că primele cuvinte pe care am vrut să le învăţ, şi pe care le-am şi învăţat, au fost zilele săptămânii şi cifrele de la 1 la 10. Cât am trăit în Marea Britanie, întotdeauna am numărat şi socotit doar în engleză; auzisem de la alţii că străinii de acolo chiar dacă vorbesc în engleză, de socotit socotesc tot în limba lor. Eu am vrut să fiu altfel.

Am locuit la Valencia până la începutul lunii noiembrie, într-o cameră în care era un pat, iar în rest tot felul de lucruri înghesuite, într-o dezordine totală. Temele de casă (din 25 septembrie am început să merg la Colegiul Lambeth) mi le făceam la o masă în bucătărie. A fost oarecum bine, numai că pe la sfârşitul lui octombrie s-a făcut foarte frig; Valencia era plecată în Caraibe, şi jamaicanul Lloyd, care avea grijă de casă, ori nu ştia ori nu l-a dus mintea să pornească centrala termică. Am tras un frig ca niciodată. Noaptea mă ghemuiam în pat şi îmi simţeam capul ca şi cum creierul ar fi fost îngheţat şi mai mic decât cutia craniană.

M-am plâns la colegiu şi una din profesoare, Margaret, a vorbit cu o prietenă a dânsei, Alison, să mă mut. Dânsele jucau împreună tenis în fiecare miercuri, şi joacă şi acum, la peste 70 de ani.

Am vorbit la telefon cu Alison (aveam de acum un mic bagaj de cuvinte în engleză) şi am stabilit că ne putem vedea miercuri seara, când se întorcea soţul ei dintr-o delegaţie în Franţa. M-am prezentat miercuri seara la locuinţa dânşilor şi discuţia a început prin a-mi spune că nu au avut niciodată pe nimeni în gazdă şi, cu părere de rău, nu mă pot primi. Cred că pentru prima dată în viaţă am înţeles ce înseamnă „lacrimi de crocodil”. Nu-mi curgeau pe obraji, dar ochii se umpluseră de lacrimi. „Doamne, ce mă fac eu acum, unde mă duc?!”

Nu ştiu cu ce i-am impresionat, căci a fost un schimb de priviri între dânşii şi m-au invitat la etaj să văd o cameră. Nu-mi venea să cred că era adevărat. O cameră mare, cu un pat matrimonial, dulapuri, servantă, masă de studiu, chiuvetă şi, pe jos, cu o mochetă bej, de culoarea covoraşelor pe care le lăsasem acasă, în dormitor, în România. Mi-au spus că provizoriu, pentru 2-3 săptămâni, pot sta la dânşii, până îmi găsesc alt loc. Aşa au mers lucrurile că, deşi n-au avut pe nimeni niciodată în gazdă, ne-am înţeles foarte bine, încât mi-au spus că pot sta la dânşii oricât. Şi, din aproape în aproape, am locuit acolo mai bine de 4 ani, până m-am întors în România. Eram ca din familia lor.

Am avut marele noroc de a fi într-o familie englezească educată (Alison era profesoară, iar Stephen era jurist) în care fiecare, părinţii şi cei doi băieţi, cânta la câte un instrument. Zona (Southwark – West Dulwich) era liniştită, cu multe parcuri şi nu departe (circa 700 metri) locuia chiar primul-ministru al Marii Britanii, Margaret Thacher.

 CONSTANTIN PAPUC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: