O imagine din 28 iulie 2015, de la lansarea cărţii lui Leca Morariu „Iraclie şi Ciprian Porumbescu” (vol. I), Editura Heruvim, Pătrăuţi, 2014, cu Gheorghe Gabriel Cărăbuş, directorul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava, istoricul literar Liviu Papuc, farm. Maria Olar, preşedinta Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava şi pr. Gabriel Herea.
Şi se întâmpla, acest lucru, într-o toamnă de acum 105 ani (pe care ne-o descrie cum nu se poate mai bine chiar călătorul), pe când proaspătul profesor suplinitor la gimnaziul „străin” (adică nemţesc) din Gura Humorului „făcea cunoştinţă” cu oamenii şi cu locurile care urmau să facă parte din fiinţa sa – măcar o bucată de vreme. După obligatoriile vizite la Frasin („Răsuflătoarea pământului”), Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, paşii i se îndreaptă către est. Ce-l interesează pe junele dascăl (ca întotdeauna, dealtfel) este tot ansamblul: şi inaugurarea unui curs de ţesătorie, şi radiografia comunei Ilişeşti, şi solemnitatea evenimentului (urmat, aşa cum se cuvine, de o agapă – de la care nu lipseşte nici dânsul), şi urmele rămase la Stupca după familia Porumbescu (biserică, morminte, locul vechii case parohiale), toate îmbrăcate armonios în natura când sălbatică, când mai senină, aşa cum se întâmplă mai mereu în Bucovina, şi pigmentate de tresăltările naţionalist-româneşti. Reţinem cu interes existenţa unei „Reuniuni a învăţătorilor din districtul Humorului”, a unui „Club român” la Ilişeşti (unde se făceau lecturi din gazetele „Românul” sau „Luceafărul”), inaugurarea unui curs de ţesătorie, preţuirea în tot locul a produselor vestitei şcoli de lemnărit din Câmpulung – viaţă socială activă, de bun augur, profitabilă comunităţii.
Fragmentul care urmează este extras din jurnalul inedit al Profesorului, în curs de apariţie, sub egida Fundaţiei Culturale „Leca Morariu”, diriguită de Dna Farm. Maria Olar, la cei 130 de ani de la naşterea şi 55 de la moartea celui care a lăsat o amprentă de neşters asupra culturii bucovinene (şi nu numai):
26 oct. 1913. În dimineaţa acestei senine şi încă atât de bogat colorate zile de toamnă, de toamnă lungă şi minunată, pornesc – învăţ. Gemănar mă ia în birja sa – la Ilişeşti, la „inaugurarea solemnă a cursului de ţesătorie”, înfiinţat de Reuniunea învăţătorilor din districtul Humorului. Nu e o călătorie, ci o excursie aceasta. Dacă ai vedea, ca de obicei, pe o „ilustrată”, atâta coloare şi atâta armonie, ai zice că e exagerare! Dar aerul, ceriul, bucuria aşteptării, nădejdile!… Mai ales când drumul se bifurcă spre fericita Stupcă… Din drum, îl mai primim şi pe învăţătorul Roşca (?). Brazii, uneori, nu cresc, ci dau năvală în sus, cu vârfurile lor grase şi pline de sevă. Foarte exactă harta militară; trecem şi pe la I.H. (565) şi pe la crâşma W.H. (unde doar vaca nu e însemnată). La stânga apoi, o prăpastie adâncă, în care se învălmăşesc sălbatic braţe puternice de fagi, aluni, ulmi, brazi. Când ieşim din pădure suntem sus, la pragul muntelui, şi-nainte-ne ni se desfăşoară, până departe, „ţara”, ascunsă în ceaţa lăptoasă. Ilişeştii în general sat prozaic. Gospodării întemeiate cum sânt de obicei pe la Neamţ. Se zice că cea mai bună înţelegere îi înfrăţeşte aici pe români şi pe nemţi. Drumul ce duce pe lângă biserica românească (care are la 200 de ani) e un drum a la Humor, cu multe prăvălii în dreapta şi în stânga. Până şi lingerii capeţi la Ilişeşti. Nu-i de mirare deci că există şi un „Club român”, şi anume un club cu o odaie mult mai mare şi mai simpatică decât cea a clubului de la Humor. „Românul”, „Luceafărul” etc. La îndemnul dlor membri ai comitetului aranjator, trebuie să facem câte un rachiu zdravăn, care te ajunge la rărunchi, şi gustăm din cârnăţăriile indigene şi româneşti. Aşteptare cam lungă până soseşte în sfârşit energicul preşedinte Cozmiuc şi părintele Iliuţ din Voroneţ. Purcedem apoi spre locul „stabilimentului”. Sânt şi destui străini de faţă, mai ales învăţătorime. Într-o odaie românească, albă, cu grinda de bârne, din casa învăţătorului Vasile Botezat, sau mai bine zis din casa gospodarului Botezat, tatăl dlui B., un brad de român doar numai cu pletele brumate de vreme, stau 2 stative lucrate de meşteri câmpulungeni, stative cam moderne şi „nu de legea noastră”, cum observă un bădişor din fereastră. Prin toate colţurile celelalte acareturi: vârtelniţă etc. În sfârşit iată-l şi pe părintele Ianovici. Sfinţirea apei începe. Un cor improvizat cântă responsoriile. Corpul didactic străin e de faţă şi numai puţini săteni, în căsuţa mică. De afară toamna cu toate colorile ei (cu roşul-arămiu al frunzelor care se mistuie ca nişte torţe în faţa mormântului lor, cu galbenul câmpiilor moarte şi gata de înmormântare, cu albăstriul spălat şi umed ca seninul trist al unor ochi ce-au plâns), stăruie parcă să intre cu pulberea de soare în cămăruţa aceasta, unde în curând pânzele curate vor înflori de coloritul domol şi stăpânit ca cel de afară… Predica păr. Ianovici are temei foarte bun: Menirea omului este perfecţionarea. Sântem opriţi la masă de Dna Botezat. Avem toată garanţa că şcoala azi inaugurată îşi va împlini menirea; eu cel puţin n-am văzut mai frumoase ştergare decât aceste de pe la icoane, şi trăistuţe ornative mai drăguţe – „lucrate după albumul Cozma”, ne lămureşte dna B. Colecţia „Luceafărului” şi o românească impecabilă completează armonia. Rămâi mic ca să poţi preţui cele mari!!! Dl prof. Ieşan totuşi a venit, aşa bolnav cum este. Când am sfârşit masa, numai bine e vremea de pornit. „Adunarea ambulantă” a reuniunii în şcoală deci. Preş. Cozmiuc orator născut, cu tot aparatul extern; fondul rămâne deci pe planul al 2lea. Citarea lui Anteu şi a.m.d. azi nu mai prinde. Şi totuşi mimica, modularea şi cadenţa vocii, siguranţa biruie. Cu atât mai rău că d. Dr Ieşan îşi colorează atât de închis vorba şi revine mereu cu singurul gest al „pedagogului care expune”, aş zice. Şi totuşi, iară totuşi, fondul cucereşte: „Am constatat de pildă că la lucrul de mână al copiilor se naşte cea mai salutară emulaţiune, o emulaţiune altruistă, unde fiecare vrea să o ajute, să o corijeze pe vecina sa…”. Apoi „Graiul nostru” cu dicţiunea noastră. Cina triumfătorului la „clubul român”, unde un taraf din a 2a patrie a lui Ciprian îi zice bine. Apoi, „petrecerea cu dans”. Aveam de gând să rămân cel mult până la 12h, dar Miluţa Kipper < Miluţa Berariu, „la care cineva în Suceava nici n-a voit să se uite”… Vai, cât de vitreg e jocul sorţii! Pierdută pentru totdeauna… Tenul de crin, sprâncenele cele mai fine, pleoapele purure aplecate… Regina mea… Protectorul Ei…
27 oct. […] Dim. la 9 pornim mai departe, spre Stupca; nu-ţi ţii deci cuvântul. Teologul Jitariu şi Boca nu mai sfârşesc cu glumele, senin, soare, dar ţie nu-ţi mai iese din gând trista idilă a lui Ciprian şi a Bertei… Adio, şi să nu te mai văd, Ilişeşti… Coborâm, coborâm fără de sfârşit spre casa parohială din Stupca. Patria catrinţei şi în toate părţile firme româneşti. Ajunşi. Dl părinte Mironovici ne întâmpină. Deci cafea, şi hai la mormântul lui Ciprian. În biserică, biserică nouă şi clădită peste cea veche, în care odată slujea Iraclie, părintele cu mare bunăvoinţă ne arată puţinele lucruri demne de văzut: ornate nouă, cărţi, argintării, o fotografie în email a lui Ciprian de curând primită pentru mormânt de la Dna Marioara Raţiu… Păcat că păr. Mironovici nu e paznicul unui mai vechi şi mai bogat sfânt lăcaş; Dsa sapă şi în piatră şi a făcut şi inscripţia votivă de pe uşa bisericii. Prin uşa din dos, mai dăunăzi scoasă din ţâţâni de nişte hoţi, trecem la Ciprian, la mormântul lui, al mamei sale şi a trei frăţiori ai lui. Cruci simple de piatră, albe-văruite. Grilajul pus la 1908 de Reuniunea „Ciprian Porumbescu” e lucru netrainic. Doi arbori voinici, sădiţi poate de chiar mâna nefericitului părinte, scutură ultimele frunze moarte ca nişte şoapte vizibile peste mormintele înecate de iarbă uscată, şi rădăcinile lor pătrund în adânc şi cuprind poate sicrie şi oase goale, ajungând aşa, încă şi acum, atât de târziu, ca un ultim salut al celui rămas la cei duşi… „La revedere iubită soţiă, la revedere iubită mămuţă” (cam aşa ceva), cetim pe una din crucile din mijloc. Apoi la vechea casă parohială, sau mai bine zis la locul vechii case parohiale, căci ea de curând a fost dărâmată. Aice părintele îşi are minunile lui de grădini de oltoani scumpi, de vie care se coace, de păltinele altoite chiar, de zmeură şi a.m.d. Prisaca de albine tot aici; când 2 stupi au aceeaşi culoare, atunci unul mai capătă un semn special (o bărdiţă, o semilună etc., lucrate în lemn) pe care agerul ochi de albină numaidecât îl observă, şi astfel fiecare strop de miere ajunge la fagurul său. Dar din ale lor Porumbescu ce-a mai rămas? Dâlma cea de pământ („tumulus Porumbescu”, îi zice familia Mironovici) ridicată de Iraclie, de pe care el îşi făcea ochii roată asupra văii ce se desfăşoară până în zările surii, şi foasta bucătărie de vară, care azi e laboratoriul atât de bogat în aparate şi instrumente de cele mai moderne pentru agricultură şi miere-storsură. Să călcăm pragul acestei case, care l-a văzut pe Ciprian. Intrăm. Un cuptior bătrânesc, mare şi aşezat ca o vădană. Grinde negre, de lemn; pe una cetim: „Cyprian, 1879”, scrijelătură cu un cui, se vede. – Şi de altfel? Se mai arată locul cerdacului vechi – case sfinţite de bucurii, cântări şi nenorocire, în care cerdac, zice păr. Mironovici, familia îşi petrecea ceasurile de împreună-bucurie – vremece vioara lui Ciprian suspina poate închinarea Bertei: „Du bist wie eine Blume…”. – Ne înapoiem. Trebuie să fie aici undeva o prietenă a florilor: garoafe, cerceluşi, muşcate, cactee – plin cerdacul. E gata şi masa, şi apare şi Dra Olga – ca un merişor din ultuanii părintelui… Numaidecât în capul cinstei şi contrapunct… Jitariu plin de glume. D.a. gramofonul ne cântă şi un minunat cor bărbătesc „Die Nachtigall”, cu sfârşitul ca un memento trist: […].
Tineretul mai petrece în salon: „Nu mă abandona”. Dar seara coboară repede şi pornim, d-lor cu Jitariu la o vizită, eu cu un bădişor cam fudul de-o ureche, acasă; şi mai ales acum aş vrea să fiu cu mine, cu cele închise în mine de ieri şi de azi, în faţa fundului de creste ce tălăzuiesc departe şi străpung cu vârfuri de brazi palidul cer galben-verziu al apusului…
Comentarii