Cetatea Făgăraşului în planuri paralele

Cum poţi să descrii senzaţia pe care o ai atunci când o fiinţă atât de graţioasă îţi atinge mâna? E o poveste desprinsă din bibliotecă, din filele cărţilor cu basme? E ireal de adevărat, dar mi s-a întâmplat…

Lebăda are o eleganţă proverbială, iar poeţii o cântă, muzicienii o slăvesc, trecătorul grăbit o observă fără a putea fi indiferent, iar fotograful o adoră… Nu ştiu în ce categorie m-aş putea încadra, dar oricare ar fi statutul uman în care m-am găsit la acea dată, indiferent, cu siguranţă, n-am putut să fiu. Pluteau graţioase în apa ce înconjura cetatea şi li se păru firesc să primească un colţ de pâine. L-am aruncat din instinct, ca ofrandă… Aşa cum într-un basm trebuie preaslăvit un zeu, aşezând pe altar darurile, bucata de pâine a fost darul meu către Simbolul Graţiei Universale… Apoi am continuat, lăsând ca pâinea să cadă tot mai aproape de mine. A urcat pe mal şi nu s-a sfiit. A venit să-mi mănânce din palmă. Nu m-a lăsat să-i mângâi penele. Probabil că ar fi fost o impietate, distrugând involuntar perfecţiunea. Ea îşi îngrijeşte singură penajul şi i se dedică asemenea unui ritual pe care eu l-am nesocotit prin lipsă de înţelegere…

Cetatea Făgăraş este înconjurată de ape. Şanţul de apărare este plin, iar lebedele sunt stăpâne. Graţia lor completează imaginea idilică… E basm sau realitate? Zidurile roşii se oglindesc în apă contrastând cu verdele crud al ierbii, al frunzelor arborilor şi peticul de cer albastru senin.

Din forfota cotidiană a drumurilor, oaza de linişte din jurul cetăţii este un apendice venit din altă lume. Trecutul a răzbit aici cu o imagine idilică. Lebedele o completează.

Nu-i basm. E realitate, dar acolo realitatea te mută în basm, în istorie… Da, Istoria este cea care mai spune poveşti… Altfel de poveşti! La Făgăraş, cetatea este aproape intactă, incredibil de bine conservată şi te poţi convinge pe deplin imediat ce treci dincolo de porţi.

N-a fost dintotdeauna aşa. Filele de istorie ne relatează câte ceva din trecutul său. Aflu că iniţial a fost clădită pe locul unei fortificaţii din lemn, în jurul anului 1310, apoi voievodul Transilvaniei Ştefan Mailat a întărit-o, dublându-i zidurile şi construind noi încăperi, dar domnitorului nu-i mai sunt de folos, pentru că este învins de turci, în anul 1541. Mihai Viteazul ocupă cetatea în 1599 şi o oferă spre administrare soţiei sale, Doamna Stanca, perioadă în care edificiul cunoaşte un progres semnificativ.

În secolul al XVII-lea, adaptările de construcţii şi adăugirile la care este supusă Cetatea Făgăraşului vor culmina cu transformarea sa într-o fastuoasă reşedinţă princiară, aceasta fiind perioada de apogeu a istoriei acestui impresionant monument. După trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgică, în 1696, Cetatea Făgăraşului a devenit cazarmă şi, ulterior, închisoare militară. Între 1948 şi 1960 cetatea a servit drept închisoare pentru oponenţii sistemului comunist, iar în anii care au urmat (1965-1977) au fost executate aici ample lucrări de reparaţii, restaurare şi conservare.

Astăzi, vedem o cetate desprinsă din poveşti, cu iz de istorie, dar foarte reală şi foarte vie. Ai revelaţia unei călătorii în planuri distincte, dar această separaţie nu este desăvârşită. Planurile se intersectează şi se despart, introducând distorsiuni şi recompunând imagini. Călătoria este stratificabilă, dar în acelaşi timp unitară. Curtea exterioară este un intermezzo, un preludiu pentru pătrunderea în lumea medievală. Zidurile vechi nu înghit prezentul ci-i oferă consistenţă. Dincolo este lacul cu graţioasele-i lebede, iar sălciile se piaptănă în oglinda apei. Cetatea devine o insulă născută într-un alt timp…

Curtea interioară, de formă patrulateră, este străjuită de spaţiile locuibile, suprapuse pe trei niveluri, unitare ca formă, dar relativ distincte prin conţinut. Urmând arhitectura medievală, faţadele oferă iluzia timpului încremenit în începuturi, dar interioarele sunt spaţii muzeale organizate tot pe atâtea straturi.

Nivelul median este un şirag de exponate de artă, unele contemporane, altele născute în trecut, toate compunând o imagine a locului şi locuitorilor, a măririi şi decăderii, dar într-o succesiune ce desăvârşeşte arta muzeografică. Sălile găzduiesc secţiuni bine determinate: etnografie, unelte, artă decorativă, menaj, artizanat, adunate din straturi sociale diferite ca localizare ierarhică şi timp. Spaţiul este generos şi combină iscusit decoraţiunile interioare, specifice unui castel medieval, cu diverse accesorii ce pot face subiectul unor expoziţii distincte. În definitiv, tot artă reprezintă şi sticlăria de menaj ori porţelanul fin boieresc, ori oalele de lut tradiţional-ţărăneşti, costumul popular, iile ori icoanele, armele şi uneltele medievale, mobilierul frumos ornat, cuverturile sau drapajul de la fereşti. Şi, indubitabil, Artă este colecţia de tablouri pictate de arhitectul Gheorghe Leahu, donată muzeului.

O culme a transpunerii în prezentul cotidian a lumii medievale se-ntâmplă în Sala Tronului, unde spaţiul expoziţional are dimensiuni neaşteptat de mari. Pare neobişnuit pentru o astfel de construcţie, dar realitatea demonstrează firescul. Este evident că restaurarea impecabilă a cetăţii, de la infrastructură şi zugrăveală, până la decoraţiunile interioare şi mobilier, te aruncă în timpuri demult apuse, greu de imaginat, dar care îţi permit acum să le trăieşti, să le vezi, să le pipăi. Din planul prezent, trecutul este contemporan.

Parterul este o lume a copilăriei. Nu ştiu cine l-a imaginat, dar ideea a fost atât de originală încât simplitatea ei este dezarmantă. Dacă rostul unui muzeu este să răscolească amintiri, cu precădere decupate din Istorie, iar Istoria este a adulţilor, iată că cineva s-a gândit şi la copii! I-a adus în prim-plan, făcând astfel un reproş Istoriei că i-a neglijat: totuşi, întâi de toate, adulţii au fost mai întâi copii!… Din păcate nu există aici exponate din timpuri imemorabile, dar jucăriile din copilărie, ale adulţilor de astăzi, reuşesc să-i răscolească. Nu există român care să nu fi avut o jucărie sau un joc pe care să nu-l recunoască în vitrine. Muzeul jucăriilor este o lume a copilăriei trezită de amintiri. Cheia este exponatul pe care vizitatorul îl recunoaşte ca fiind jucăria cea mai dragă a existenţei sale. Aici adulţii redevin copii inocenţi… Şi chiar lăcrimează… Copiii de astăzi au alt orizont.

Într-o vitrină, o lebădă zâmbeşte: o jucărie ce nu poate fi atinsă… Ar fi fost o impietate!

GABRIEL TODICĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: