Casian Balabaşciuc:

Sunt adeptul educaţiei: acasă, la şcoală şi în societate

Stăm, undeva în centrul oraşului, într-un colţ semiînsorit de terasă. E atât de frumos afară, cerul, deasupra, atât de albastru, încât e păcat să ne lipsim de bucuria unei astfel de zile şi s-o închidem în spatele unei uşi. Eu beau un suc cu lămâie şi ghimbir, domnia sa – un nectar de piersici. Am fi meritat să ne onorăm întâlnirea cu un pahar de vin, dar Casian Balabaşciuc, care a venit la o şedinţă, la judeţ, e conducător auto şi are de mers înapoi, acasă, la Moldoviţa. Are haine de oraş, iar coama albă e prinsă la spate, nu e aşa cum îl ştiu eu din fotografii. După discuţia aceasta a noastră, l-am descoperit aşa cum, de fapt, îl şi percepusem şi cum vi-l arăt aici, în rândurile de mai jos.

Este onorant să ai numele legat de cel al huţulilor

Cum legi un dialog, mai ales cu un om al cărui nume e strâns legat de huţuli, dacă nu vorbind despre aceştia? Îi spun că mi-am început documentarea cu o căutare pe Google, unde mi-au apărut numele său şi al Angelicăi Flutur, pe care o cunoaşte foarte bine încă de pe vremea când ea era în liceu şi cu care a şi colaborat. „Şi voi mai colabora, dacă voi fi solicitat. Are un har extraordinar, este un artist valoros, consacrat, al cărui talent este recunoscut şi eu spun că are o întreagă carieră în faţă.” Au colaborat şi vor mai colabora „nu neapărat pentru satisfacţia noastră personală, ci pentru a da omului care vrea ceva frumos şi nu ştie de unde sa ia, ceea ce doreşte”.

Şi să-l determini să-şi caute rădăcinile, cum au făcut mulţi dintre cei care au privit videoclipul piesei „Pe Obcini, în Bucovina” şi care, privind simţul libertăţii ce răzbate din acele imagini, şi-au recunoscut posibila apartenenţă la etnia oamenilor liberi.

Cum e să aibă numele legat de cel al huţulilor? „Este onorant, întâi de toate. Onorant, pentru că huţulii, aşa o etnie simplă cum sunt, oameni fără prea multă şcoală, nu cu foarte multe bogăţii materiale, aşa cum sunt ei, mai retraşi, preferând să stea în munţii lor, în pădurile lor, să nu aibă de-a face cu legile şi au autorităţile, sunt oameni de la care ai ce învăţa.”

Pe huţul e bine să-l ai prieten

Râde când îl întreb care a fost momentul în care a conştientizat că-i curge în vene şi sânge de huţul. „O să râdeţi şi dumneavoastră, dar mi s-a întâmplat asta în momentul în care am avut de furcă cu ei. Fiind silvicultor, am avut de multe ori conflicte, mai tăiau câte un copac, mai braconau. Aveau de ales, pentru că întotdeauna au avut lemnul lor, dar pe-al lor preferau să-l păstreze, asta era problema.” Şi mai râde plin, încă o dată. „M-am lovit de ei, mi-am dat seama că-s altfel de oameni şi că trebuie să schimb tactica, să procedez altfel decât aş fi făcut-o de obicei. Erau mai briganzi, ăsta e cuvântul. Erau oameni liberi şi nu considerau că trebuie să se supună regulilor şi regulamentelor”. Nu i-a prins în vremea când purtau pistoale, care le-au fost confiscate de comunişti: „Dar şi asta spune multe despre ei, faptul că umblau înarmaţi. Pentru că pistolul le era necesar, dar era, în acelaşi timp, o dovadă a tăriei de caracter, a purta o armă însemna că întotdeauna trebuie întâi să deliberezi, să ştii ce trebuie şi ce nu trebuie să faci, să fii responsabil”.

Aprig om, huţulul? „Aprig, dar şi calculat, nu se manifestă niciodată brusc, dar şi când izbucneşte! Mocneşte, mocneşte şi abia apoi răbufneşte şi e mai rău că este aşa căci îl vezi calm, apatic, chiar şi te păcăleşti atitudinea asta a lui.”

Un lucru e sigur, pe huţul e bine sa îl ai prieten, nu duşman. Că mai are şi caracteristica asta că nu uită, în veacul vecilor, se perpetuează duşmănia prin generaţii şi iese la iveală când eşti mai puţin pregătit să-i faci faţă.

S-a schimbat tare viaţa lor? „Dramatic, aş spune. Multe din lucrurile bune, din datini şi obiceiuri – chiar dacă unele precreştine – care s-au păstrat atâţia ani în comunitatea huţulă, acum dispar, măcinate şi compactate de tăvălugul acesta al capitalismului, al globalizării, ce-o fi el, acolo, dar tot tăvălug este.” Iar libertatea aceasta a lor dispare, încet, odată ce lumea modernă vine peste ei „cum dispare sau se abandonează ceea ce se consideră a fi vechi sau învechi şi, din păcate, nu este cu ce să se înlocuiască”.

Educaţie prin artă

Din acest motiv a început, „pe măsura posibilităţilor”, să se implice în promovarea culturii şi tradiţiilor acestora şi a făcut asta scriind, deşi ştia că huţulii nu se prea omoară cu cititul. A început să facă educaţie altfel, prin artă, atunci când a constatat că amenda nu e eficientă în cazul unor oameni prea puţin dispuşi să se schimbe.

Prima sa carte, „Stranii povestiri huţule”, a avut un succes formidabil, iar marea bucurie a venit de la faptul că a fost citită de mulţi huţuli, ceea ce l-a făcut să simtă că şi-a atins scopul. „M-am gândit şi am găsit cea mai potrivită cale de a mă apropia de sufletul lor pentru că, altfel, era foarte greu, eu fiind, la acea dată, un reprezentant al autorităţii. Le-am atins coarda sensibilă, de fapt. Am vrut să le ajung la suflet, să îi atrag aşa, să îi determin să fie atenţi la mine. Aşa se face că ei, care nu prea pun mâna pe cărţi, pe mine m-au citit!”

Date fiind cele spuse, cutez a-l întreba ce a identificat, în sine, comun cu huţulii. „Caracterul ăsta care mă determină să mă împotrivesc tuturor regulilor, mai ales celor care mă dezavantajează.” Nu are a se plânge, i-a folosit în viaţă şi ştie că e cunoscut pentru acest fel de a fi. Şi mai râdem o dată, sub razele de soare.

Se regăseşte ceva şi în fiica sa (studentă la calculatoare, la Cluj)? „Da, spune tot râzând, dar nu i-am spus ce, nu cred ca i-ar plăcea!”

Bunicul din partea tatălui (cu care nu a apucat să stea „la taine” pentru a murit înainte ca să se nască) a fost huţul, bunica – cea din partea tatălui – era galiţiancă, iar cea din partea mamei – ruteancă din Dărmăneşti. A spus cineva că „un creuzet etnic multicultural” şi bine i-a spus. „Un creuzet în care viaţa asta tulbure – mojarul a tot amestecat şi din vâltoarea asta am încercat să ies cu faţa curată şi cu sufletul cât mai puţin pătat”.

Scrisul îmi aduce satisfacţii

Poetului Marcel Mureşeanu îi datorează debutul din „Pagini bucovinene”, în anul 1984. „Dar am avut şi antecedente, pentru că în facultate am fost colaborator al revistei studenţeşti din Braşov, am fost redactor la radioul studenţesc, deci aveam, cât de cât, oarece experienţă. Era, însă, onorant să apari în acea revistă, la vremea aceea.” A urmat apoi un alt debut, în „Luceafărul”, iar apoi o pauză, „pentru că era perioada de cenzură comunistă şi nu mi-a plăcut să lucrez aşa, sub lupă”. Dar cum muza îi dădea târcoale, a început să scrie umor („pentru că umorul are, dacă nu o uşă, măcar o ferestruică deschisă”) şi a făcut-o bine, din moment ce un rol dintr-una din scenetele sale a fost interpretat de Dorel Vişan. Erau vremuri în care să apari pe postul naţional era o realizare deosebită, nu la îndemâna oricui.

Scrisul i-a adus satisfacţii. „Şi îmi aduce în continuare, pentru că nu am încetat să scriu. Acum o fac folosind alte mijloace, avem alte posibilităţi, o fac într-o lume în care există libertate de exprimare.” Aşa se face că, din 1996, a scris zece cărţi: „Slujbaşi la Împăratul”, „Steluţe de Crăciun”, „Stranii povestiri huţule”, „Tainele din Smidovatic”, „Pădure, pălărie verde”, „Văzute şi nevăzute din Bucovina”, „Doi paşi prin rai”, „Scorbura cu poveşti, „Poroşneţea”, acesta din urmă fiind un roman.

Şi versuri, adunate în „Sclipiri de rouă”, „mai ales de când nu mai am atât de mult timp să scriu. Versuri, curg uşor, dacă există inspiraţie”. Şi, desigur, texte pentru cântece, cum ar fi cele ale Angelicăi Flutur.

Scriitorul, un creator veşnic

Toate cărţile au legătură cu huţulii, cu pădurea? Da, vine răspunsul, nici nu se putea altfel. O să îi rămână numele lipit de cele două elemente comune, îi spun şi zâmbeşte. „Îs bucovinean. Mă simt aparţinând acestui loc şi tare îmi doresc ca oamenii să conştientizeze că fac parte dintr-un spaţiu extraordinar, că trăiesc într-un colţ de rai. Nu contenesc să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici unde, chiar dacă nu-s condiţii pentru o viaţă fără griji, natura este atât de frumoasă şi compensează toate lipsurile.”

De unde vine inspiraţia, cum se naşte cuvântul scris? „Pofta vine spontan, te trezeşti că vine o idee şi începe să înflorească, să se dezvolte, şi atunci te aşezi şi o pui pe hârtie, dacă ai timp.” A mai pierdut câte una, pentru că poartă asupra sa numai pixul, nu şi carnetul care ar trebui să-l însoţească pe scriitor.

Când nu-l vizitează muza îi e de ajutor exerciţiul, munca pe text, deşi recunoaşte că nu-şi munceşte foarte tare scrierile: „Foarte rar reiau ceva, aşa cum îl naşte inspiraţia, aşa îl las pentru că, de obicei, e bine aşa. La roman am muncit însă mult. Îl aveam în minte de câţiva ani, am mai schimbat personaje, acţiuni, împrejurări. De fapt, asta e plăcerea şi bucuria scriitorului, să fie un creator veşnic, în permanenţă creator.” Şi romanul este tot cu şi despre huţuli, cum altfel, şi tot despre pădure, poroşneţea fiind cornul de praf de puşcă, luat la vânătoare.

Iar de scris, e în ton cu vremurile, scrie de vreo şapte ani cărţi şi articole pe calculator, iar Word-ul nu-i e deloc străin, „uşurează tare mult munca”.

Educaţia, nimic nu e mai important în viaţă ca educaţia

 Face des referire, în convorbirea noastră, la educaţie şi la cât de importantă apreciază domnia sa că este în formarea unui om.

O face atunci când pomeneşte despre cărţile cu care a încercat, între altele, să li se apropie de suflet şi de raţiune huţulilor. „Am încercat să onorez etnia aceasta, dar şi să trezesc curiozităţi, să fac oamenii interesaţi de ea. Iar pe ei aşa i-am atras, pentru că altfel a fost aproape imposibil, arta e calea potrivită pentru a ajunge la sufletul omului.”

O face când privim în jur, la copiii ieşiţi de la şcoală, în care mărturiseşte că-şi pune mari speranţe. „Sunt alţi oameni, au alte concepţii. Aştept să crească, să-şi facă studiile şi să vină să ne înlocuiască pe noi, ăştia care am făcut numai prostii în viaţa noastră, numai prostii şi alegeri proaste. Patruzeci de ani de comunism şi-au pus amprenta, românul a tăcut din gură, a răbdat, a zis că aşa e bine, că trec toate, că aşa trebuie să fie, ne-am obişnuit să fim supuşi. Puteam face multe lucruri bune, mult mai bune, puteam, dacă aveam atitudine civică. Nu sunt adeptul amenzilor, nu am fost niciodată pentru că, la un moment dat, sunt ca un bumerang, se întorc şi lovesc. Sunt adeptul educaţiei. Al educaţiei, însoţită de refuzul de a accepta ceea ce fac cei care cred că e firesc ceea ce fac, ba chiar consideră asta un drept.”

În primul rând al educaţiei din familie, unde se formează deprinderile, unde părinţii şi bunicii îi pun bazele. „Eu militez pentru familie, acolo unde copilul trebuie să primească primele noţiuni de educaţie, care să-i fie de folos în viaţă. Din păcate, la noi, multe familii sunt destrămate, oamenii au plecat afară, prin lume. Sunt adevărate drame în jurul nostru pe care le trăiesc copiii, drame care se vor repercuta în timp asupra caracterului acestora, când vor deveni maturi. Din păcate, nu avem o clasă politică responsabilă, care să-şi pună întrebarea încotro merge poporul acesta şi ce se alege de copiii marcaţi de traiul fără familie, copii lipsiţi de afecţiune care sunt deja violenţi, au carenţe educaţionale şi emoţionale.”

Apoi, în cea care ar trebui să fie în orele de educaţie civică din şcoală pentru că, uneori, nu toţi au norocul să aibă alături familii care să-i înveţe de bine. Numai că, după părerea domniei sale, sistemul de învăţământ are prea multe lacune, „în şcoală a pătruns spiritul străzii astfel încât de multe ori profesorii, în loc să facă performanţă, fac ceea ce nu au făcut părinţii acasă. Nu mai vorbesc de atitudinea unor elevi de a sfida profesorii, lucru care altădată nu era de conceput, şi de faptul că unii elevi consideră că au numai drepturi, ci şi îndatoriri. Şi e păcat de copiii ăştia să nu devină oameni ca lumea pentru că românul, de felul lui, e inteligent şi, chiar dacă nu e şcolit, îl duce mintea să facă singur, să se descurce, e păcat să nu facă ceva bun cu viaţa lui. Ceea ce începe în familie trebuie să continue în şcoală şi, apoi, în societate”.

Omul valoros trebuie să fie un exemplu

E de părere că oamenii valoroşi trebuie puşi în locul potrivit şi ajutaţi să-şi facă treaba pentru că „practic, ei sunt coloana vertebrală a unei societăţi”. „E o catastrofă pentru societatea românească faptul că totul se dirijează spre profit, către material, către o poziţie aflată cât mai sus pe scara socială. Economicul este important, nu zic că nu, dar omul trăieşte şi cu sufletul. De aceea şcoala şi biserica sunt două instituţii fundamentale într-o societate sănătoasă. Eu cred cu tărie că, dacă eşti cineva în societatea ta, trebuie să devii model. Or, model nu poţi să fii dacă nu ai o structură sufletească bine definită şi un caracter ferm.”

Despre apropiatul referendum, Casian Balabaşciuc spune că „este important, nu zic că nu ar fi, fiecare să facă aşa cum crede de cuviinţă că este mai bine, dar e bine ca normalitatea să nu fie izgonită din societate. Cred că dăm importanţă unor lucruri minore când, de fapt, avem de rezolvat chestiuni majore ale societăţii. Nu vreau să jignesc, nu vreau să enervez pe cineva, dar sunt de părere că fiecare individ, în societate, trebuie să accepte nişte limite şi să nu ceară de la societate mai mult decât aceasta îi poate acorda, la un moment anume. Un francez deştept (Voltaire, n.n.) spunea că «Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat». Dumnezeu înseamnă moralitate, iar societatea fără moralitate este o junglă, asta cred eu”.

O discuţie foarte liberă şi lejeră

Cum se simte, slujitor al pădurii sau parte din ea? „Am fost şi slujitor la Măria sa, am şi declarat asta, în prima mea carte „Slujbaş la împărat”, dar cred că mai degrabă am fost şi sunt parte din ea.

A fost profesor, a fost cercetător la Stațiunea Experimentală de Cultură a Molidului Câmpulung Moldovenesc, a fost şef de ocol silvic. Acum este consultant artistic la Centrul Cultural „Bucovina” şi face acelaşi lucru, adică iubeşte oamenii şi pădurea. Care meserie i-a fost mai aproape de suflet, vreau să aflu „Aia care a avut legătură cu pădurea, întotdeauna drumurile mele spre pădure au fost.”

S-a spus despre Casian Balabaşciuc că e „un uriaş blând”. Uriaş, eu, una, n-aş spune, că ne-am privit ochi în ochi de la aceeaşi înălţime. Blând? Şi aici aş avea o rezervă, dat fiind că nu pot uita că-n vene îi curge şi sânge de huţul şi am aflat cum e huţulul. Cert este că am purtat „o discuţie foarte liberă şi foarte lejeră”, într-o zi frumoasă de toamnă.

Foto: Stirivanatoare.ro, Artizanescu.ro

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI