O întâmplare haioasă, cu limba română la Lvov

Se ştie că Lvovul şi în perioada sovietică a fost un oraş mai ucrainean decât altele, că de acolo a pornit deşteptarea poporului ucrainean, dar şi cea mai puternică, extremistă mişcare naţionalistă. Nu e de mirare că nu de mult anume Lvovul s-a declarat, prin adoptarea unei legi de către puterea locală, teritoriu unde se interzice orice produs cultural rusesc, inclusiv limba rusă.

aDe fapt, vorbitorii de limba rusă nu erau agreaţi nici mai înainte, până la adoptarea restricţiilor pentru cei care nu pot uita limba agresorilor. Personal nu m-am ciocnit cu asemenea cazuri în scurtele mele treceri prin Lvov, însă am auzit de la o bună cunoscută o istorioară reprezentativă în această privinţă. Deşi au trecut vreo douăzeci de ani de atunci, povestindu-mi-o, ea nu-şi putea reţine revolta, în timp ce eu m-am amuzat peste măsură.

Iată, deci, care e povestea. Cunoscuta mea are o mătuşă (sora mamei sale), căsătorită cu un ucrainean, unul dintre acei despre care se spune că stă neclintit sub steag, adică naţionalist până în măduva oaselor. Au trăit o viaţă împreună, au făcut gospodărie comună şi doi copii. Dar niciunul n-a cedat din ce-i al lui. Bărbatul, cu toate că pricepe câte ceva din română, în mod principial n-a vrut să înveţe limba soţiei, iar femeia, drept răzbunare, nu vorbeşte ucraineana. Toată viaţa soţia a vorbit cu el în rusă, înţelegând, desigur, graiul soţului.

Pe la începutul anilor 90 erau timpuri extrem de grele, prin magazine şuiera vântul… Ca să lege tei de curmei, mătuşa şi nepoata mergeau la rudele din România, vindeau ce se mai găsea pe la noi, cumpărau ce găseau acolo. Aflând că prin magazinele din Lvov apar uneori lucruri deficitare, căutate în România, s-au hotărât să pornească încolo.

Mai departe o las pe cunoscuta mea să dezvăluie filmul întâmplării: „Dacă mergeţi la Lvov, plec şi eu cu voi, că fără mine nu vă descurcaţi cu limba voastră”, ne-a spus bărbatul mătuşii. Am luat trenul, am coborât împreună, am intrat în primul magazin universal întâlnit în cale. Era plin de lume şi ne-am grăbit să ocupăm loc la coadă. Nici nu ne-am uitat ce s-a pus în vânzare, căci în acele timpuri nu aveai ce alege, orice ne era de folos. Unchiul ne-a spus că iese la o halbă de bere, zâmbind cu subînţelesuri. Am stat mai mult de-o oră, dar el nu s-a arătat. Când ne-a venit rândul, rămăsese în vânzare numai ciorapi şi cleşte de strivit usturoiul, pentru mujdei. Ne-am adresat vânzătoarei în limba rusă, cum obişnuiam pretutindeni mai înainte. Aceea a refuzat să ne servească, a strigat la noi că nu-i serveşte pe ruşi. Cârc-mârc, începusem să ne dezvinovăţim că nu suntem ruşi, dar nu ne-a ajutat cu nimic. Vânzătoarea ne-a trimis să facem cumpărături în Siberia. Din urma noastră, lumea striga să nu reţinem rândul. Am ieşit amărâte, nevoie mare! Eram să mor de ciudă, dar nu m-am lăsat, că nu cheltuisem bani pe drum ca să mă întorc acasă cu traista goală. La alt etaj se vindea aceeaşi marfă. Am mai stat la coadă, iar când am ajuns să facem cumpărătura m-am adresat vânzătoarei în română, având grijă să imit accentul rudelor de dincolo de graniţă, să nu-mi scape, Doamne fereşte, vreun rusism. Vânzătoarea mă privea nedumerită, iar eu îi arătam cu degetul ce vreau să cumpăr. Am auzit-o cum i-a zis colegei de alături: „Sunt străini, trebuie să-i servim, cred că au venit din Republicile Baltice”. Când am ieşit din magazin, afară ne aştepta unchiul, râzând cu gura până la ureche, încrezut că n-am putut face cumpărături. S-a mirat mult când ne-a văzut cu genţile pline. I-am tras o papară de mama focului şi nu pot uita de atunci cum am stat degeaba la coadă numai pentru că am vorbit în limba rusă. Spre marea mea mirare, unchiul şi-a cerut scuze, dar aceasta a fost prima şi ultima dată când a recunoscut că n-a procedat omeneşte cu noi numai din cauză că nu vorbeam ucraineana”.

De-atunci, când se întâlnesc neamurile (români şi ucraineni) la masa de sărbătoare şi unchiul întrece măsura în privinţa dragostei pentru naţia sa, nepoata ridică paharul scandând „Trăiască limba română şi România Mare!”. El se roşeşte ca racul pe tigaie, dar înghite replica, iar petrecerea continuă de parcă nici n-ar fi existat între ei schimbul de „amabilităţi”.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: