Mai zilele trecute vreo zece absolvenţi din promoţia 1955 ai Şcolii Medii Mixte din Siret s-au întâlnit la sediul unităţii mult îndrăgite spre a depăna unele amintiri, ajunse până în zilele noastre din negura vremurilor şi spre a se îmbrăţişa cu căldură colegială la ceasul împlinirii impresionantului număr de 63 de ani de la fireasca despărţire. Da, aţi citit corect! Exact 63 de ani! Asta însemnând că toţi cei zece temerari care au onorat invitaţia organizatorilor se află la vârsta senectuţii, dar cu toţii prezintă certe garanţii că sunt în plenitudinea facultăţilor fizice şi psihice şi dispun de multă vervă în exprimare şi de prospeţime a minţii. Este nimerit să constatăm că, pe parcurs, unul dintre convivii noştri a dezaprobat gestul altor zece colegi, aflaţi în viaţă, care au refuzat invitaţia de a participa la această revedere, invocând motive peste care, în cele mai multe dintre cazuri, se putea trece cu uşurinţă. Oricum, pentru viitor, uşa sălii de clasă şi portiţele inimilor celor prezenţi rămân deschise pentru toţi cei în care mai pâlpâie sentimentul nobil al colegialităţii liceene. În cazul altor absenţi, peste douăzeci la număr, plecaţi în eternitate, să fim mai îngăduitori şi să le motivăm absenţa cu speranţa deşartă că data viitoare vor glăsui şi ei prezent sau, cel mai sigur, bine aţi venit! Că neîngăduitor este mersul acestei lumi şi rânduiala ei, necruţătoare! a mai adăugat colegul. Aşa că nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne bucurăm de frumuseţea clipei…
Prilej de mare bucurie pentru amfitrioana evenimentului a fost noianul de flori ce i s-a oferit de către ceilalţi colegi împreună cu urări de bine şi, de ce nu, împreună cu gânduri bune şi sentimente alese, drept recunoştinţă pentru efortul ei dezinteresat în pregătirea revederii, pentru amabilitate şi delicateţe a zâmbetului de bun venit. Oricum, produsele de patiserie şi cofetărie de casă pe care le-a oferit cu generozitate s-au bucurat de aprecieri unanime şi de remarca subtilă că blaturile şi foietajele au fost coapte la focul inimii şi sunt umplute cu adaos de esenţă a nobilei simţiri!
O altă doamnă, acum o venerabilă pensionară, a adus în actualitate amintirea pasiunii sale juvenile pentru colegul de bancă, pe care a ţinut-o ferecată în tainiţele sufletului o viaţă întreagă… ceea ce a făcut ca unul dintre bătrâneii prezenţi să se îmbujoreze până în vârful urechilor. Inclusiv chelia parcă îi luase foc! Aproape inexplicabilă reacţie după atâta amar de vreme! Dovadă că prin scânteie a sentimentului curat nu este supusă eroziunii timpului. Ba mai mult, ea revine în actualitate ori de câte ori acele resorturi interioare tainice o pun în funcţiune!.. Prima iubire bat-o vina!
Un nelipsit participant de la întâlnirile acestea ne-a relatat cu lux de amânunte că imediat după absolvire a intenţionat să studieze la Politehnică pentru a deveni inginer de căi ferate. Şi numai printr-o întâmplare, asupra căreia nu dorim să zăbovim, a ajuns profesor. Iniţial a regretat mult alegerea făcută şi cu mare efort a reuşit să uite de disciplina, de ordinea, de punctualitatea, de uniforma feroviară şi de glasul roţilor de tren. Numai când a constatat dezastrul căilor ferate româneşti, a admis că totuşi atunci, de mult, a făcut, întâmplător, un pas norocos. Aceasta, în ciuda faptului că, pe ici, pe acolo, unii dascăli mai iau câte o corecţie din partea elevilor! Iar pe aceştia să nu-i atingi nici măcar cu o floare, că-i stresezi, că-i superi, că-i umileşti! Şi apoi să vedeţi domniile voastre rezultate ca acelea: 0% promovabilitate la BAC la destule licee din ţară, în timp ce beizadelele aglomerează terasele şi barurile şi omoară oameni pe şosele! În plus, mai au de făcut şi ceva târguieli cu cele pravuri. Că ele nu au timp de şcoală, bătu-le-ar norocul să le bată! Fericirea cea mare a bătrânului dascăl, zicea el, constă în faptul că-i pensionar de douăzeci de ani. Altminteri, risca să intre în contradicţie cu normele în vigoare de dragul ordinii şi corectitudinii şcolare, deşi s-a declarat explicit împotriva violenţei în învăţământ.
Interesant ni se pare faptul că la această întâlnire nu s-a discutat mai nimic despre politică; în afară de câteva remarci pozitive referitoare la pensii, nimeni nu s-a arătat interesat de încrâncenarea şi dimensiunea războiului politic româno-român care este pe cale să arunce ţara în haos. Dacă toate formele cunoscute de propagandă marxisto-leninisto-ceauşistă nu i-a hrănit până la saturaţie pe români de politică şi nici nu i-a învrăjbit, iată că balcanismul nostru democratic dâmboviţean, garnisit cu interese americano-franco-germane, este pe cale să realizeze acest lucru: periculoasă indiferenţă la vedere, în realitate însă, fiecare se războieşte cu fiecare şi toţi luptă împotriva tuturor. Toată lumea dărâmă, cu toţii sapă la temelia ţării şi îşi motivează demersul invocând binele şi fericirea românilor. Dezaster! Acesta este cuvântul ce exprimă adevărul! În loc să punem umărul la propăşire, să construim câte ceva, unica preocupare majoră care ne-a mai rămas este să ne băgăm beţe în roate pornind de la cel mai înalt nivel!
Şi ca toate relele să fie uitate, iar starea de bine să revină la locul ei firesc, în final s-au adus ceva licori cu arome selecte. Mai întâi, o tărie sârbească de dude pe care prietenul nostru o recomandă cu multă convingere: Se zice că aşa, odată, o fărâmă de pâine, îmbibată în licoarea sârbească, a fost ingurgitată de un şoricel. Şi atunci, nefericitul a prins atâta curaj, încât se bătea cu pumnul în piept şi clama cât îl ţineau puterile: Unde-i pisica să-i propun o partidă de sex, ceea ce a readus în încăpere buna dispoziţie şi atenţionarea unei doamne că nu se ştie ce se poate întâmpla şi cu bărbaţii de faţă, dacă întrec măsura. Desigur, a primit un răspuns aproape instantaneu: Iluzii pierdute, colega! Altcineva s-a interesat dacă şoricelul era sârb sau român… De aprecieri dintre cele mai favorabile s-a bucurat şi Busuioaca de Bohotin, un vin roze pentru dame despre care se spune că încorporează toate miresmele florilor de câmp cu accent pe trifoiaşul sălbatic şi discret pe busuioc, susceptibil să stimuleze sentimente şi porniri tinereşti. De aceea s-a glumit şi s-a consumat cu plăcere. Cât despre efecte, reţinem deocamdată câteva ecouri… Bucatele au fost şi ele la înălţime, ceea ce a determinat multe laude şi gesturi de mulţumire adresate amfitrioanei. Ba mai mult, cineva i s-a confesat că încă de pe vremea anilor de liceu a îndrăgit-o pentru naturaleţea în relaţia cu colegii, pentru frumuseţea chipului şi inteligenţa spontană. La o aşa declaraţie, răspunsul a venit prompt şi fără echivoc: Mulţumesc, dar toate acestea trebuia să mi le spui mai demult! Din păcate, ele au devenit doar nişte amintiri ale unor mari iluzii… Pentru ce a fost nimeni nu plăteşte nici trei parale! Ce există în momentul de faţă reprezintă adevărata valoare la orice pământean… În rest, totul rămâne doar simplă reverie… Cum reverie a rămas şi ultimul tangou din acea după-amiază de început de septembrie când unul dintre participanţi dansa cu fiica şi avea impresia că o strânge de mijloc pe mama acesteia într-o confuzie de planuri ale unei călătorii ireale în timp. Pentru a face ordine în gândirea răvăşită a partenerului, odată cu încheierea festivităţii, tânăra doamnă a încercat să-l readucă la realitate, oferindu-i pixul personalizat cu sigla Alpha-servicii medicale, care a semnat puzderii de verdicte, după caz, de viaţă sau de moarte, iar acum, aflat în mâna unui condeier, va trebui să relateze câte ceva despre întâlnirea de astăzi. Ceea ce am şi făcut pentru aducere aminte şi plăcută revedere.
Emanoil Rei
Comentarii