Elena Condrei într-un dialog de pomină cu academicianul Mihai Cimpoi

Elena Condrei, Doamna Teilor de aur şi de argint de la Botoşani, reuşeşte, în 2018, o performanţă, publicând, la Editura Geea, o a doua carte de interviuri, în colecţia „Eminescu nestins”, de data aceasta cu academicianul Mihai Cimpoi, binecunoscutul eminescolog de la Chişinău. Volumul poartă titlul inspirat „Cu faţa spre universalitate. Eminescu şi eminescologia azi”. Cum Elena Condrei are ştiinţa şi a(ma)bilitatea provocării interlocutorului, suntem în faţa unei impresionante bogăţii de informaţii, un superb evantai care dă seamă de faptul că Mihai Cimpoi are predilecţia de a săpa dezinvolt în textul eminescian, operând totodată comparaţii binevenite şi docte cu poezia marilor creatori, mai ales din Europa. Răspunsurile academicianului de la Chişinău sunt absolut convingătoare, reprezentând o permanentă meditaţie asupra operei eminesciene, sub multiplele ei aspecte, după ce Domnia sa a cernut ideile prin sita celor mai avizaţi eminescologi, români ori străini. Lectura volumului creează convingerea că cel ce şi-a asumat uriaşa sarcină de a ne oferi „Dicţionarul Enciclopedic Mihai Eminescu” a trecut cu ochi critic peste tot ce s-a scris despre Luceafăr, ideea definitorie fiind aceea că „Eminescu este un mare poet al fiinţei (o afirmase şi Dan Mănucă), impunându-se prin ceea ce Heidegger denumea „rostire esenţială a fiinţei. Meditaţia existenţială este elementul definitoriu al poeziei şi prozei sale. (s.a.)”.

Provocat elegant de E. Condrei referitor la încadrarea lui Eminescu în curentul romantic, răspunsul domnului M. Cimpoi e cât se poate de limpede şi tranşant, în acelaşi timp, prin reluarea tipologiei din Dicţionar. Ca atare, Poetul poate fi încadrat tot aşa de bine la clasicism, dar şi la baroc (poemul „Memento mori”), ca să nu-i fie străin nici simbolismul (cu trimitere la N. Davidescu), atrăgând atenţia că cele două afirmaţii, cea a lui Şerban Cioculescu privitoare la „eşecul eminescian” în cadrul romantismului european şi cea a Poetului însuşi („Eu rămân ce-am fost, romantic”) au fost făcute „în contexte polemice conjuncturale”. Poate că ar trebui să subliniem că afirmaţia poetică a lui Eminescu reprezintă, polemic, o detaşare (nu chiar conjuncturală) de zvârcolirile orizontalităţii, în vreme ce el, geniul, se poziţionează pe axa verticală, în interiorul Adevărului, unde nu are ce căuta… declinarea cotidiană.

Domnul academician Mihai Cimpoi aduce la cunoştinţa cititorului două idei esenţiale venite din spaţii culturale diferite. E vorba despre criticul cubanez Salvator BueEo care îl califică pe Eminescu drept „cel mai mare poet elegiac al lumii” (având în vedere că dl academician ne invită să pătrundem în miezul poeziei eminesciene, declarând că Poetul „îşi simte fiinţa deschisă Tainicului” (s.a.), e de observat că armoniile tăinuite, necesare păstrării echilibrului interior, se destramă, lăsând loc elegiei) şi concluzia Domniei sale, alături de cea a lui Theodor Codreanu, că „personalitatea lui Eminescu corespunde noţiunii de «geniu canonic», folosită de Harold Bloom în multdiscutata la noi carte a sa „Canonul occidental”. Abordarea operei poetice eminesciene nu se poate dispensa de o cercetare atentă asupra „limbajul(ui) său po(i)etic”, una din teme aflate în atenţia dlui Mihai Cimpoi, a cărui părere autorizată e de reţinut: „Universul eminescian se întemeiază pe un univers al cuvântului, pătruns până în «subsensuri», în semnificaţiile rezonante”, genialul Poet desăvârşind „procesul de autonomizare a limbajului poetic, început în prima jumătate a secolului al XIX-lea. (s.a.)”. Alături e dezbătută şi concepţia lui Eminescu privitoare la cultura lumii, ideea centrală fiind aceea că autorul „Glossei” „vede culturile particulare ca nişte cercuri interactive care constituie un Întreg: un Mare Cerc. Cartea Lumii şi Cartea Vieţii (cei doi topoi pe care-i întâlnim la el aparţin marilor poeţi), la care interesează în primul rând tot ce e general uman, munca stilistică a universalităţii”.

Eseurile prezente în carte, ca şi C.V.-ul, conceput în acelaşi fel şi intitulat „Drumul spre altarul adevărului”, atestă complexitatea personalităţii academicianului format la şcoala călinesciană, la care s-a adăugat modelul lui Constantin Noica, „Heideggerul nostru”, cel ce nu a obosit să militeze pentru fotocopierea tezaurului manuscriselor eminesciene. Impresionantă rămâne trăirea sentimentului patriotic la cotele cele mai înalte. Ca cel ce s-a simţit exilat în interior, trăind sub teroarea secerei şi ciocanului, Mihai Cimpoi n-a încetat niciun moment „cultivarea strategică a rădăcinilor” care s-a încheiat cu un moment de fericire superlativă, momentul sublim al „redobândirii Patriei culturale a românismului”. În acest context e de la sine înţeles că nu putea fi evitată o discuţie privitoare la Basarabia şi Eminescu, intransigentul gazetar nicicând împăcat cu răpirea teritoriului de dincolo de Prut de către ruşi la 1812, iar convingerea fermă a domnului academician e perfect valabilă şi, bineînţeles, în spirit eminescian: „Marea Unire din 1918 a fost un act juridic neanulat de niciun guvern, de nicio ţară, de nicio reuniune internaţională. Ceea ce trebuie să facem este Reunirea Basarabiei în virtutea acestui act, asigurat valid şi de dreptul internaţional. Cu cât mai multă retorică patriotardă (goală, vorba lui Eminescu), cu atât actul concret al Reunirii se va îndepărta” (s.a.).

În sfârşit, ultima parte a volumului conţine aprecieri critice privind opera bogată şi de mare profunzime ideatică a celui ce s-a declarat „soldat al limbii şi culturii româneşti”. Din multitudinea de citate, am ales doar unul singur, aparţinând universitarului german Klauss Heitmann: „…Noua carte «Esenţa Fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene» se înşiră armonios în lista impresionantă a contribuţiilor academicianului Mihai Cimpoi la studiile despre marele poet. Găsesc foarte originală şi stimulantă iniţiativa de a-l vedea pe Eminescu tematic pe fundalul diferitor tradiţii ale gândirii filosofice europene de la Platon până la Heidegger. Mai găsesc remarcabilă şi competenţa autorului în materie de filosofie, care reieşea deja din alte lucrări ale sale”. Sunt pagini ilustrative ale unui îndreptăţit magna cum laude, iar, ca vibraţia energetică să atingă valoare maximă, epilogul e reprezentat de poezia regretatului Grigore Vieru „Ridică-te”: „Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/ Bătută ca vita, pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!” Este, de bună seamă, şi îndemnul academicianului Mihai Cimpoi, a fostului soldat la care bastonul din raniţă a odrăslit, Domnia sa adjudecându-şi gradul de… mareşal al culturii româneşti.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: