În memoria celor care am mai rămas din vechiul „Zori noi”, Fănică a reuşit să ne imprime imaginea sa înfiptă în tocul uşii încăperii în care ziarul se pagina, totdeauna deschisă. Părea că locul acela îl odihnea, în realitate era atât de atent la ce se întâmplă înăuntru încât propunea de acolo soluţii pentru problemele de paginare mai deosebite! Vigilenţa sa devenise utilă, astfel că şefii nu-l alungau de la locul său de „supraveghetor”. De altfel, în general era atent la ce se întâmplă în redacţie, deşi nu lăsa deloc impresia că şi-ar concentra atenţia către ceva sau cineva. Părea absent şi nu era deloc.
Nu se remarca neapărat prin iniţiativă, dar ceea ce i se dădea să facă făcea cu simplitate, eficienţă şi concizie.
Cele mai grele zile din viaţa sa de ziarist au fost – ca şi pentru alţii dintre noi – cele, aproape un an de zile, în care tov. Costică Stoica, „iubitul” nostru prim-secretar, inventase raidul de dimineaţă: plecam la patru şi jumătate din redacţie cu o maşină pusă de partid la dispoziţie într-un sector zootehnic al vreunui CAP din judeţ. Boala prim-secretarului erau vacile cu lapte, iar noi trebuie să vedem totul, dar mai ales cum sunt mulse. Şi mai ales, mai ales dacă mulgătorii aşezau peste găleată o pânză de tifon, să nu cadă în vas balegă sau alte cele. Dar tifon nu se găsea nici în spitale, darămite la CAP Dolhasca! Acolo am fost trimis şi eu într-o dimineaţă, dar nu lipsa tifonului m-a impresionat, ci noroiul până la genunchi din împrejmuirea pentru vite. (Am mai văzut aşa ceva doar, recent, într-un documentar al National Geographic realizat în Alaska!). Trebuia să se bage un îngrijitor ca să împingă vaca înnămolită către mulgător…
Pe Fănică părea să nu-l uimească nimic. „Spune să te mai trimită, că ai încă multe de văzut…”, m-a luat el peste picior. Nu eram deloc curios să-i cunosc mai bine domeniul despre care scria – agricultura, aşa că n-am cerut să repet experienţa. El însă, dimineaţă de dimineaţă, „bătea sectorul de activitate”, cum însuşi se ironiza.
Subiectul acesta este de multă vreme închis, cum de multă vreme Ştefan Ursachi mai poartă ciubotele doar acolo, Sus…
Comentarii