Mă întorceam din Australia

(sau Cum să-ţi ceri drepturile)

În 1997 am obţinut o viză de şase luni pentru a vizita Australia. Biletul de avion mi l-am cumpărat prin liniile aeriene cehe. De la Bucureşti am zburat la Praga, unde am schimbat avionul. De acolo am zburat la Abu Dhabi, în Emiratele Arabe Unite, unde am făcut o escală de mai bine de o oră. Pe mulţi i-am auzit că „aici este aurul cel mai ieftin!”.

În continuare, am zburat peste Oceanul Indian, India, Golful Bengal şi am făcut o nouă escală la Bangkok, în Thailanda. Norocul meu a fost că lucrasem vreo câteva zile la scos cartofii (tocmai în octombrie), eram groaznic de obosit şi am dormit fără a realiza că peste Golful Bengal avionul intrase într-o zonă cu turbulenţe puternice şi se zgâlţâia precum o căruţă pe grohotiş.

O nouă escală am făcut-o în Singapore şi, pe avion, mă împrietenisem cu unul care mergea în Australia la nişte rude şi îmi spusese că el nu se mai întoarce în România. Aflase, probabil de la rudele lui, că în aerogara din Singapore este o cascadă foarte mare şi, până să ajungem la noile noastre avioane (eu zburam spre Sydney, iar el zbura spre Melbourne), am umblat aşa, de aiurea. La un moment dat, în partea dreaptă dăm de respectiva cascadă. El: „Băăă, să-mi bag p… că mare e!”. În momentul ăla mi s-a tăiat tot gustul de-a mai umbla împreună prin aerogara din Singapore. Mi-am zis: „Doamne, ce români circulă prin lumea asta!”. Ne-am despărţit, fiecare în direcţia lui.

Până în Australia am zburat cu o companie australiană, Qantas, cunoscută ca fiind între cele mai sigure din lume. Am mai făcut o escală la Jakarta, în Indonezia, şi, după 33 (treizeci şi trei) de ore de la plecarea din Bucureşti, am aterizat la Sydney.

Despre experienţa australiană, sper să scriu altcândva. Acum, la întoarcere aveam să zbor cu australienii până în Thailanda şi de acolo să mă preia cehii, până la Praga şi, în continuare, până la Bucureşti.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar avionul companiei Qantas nu a fost gata de plecare la ora stabilită. Am plecat cu trei ore întârziere şi, logic, am ajuns la Bangkok cu trei ore întârziere. Avionul spre Europa plecase conform orei stabilite.

Eram vreo zece pasageri care am coborât în Bangkok, restul, plus alţii care s-au mai îmbarcat, au plecat undeva în Asia, înspre nord. Cu o placă pe care scria PAPUC m-a preluat o thailandeză (să nu vă gândiţi la prostii, precum dl Ţânţăreanu) şi m-a dus la hotelul aerogării.

Am înţeles că voi rămâne acolo până mă va putea lua un alt avion către Europa. La recepţie i-am spus recepţionerei că „eu trebuia ca mâine să ajung acasă. Familia mea ştie că voi ajunge mâine. Dacă nu ajung mâine, va trebui să o anunţ. Este o cheltuială pe care eu nu am prevăzut-o şi care nu este din vina mea”. „Scrieţi numărul de telefon aici” mi-a zis recepţionera şi mi-a întins o hârtie şi un pix. Am scris numărul de telefon de acasă şi dânsa a sunat în România.

Când a răspuns soţia mea, recepţionera mi-a transferat telefonul şi a pornit un cronometru, spunându-mi: „Aveţi trei minute să vorbiţi cu România”.

Îmi închipui că familia şi toţi prietenii s-au liniştit când au aflat că nu ştiu când voi ajunge, dar, deocamdată, sunt pe mâini sigure în Thailanda.

Am dormit într-o cameră cu un singur pat, cu baie şi fără geamuri; întuneric complet. Probabil că, schimbând foarte mult fusul orar, în cazuri similare cu al meu, să poţi dormi chiar şi dacă în Bangkok este ziuă.

Când m-am trezit am mers la oficiul Qantas (cei care au creat toată această problemă) şi am întrebat când voi pleca. „Încercăm să vă trimitem cât mai repede posibil.” „Pentru mine nu este un răspuns satisfăcător. Asta poate să însemne câteva ore sau câteva zile.” A pus mâna pe telefon şi a vorbit cu o colegă a dânsului. Am cerut să-mi dea mie telefonul şi am vorbit cu o doamnă. „Diseară sunt două curse spre Europa: una prin Frankfurt şi una prin Londra.” „Prefer să merg prin Londra”, am decis gândindu-mă că aş avea ocazia, sunându-o din Bangkok, să mă văd cu fosta mea gazdă din Londra. „Încercăm să vă trimitem prin Londra!” „Mulţumesc mult! Puteţi să-mi spuneţi încă o dată cum vă numiţi?” „Brenda.” „Mulţumesc încă o dată! Să ai o zi frumoasă Brenda!”

www.romanidecentenar.ro

Ce fac eu până diseară?! Îmi iau viză de Thailanda şi merg în oraş, m-am gândit. La un automat mi-am făcut o poză, am completat un formular, am plătit zece dolari, mi-a dat viza şi am plecat cu un autobuz în Bangkok. Pe drum am văzut un poster de pe care mi-am notat un număr de telefon al poliţiei, în caz că apare vreo problemă.

În oraş am făcut rost de o hartă şi am luat-o la pas. La primul templu m-a abordat un tânăr care a ţinut, printre altele, să-mi spună că a fost pentru câţiva ani la un templu budist, probabil pentru a-mi inspira încredere! Îmi spune ce pot vizita şi, din vorbă în vorbă, îmi aminteşte şi despre zona rău famată a oraşului. „Asta mi-ar mai trebui, să apar la ştiri fugind în curul gol prin Bangkok” m-am gândit.

După ce m-am despărţit de fostul călugăr budist, o bună bucată de timp l-am văzut undeva în spate, urmărindu-mă. A fost pentru prima dată în viaţă când mi-a fost frică. Ştiţi cum e?! Toţi în jurul tău sunt altfel decât tine; asiatici, cu fizionomia specifică. Am văzut la un moment dat doi europeni şi m-am mai liniştit.

Seara m-am întors la aero-port. Când să intru, la poliţia de frontieră mi s-a cerut o taxă de douăzeci de dolari. Le-am povestit ce şi cum s-a întâmplat cu mine şi că atunci când am obţinut viza şi „am ieşit de pe aeroport, nimeni nu mi-a spus că la revenire va trebui să plătesc o nouă taxă. Nu mi s-a spus şi eu nu o plătesc!”. Au dat câteva telefoane şi, până la urmă, m-au lăsat să intru „free”!

La oficiul liniilor aeriene australiene m-au întâmpinat, zâmbind, spunându-mi că mi-au rezervat un loc la zborul prin Frankfurt. Eu, umblând prin oraş, m-am tot gândit că „ăştia vor să scape de mine cât mai repede. Eu nu zbor cu avioane care aterizează prin barabule!”.

După ce respectivul îmi dă vestea cu Frankfurt, eu îi spun: „Am vorbit dimineaţă cu colega dumneavoastră, cu Brenda şi am rugat-o să merg prin Londra. Eu am plătit să merg prin Praga, accept să merg prin Praga sau prin Londra. Prin altă parte eu nu merg. Deşi mă grăbesc să ajung acasă, să ştiţi că eu pot sta aici şi o săptămână”. S-a schimbat la faţă când a auzit aşa ceva. A pus mâna pe telefon şi a povestit ce problemă a apărut. Am vorbit şi eu la telefon şi mă rugau să înţeleg că nu există niciun loc de a zbura prin Londra.

I-am înţeles, dar le-am repetat cum că eu nu zbor decât prin Praga, cum este biletul meu, sau prin Londra. „Prin altă parte eu nu zbor!” Tot dânşii au venit cu o nouă variantă: „Vă rugăm să acceptaţi să mergeţi prin Frankfurt; vă trimitem la business class”. „Mă voi gândi la propunerea dumneavoastră şi vă voi da un răspuns într-un sfert de oră!”

Am mers şi am mâncat, bineînţeles pe banii lor, şi m-am gândit: „eu nu am zburat şi nu o să zbor niciodată la business class. Este bine să accept!”.

M-am prezentat la oficiul Qantas: „M-am gândit la propunerea dumneavoastră şi accept să zbor prin Frankfurt doar dacă mă trimiteţi cu business class”. S-au înviorat dintr-o dată la faţă şi, pe loc, mi-au tipărit biletul de business class. Au scăpat de mine, de un client care a ştiut să-şi ceară drepturile.

Am zburat până la Frankfurt cu un Boeing 747, la etaj, în aşa-zisa cocoaşă din partea din faţă a avionului. M-am simţit important, fiind şi tratat ca atare.

CONSTANTIN PAPUC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: