Protopopiatul Fălticeni

Epistola unui posibil duhovnic către un probabil fiu duhovnicesc pederast

Frate şi fiule,

Scriu această poslanie cu lacrimi în ochi şi cu cele mai părinteşti intenţii, fără nicio prejudecată, incriminare sau acuză, ci doar din convingerea că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, de nemântuit, şi că El iubeşte mai ales pe păcătoşii care au lepădat păcatul şi au îmbrăţişat pocăinţa sinceră şi curată.

Iată că toamna ne dă de veste că toţi şi toate au un sfârşit, şi lumea întreagă, şi plăcerea, şi ideile, şi noi. Şi nu doar vremea, ci şi vremurile ne sugerează acelaşi deznodământ firesc al materiei. Acum e vremea călătoriei noastre spre înlăuntru, fugind din cetăţile plăcerii înspre muntele înţelepţirii, al pocăinţei şi al smeririi.

Chiar dacă diavolul în Rai l-a amăgit pe Adam „deschizându-i ochii” spre a cunoaşte binele şi răul, azi acelaşi vrăjmaş al mântuirii oamenilor îi amăgeşte pe urmaşii lui Adam să sfarme hotarul dintre bine şi rău, zicându-i „răului bine şi binelui rău” (cf. Isaia 5, 20).

Lumea de azi amestecă atât de mult criteriile ierarhice încât nu mai poţi spune binelui bine şi nici răului rău. Or, această confiscare a dreptului de a spune adevărul ne paralizează şi acţiunea. Nemainumind binele şi răul vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, să nu le mai putem deosebi, să nu mai putem să o promovăm pe una sau să ne apărăm de cealaltă. „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21). Omul de azi este omul clipei trăite oricum, omul fără rădăcini, materie primă pentru orice demagog şi populist, sceptic şi liber cugetător, deschis spre tot ce este exclusivist şi la modă, spre subculturalitate şi agnosticism, planificator şi executant închipuit al unui viitor totdeauna mai bun (în percepţia lui) şi mai utopic, cerşetor de „drepturi” şi fără vreo obligaţie făţă de nimic şi nimeni, fără conştiinţă şi valori, dispreţuitor, care urăşte orice constrângere şi autoritate, autodeificat şi înclinat spre anarhie, barbar contemporan, „rezumat” până la extrem, dispreţuitor faţă de orice nu înţelege şi orice este neverificabil prin simţuri, autosuperior faţă de alţii şi complexat în faţa tuturor.

Ştiu ce înclinaţii ai! Îmi pot da seama şi cum s-a produs această pervertire a conştiinţei şi vieţii tale. Nu te-am acuzat niciodată de nimic şi nici nu te voi acuza, ci încerc să ”discut” de la distanţă cu tine, în căutarea ”drahmei celei pierdute” şi pentru a găsi împreună mărgăritarul cel de mult preţ al mântuirii tale, rătăcit în inima ta. O, câtă bucurie e atunci când Hristos bate la uşa inimii noastre! Deci, aşa cum discut părinteşte cu toţi cei cu patimi ascunse sau exteriorizate, aşa încerc şi acum să-ţi dezvălui chipul lui Dumnezeu din tine, înnegrit de păcatul/patima sodomiei.

Acest păcat unii îl scuză dând vina pe genetică, alţii pe nevoia de schimbare, de plăcere libertină, de exclusivitate. Cercetările ştiinţifice arată că homosexualitatea nu este înnăscută şi că nu este o boală. Aşa cum menţionează şi site-ul www.homosexualitate.ro -, ce are un motto inspirat, “speranţă şi vindecare pentru homosexuali” – „homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament deviant, format în urma interacţiunii complexe între o multitudine de factori: conflicte personale, traume emoţionale din trecut, nevoi sufleteşti neîmplinite, incertitudine cu privire la identitatea sexuală, înstrăinarea de părintele de acelaşi sex, abuz sexual, teamă de intimitate cu sexul opus, o eventuală cauză hormonală, influenţe şi propagandă prin mass-media, diferite opţiuni personale şi altele”. Unii încearcă să justifice păcatul sodomiei cu argumente ştiinţifice, chipurile că această tendinţă ar fi o caracteristică înnăscută. Acesta însă este un mit comun, o jalnică încercare de îndreptăţire a răului. Nu există nicio dovadă că homosexualii diferă genetic de ceilalţi oameni, cu niciun chip. Aici este vorba exclusiv de o boală morală şi duhovnicească şi, inevitabil, o deformare la nivel psihologic. Pricinile ei pot să se afle în jocurile sexuale ale copilăriei, care au fost uitate, dar care au lăsat urme morbide în subconştient. Otrava păcatului contra firii poate să se manifeste mai târziu dacă omul nu duce o viaţă duhovnicească corectă. Dacă ar fi vorba ca toate să depindă de capriciile neuro-endocrinologice şi de hormonii sexuali asociate cu reglementările fiziologice ale sistemului de reproducere al omului, atunci Sfânta Scriptură nu ar vorbi despre „păcat contra firii”, despre patimă de ruşine. Oare nu e blasfemie să afirmăm că Dumnezeu a creat pe unii oameni cu o înclinaţie fiziologică spre un păcat de moarte, condamnându-i la moarte duhovnicească? Cine crede că homosexualitatea este înnăscută, cu siguranţă nu va crede că homosexualii se pot schimba.

LGBT-ismul însumează o patologie a firii, o îmbolnăvire voită a firii omeneşti ce ia amploare (sub imboldul cui?) în lumea contemporană secularizată. Nefirescul acestor înclinaţii rezultă din faptul că pederastul păcătuieşte atât împotriva raţiunii, cât şi a instinctului, de aceea tuturor perversiunilor sexuale Sfinţii Părinţi le dă un nume parafisin (gr.= nefiresc, peste fire). Firescul uman apelează la necesităţi, iar acestea pot fi biologice (hrană, odihnă, adăpost, încălzire), sociale (comunicare, socializare, creare, recreaţie) sau duhovniceşti (religie, libertate, scop al vieţii). Necesităţile umane, cerinţele fireşti, se formează etapizat, la început apare atracţia inconştientă (nevoia nedefinită de ceva indefinit), care amplificându-se, se transformă în dorinţă conştientizată cu un scop bine definit (chiar dacă este o dorinţă greşită sau nu), iar căutarea satisfacerii dorinţei căutate duce spre înclinarea voinţei (cf. Sf. Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să dobândim dispoziţia potrivită pentru ea). Astfel, înclinarea voinţei poate fi spre ceva constructiv, cuviincios, creativ şi bineplăcut tuturor, sau poate fi tributară păcatului, patimei, imoralităţii, despiritualizării, depravării. Din pricina înclinării voinţei spre păcat, cerinţele omeneşti fireşti se transformă în vicii (patimi) şi impune personalităţii umane o scufundare constantă în starea de îndobitocire duhovnicescă, ce duce la depresie, deznădejde, abandon moral. Pervertirea morală s-a produs temporal sistematic, rapid şi dur. Etica creştină a iubirii este periferizată, iar în locul acesteia se scandează propagandistic sexismul, ”libertatea sexuală” şi ”dreptul” oricui de a se crede orice, dar şi obligativitatea tuturor de a-i accepta deviaţiile. Sfântul Ioan Maximovici parcă ne avertiza „…căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului.” Ba încă şi Sfântul Varlaam al Moldovei ne prorocea în Despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei: „Vlăstarele moldoveneşti, urmaşii domnilor şi ai boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine. Bărbaţii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi cu straie femeieşti, iar femeile vor umbla precum bărbaţii.”

Să mă ierţi pentru această „introducere”, folosind termeni ce par neduhovncieşti! Pentru mine, problema homosexualităţii este o chestiune de spovedanie, de pocăinţă, de întindere a „mâinii de ajutor” către cel care strigă mut după ajutor. „Mulţi fiind bolnavi, nu ştiu nici măcar că sunt bolnavi” şi „cei mai mulţi oameni, bolind, se dau drept sănătoşi” (Sfântul Isaac Sirul). „Însă de unde şi cum, oare s-a născut acest rău [al sodomiei]? Dintr-o viaţă uşuratică şi din necunoştinţa de Dumnezeu”, căci „dacă cei care sunt pradă pasiunii acesteia ar fi conştienţi de ceea ce se întâmplă cu ei, ar prefera să moară de o mie de ori decât să continue” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a la Romani).

Aşa că, revino-ţi în fire! Un remediu puternic în lupta cu orice păcat, după ”revenirea în fire” asemenea fiului risipitor, este alergarea la duhovnic, la spovedanie, recunoscând că „am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Lc. 15, 21). Niciun duhovnic nu-l va privi cu ochi critic sau sentenţios pe cel ce se căieşte cu adevărat de păcatele sale, indiferent cât sunt de grave şi de multe, ci va căuta să-i oblojească rănile pricinuite de păcat, turnând peste ele vinul dragostei de oameni şi untdelemnul milostivirii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă să disociem păcatul de omul păcătos, al cărui suflet este bolnav şi are nevoie să fie vindecat de o boală gravă. Cu toate acestea însă este greu să vindeci pe cineva care stăruie în orbirea lui. Esenţa creştinismului este iertarea, nu incriminarea, dar doar pentru fapte care sunt recunoscute şi, mai ales, spovedite şi nerepetate, dublate de o reală pocăinţă.

(Re)cunoaşte-ţi greşelile şi admite neputinţa de a te lupta singur cu patimile şi cu demonii care te împilează spre rău; plângi înaintea Domnului cu „inimă înfrântă şi smerită” şi cere-I să te slobozească din robia păcatului; nu-ţi justifica greşelile şi nici eşecurile prin raţionalizări şi sofisme ieftine. Dacă nu putem să ne oprim din a păcătui, măcar să încetăm a-i judeca pe alţii, şi să ne plângem neputinţele înaintea neţărmuritei milostiviri a lui Dumnezeu.

Morala creştină nu înseamnă psihologism şi poliloghie, iar viaţa pământească nu ne este dată pentru plăcere, căci plăcerea, neascultarea, curiozitatea şi dorinţa de automărire („femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” Fac. 3, 6) ne-a dezbrăcat de haina harului şi a asemănării cu Dumnezeu şi ne-a îmbrăcat în hainele de piele (Fac. 3, 21) ale trupescului şi ale consecinţelor păcatului originar. Soarta noastră viitoare stă în mâinile noastre; depinde înspre ce înclinăm voinţa noastră liberă. De noi depinde să alegem între roadele Sodomei repopularizate şi răspunsul la voinţa şi dragostea lui Dumnezeu.

Revin-o la sânul Maicii-Biserică, în braţele materne ale Ortodoxiei! Căci Ortodoxia „e iubire liberă de oameni prin fapte sincere şi nu disciplină forţată sub lege, nici amabilitate diplomatică” şi nici „nu sacrifică adevărul pentru avantaje pământeşti, pentru stăpânire lumească, pentru forţă seculară” (pr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru), chiar dacă peste tot Ortodoxia este agasată de cultura secularistă, tehnologică şi antagonistă.

Au fost sfinţi care, după ce au căzut în păcat, pocăindu-se sincer, n-au mai repetat păcatul niciodată (vezi Sf. Maria Egipteanca), dar au existat şi sfinţi sau cuvioşi care au păcătuit, s-au pocăit, au dus viaţă curată, şi iar au căzut, şi iar s-au pocăit… (a se vedea Patericul egiptean), căci în ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat, ori în cădere, ori în pocăinţă.

Sfinţii Părinţi afirmă că centrul de greutate al tuturor patimilor, inclusiv al celor trupeşti, se află în sufletul omenesc şi în pervertirea lui. Patima este consecinţa îndepărtării omului de Dumnezeu care provoacă stricăciunea păcătoasă. Starea de carantină impusă acestei boli duhovncieşti (şi sociale) presupune curăţia permanentă a trupului şi a inimii, precum şi fecioria şi paza minţii, deoarece „dorinţa nu vine de la trup, deşi se face prin trup” (Clement Alexandrinul, Stromate). Deci, ÎNFRÂNARE! Libertatea individualistă şi prost-înţeleasă este zăvor al iubirii, pe când înfrânarea este uşa iubirii (cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 45: „Sfinţenia neprihănirii va aduce iubirea”). Cercetează-te pe tine însuţi şi vezi că „…sălaşul dorinţei sexuale nu este numai trupul, ci şi sufletul, sexualitatea omenească fiind nu numai de natură fizică, ci şi psihică, dacă nu cumva chiar mai mult psihică” (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale), astfel lupta noastră se dă mai mult pe frontul inimii noastre, decât pe plan trupesc, hormonal. Versul lui Puşkin: „Învăţaţi să vă stăpâniţi” este întotdeauna actual.

În Hristos „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal. 3, 28), adică dispare deosebirea dintre genuri ca sursă a dorinţei sexuale şi a patimii, iar genul nu reprezintă un impediment sau o superioritate în drumul îndumnezeirii (theosis) omului, asta neînsemnând că în Hristos se personifică „mitul androginului” sau se promovează percepţiile transgender sau gender fluidity. Dintre toate unirile de pe pământ, nunta este ce mai strânsă: „Şi vor fi cei doi un trup” (Fc. 2, 24). Când oamenii întreţin relaţii în afara nunţii, ei coboară toate la nivel senzorial-trupesc, marginalizând scopurile duhovniceşti ale vieţuirii în comuniune. Orice convieţuire în afara nunţii este păcat, fiindcă eludează legătura dumnezeiască. Un păcat încă şi mai mare este împlinirea poftelor sexuale împotriva firii. „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie. Aceasta este spurcăciune” (Lev. 18, 22). Aceasta o afirmă şi cu privire la femei. Sfântul Apostol Pavel caracterizează acest păcat drept patimă de necinste, urâciune şi necuviinţă: „Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbat cu bărbat, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 26-27). Cei care trăiesc în păcatul sodomiei sunt lipsiţi de mântuire: „Sau nu ştiţi că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9-11). Poţi şi tu observa că istoria se repetă în chip vrednic de plâns.

Aşadar, trebuie să dobândim experienţa harului Bisericii. Mai întâi trebuie să ne pregătim fără întârziere pentru o spovedanie generală şi apoi să o facem. Imediat după aceea trebuie să urmăm cele pe care Sfânta Biserică le-a poruncit membrilor ei de-a lungul veacurilor: deasă mărturisire şi dumnezeiască Împărtăşire, participare la dumnezeiasca Liturghie şi la alte slujbe; rugăciunile de dimineaţă şi de seară, ţinerea tuturor posturilor şi luare aminte la sine pentru a fugi de păcat. „Acela care îşi recunoaşte neputinţa lui în feluritele ispite care vin din patimile trupeşti şi sufleteşti va cunoaşte nesfârşita putere a lui Dumnezeu care îi mântuieşte pe cei ce Îl cheamă pe El cu toată inima lor. […] Nimeni nu îl va mai judeca pe acest om, fiindcă oamenii ştiu că aşa cum Dumnezeu l-a ajutat pe el, astfel va ajuta pe fiecare om care vrea să se mântuiască din păcat” (Sf. Petru Damaschinul).

Încerc să „vorbesc” cu tine, conştient fiind că e foarte greu de vorbit cu promotorii drepturilor gay. Sunt înclinaţi spre violenţă verbală şi intimidanţi. Ei par oamenii cei mai corecţi şi mai drăguţi din lume. Nelăsându-i pe LGBT-işti să facă ce vor, de pildă să îşi întemeieze familii, încălcăm drepturile fundamentale ale omului. Homosexualii sunt şi ei oameni, ca noi toţi; au dreptul la viaţa lor proprie. Da! Dar viaţa mea proprie, intimă, eu nu mi-o afişez pe pancarte, pe străzi, ostentativ, nu cere o paradă stradală (o Paradă a mândriei – PRIDE PARADE, ştiind că mândria i-a răsturnat pe diavoli din ceruri), nu are nevoie de paiete, culori ţipătoare, obscenitate şi vulg curios. Ce raţiuni îmi pot dicta un asemenea comportament? Desigur, după părerea lor, numai ura, dogmatismul îngust în care mă închid. Oricine nu acceptă aceste drepturi este, automat, fascist, retrograd, ortodox, ortodoxist (ei oricum nu fac diferenţa între cele două). Societatea contemporană apuseană, dezrădăcinată din glia Bisericii, se pretinde a fi „mai umană” în legătură cu homosexualii, dezmierdându-i „minoritate sexuală” (prin analogie cu cel de „minoritate naţională”). Parcă ar fi un medic pretins „mai uman”, ce ar spune unui bolnav că este sănătos numai că diferă din punct de vedere fiziologic de ceilalţi; acest medic ar fi, de fapt, un criminal travestit. Homosexualitatea nu este sustenabilă nici pe baza vechimii ei, nici pe baza noutăţii, ca trend progresist. În vechime existau homosexuali, căci ei nu sunt o invenţie recentă. Recentă este doar pretenţia lor de a impune reguli întregii societăţi. În trecut însă, spre deosebire noi, exista o morală pe care oamenii o recunoşteau, chiar dacă o încălcau pe alocuri. Acum chiar normele morale sunt înlocuite, iar mutaţia etică poate avea consecinţe imprevizibile. Ar fi ca şi cum într-un organism bolnav ai adopta punctul de vedere al cancerului pe motiv că ar fi imoral şi ilegal să interzici dezvoltarea a ceea ce e… „diferit”. Nu vedem că, uneori, această „diversitate” e boală, că nu putem să o lăsăm aşa, că netratată duce, în ultimă instanţă, la moarte.

De ce este atât de des atacată Biserica atât aici la noi, cât şi în alte ţări, ca principal promotor al homofobiei? Că ei n-au niciun Dumnezeu, e clar, dar nu e un motiv suficient pentru comportamentul lor. Ar putea fi, de pildă, indiferenţi. Dar de ce totuşi preferă să atace constant Biserica şi nu altceva? Cert e că în Biserică se păstrează cel mai bine firescul vieţii, aici se poate găsi modelul de a trăi în armonie cu natura, cu oamenii şi cu Dumnezeu, iar sodomlenii vor dărâmarea acestei redute morale, chiar şi din interiorul ei. Păstrarea adevărului, a firescului vieţii, devine o datorie de maximă importanţă a fiecăruia dintre noi. Dar, din câte se vede în evoluţia societăţii, din adaptarea la cerinţele agresive tot mai halucinante ale noilor ideologi, s-ar putea ca în scurt timp rostirea adevărului să devină o chestie riscantă, un act de curaj pe care numai unii îl vor mai face. În definitiv, se poate trăi şi fără adevăr, cât timp avem – nu-i aşa? – pâinea şi circul asigurate!

Oare-i doare inima de homosexuali pe acei politicieni şi ong-işti care îi folosesc pentru a-şi atinge interesele lor meschine, sau pe duhovnicii care petrec ore întregi cu îndrumarea acestor suflete şi care se roagă pentru ei poate mai mult decât pentru alţi fii duhovniceşti? Pare că lumea este lovită de amnezia rostului duhovnicesc.

Eu îndemn a nu batjocori niciun astfel de suflet tulburat; în numele credinţei nu poţi să blestemi sau să jigneşti în fel şi chip. Cui îi pasă de familie şi de căsătorie aşa cum le-a lăsat Dumnezeu va încerca şi să-i ajute pe homosexuali să se îndrepte sau măcar se va ruga (şi) pentru ei; altminteri, nu facem decât moftul „tatălui minciunii”. Şi nu suntem cu nimic mai buni (nici noi) în ochii Domnului, Cel care „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

Harul lui Dumnezeu să te lumineze şi să te întraripeze cu dumnezeiescul dor!

Al tău pururea rugător, răbdător şi iertător Părinte!

Pr. GABRIEL CIOFU, Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: