Povestea tatălui meu. Memorie sau răzbunare?

Imagini din expozitia de acuarela Ion Moraru de la Chisinau

De câte ori citesc legenda pe care o povesteşte personajul lui Sadoveanu, Nechifor Lipan, din romanul „Baltagul”, despre destinul pe care l-a dat Dumnezeu naţiilor, îmi vine să cred că acolo unde se sfârşeşte norocul începe naţia română. Apoi mă gândesc până unde merge ficţiunea şi câtă realitate conţine legenda, al cărei personaj spune: „La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împăraţiei. Domnul-Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

– Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat?

– Am întârziat, preaslăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte, tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi ale pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci şi piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.

– Apoi aţi venit cei din urmă, zice domnul, cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru”.

 Mă întreb, de câte ori citesc această parabolă, dacă destinul e scris în cartea lui Dumnezeu sau omul se poate ridica deasupra destinului? Răspuns la această întrebare aş putea să găsesc în gestul personajului antic Oedip rege, de Sofocle, care, de dragul adevărului despre sine şi pentru binele poporului său, a reuşit să-şi înfrângă soarta. Exemplul său propriu aminteşte, într-un fel, de resemnarea creştină caracteristică ciobănaşului nostru mioritic, dar şi de valoarea morală a eroului. Mă gândesc la gestul tragicului Oedip, regele Tebei, care şi-a luat lumina ochilor pentru a nu-şi mai vedea fărădelegile şi văd în el modelul omului care reuşeşte să-şi depăşească condiţia umană. Mă gândesc însă la cei care, aproape de noi temporal, au declanşat războaie şi au organizat lagăre de exterminare. Oare, la fel ca Oedip, au avut şi ei puterea să-şi vadă interiorul sufletului? E o întrebare al cărei răspuns m-ar înspăimânta, de vreme ce din interiorul lor sufletesc a survenit moartea a mii şi mii de vieţi omenești. Iar aceste vieţi au fost ale bunicilor, fraţilor, părinţilor noştri.

Lirismul de mai sus, dacă aşa poate fi înţeles de cineva, este „istoria care ne-a lovit nu de multe ori, dar cam des” (e o expresie ironică a lui I.L. Caragiale, despre destinul necruţător al românului). În această istorie, deloc lirică, se înscriu mulţi români, de-o parte şi de alta a Prutului, pe care istoria, dacă nu de multe ori şi dacă nu cam des, atunci i-a lovit crunt. Pe alţii fatal.

O pagină de memorie tristă a comunismului sovietic a scris-o şi tatăl meu, al cărui nume îl port. Nu ştiu dacă îl port şi dintr-o răzbunare, dar ştiu sigur spre a nu-l uita sau spre a nu uita lecţia adevărată de istorie pe care mi-a predat-o. Povestea prea tristă a vieţii sale începe la 23 de ani, când, proaspăt eliberat din serviciul Armatei Regale, se întorcea din Constanţa acasă, într-un sat din Basarabia, Ordăşei, judeţul Orhei. Părinţii, doi ţărani legaţi cu hărnicia de pământ, îl aşteptau acasă. Era tânăr, era şi frumos, pentru că avea să fie tatăl meu. Iar pe peronul gării feroviare din Ungheni, la un control de rutină, avea să fie înregimentat în coloană şi dus…

www.romanidecentenar.ro

Siberia, Caucaz, frig, foamete, păduri, care se întindeau la nesfârşit, boli neluate în seamă, barăci, muncă fără odihnă, bătăi – astea au fost condiţiile fizice în cei şapte ani de lagăr. Dacă aceste greutăţi tinerii deţinuţi au reuşit să le depăşească şi să se ridice deasupra lor, peste tratamentul inuman de reeducare, de pedeapsa că ai slujit Armatei Române, era imposibil să treci. Şapte ani de umilinţă sovietică, şapte ani de suferinţă fizică şi morală pentru un tânăr de 23 de ani au rămas memorii arestate pentru tatăl meu. Îmi este greu să le resuscitez în gând. Dar când ştiu că ororile comunismului nu trebuie să se repete, oscilez între răzbunare sau resemnare. Dar – în niciun caz – spre uitare.

Poveştile, pe care le-am auzit de mai multe ori, în copilăria mea, de la tatăl meu, nu sunt nişte plăsmuiri reuşite de un narator cu fruntea lată, înzestrat cu harul de a povesti. Sunt trăiri ale ororii, pe care mi le povestea tata cu o detaşare lipsită de orice teamă. A fost prea strivit, prea umilit de regim ca să mai simtă durerea rutinară.

  1. … 1942, gara feroviară Ungheni. Se întorcea din Constanţa, după trei ani de Armată Regală. Purta pe cap mândru boneta de marinar cu inscripţia regalităţii. Ştia cântece patriotice „Treceţi batalioane române Carpaţii”, „Nu uita că eşti român”, dar şi cântece de dragoste: „Da, mândruliţa mea muiere /Hai la crâşmă şi-om be bere…”. Acasă îl aşteptau părinţii, Ştefan şi Eufrosinia Strătilă, doi ţărani care munceau pământul, şi trei surori. Era tânăr, frumos, fericit şi era plin de visuri…
  2. Visurile însă au fost scurte de tot. Dorinţele sale – să îşi vadă cât mai repede părinţii, surorile, să îşi potolească dorul de sat, de săteni, să fie flăcău mândru în sat şi să muncească ogorul la fel ca părinţii săi, să se însoare şi să aibă o familie – au fost cât zborul unui meteor. Mergea pe jos ca să ajungă în satul Ordăşei, judeţul Orhei, un sat din nordul Moldovei, dar… întâlnirea cu un regiment de tineri i-a fost fatală. I-au verificat actele şi a fost poftit să se alinieze în coloană. Şi… dus a fost…
  3. Siberia… Caucaz… Tambov….Donbas… Păduri de pini, brazi înalţi, care se întindeau la nesfârşit. Era greu să-ţi dai seama dacă mai era cer deasupra capului. Regimul cazon, reeducarea până la umilinţă, frigul, mâncarea puţină, munca la tăiat copaci sau în mine făceau parte din programul zilnic al deţinuţilor, care tăceau vinovaţi… fără nicio vină.
  4. Locuiau în barăci fără condiţii minime de trai. Mişunau păduchii pe ei, iar pentru că erau atât de mulţi, pentru a mai împuţina numărul paraziţilor, îi luau şi-i striveau între dinţi.
  5. Băieţi tineri, între 20-30 de ani, slăbiţi de foame, de boală, abia de se mai ţineau pe picioare. Dimineaţa însă şi aceştia erau siliţi să meargă la tăiat copaci. Până la urcarea într-un camion, care îi ducea în pădure, alţi doi, mai puternici, îl sprijineau din amândouă părţile pentru a putea ajunge la acea maşină, ajutându-i să urce.
  6. Tăiau lemne cu beschia, dar nu aveau voie să vorbească unul cu altul, nici măcar să schimbe o vorbă, nici măcar să se privească în ochi. Iar la un moment dat, când beschia nu mai mergea vedeai că la celălalt capăt colegul era mort. Venea patrula, îl împingea cu piciorul, iar acesta se rostogolea… în neştire.
  7. Gândul să fugă îl obseda în fiecare zi. Şi nu era singurul bărbat din lagărul sovietic pe care îl urmărea acest vis de libertate. Dar cum să evadezi când nesfârşitele păduri se întindeau în faţa ta, iar între Moldova şi Siberia drumurile nu s-au unit niciodată?! Prima încercare a eşuat.
  8. Au urmat şapte ani de detenţie. Prea mulţi pentru reeducarea pe care i-a impus-o regimul sovietic. Avea 30 de ani, iar părinţii nu mai aveau nicio speranţă că mai este în viaţă şi-i făceau parastase. Frigul, foamea, munca silnică, şi… păduchii nu l-au învins. Dumnezeul din el era mai viu şi mai puternic decât încercările prin care a trecut un tânăr de 23 de ani până când a împlinit 30.
  9. Hotărârea evadării a fost dorinţa de libertate.
  10. A doua încercare a fost reuşită. Ca să-şi întâlnească părinţii după zile, săptămâni, luni de mers cu trenul, pe jos, pe brânci. După şapte ani de lagăr comunist a ajuns acasă, în timp ce ai lui îi făceau pomeniri ca pentru morţi.

Unii vor zice că povestea aceasta este odiseea unui tânăr care a rezistat atrocităţilor comuniste. Dar nu e o poveste, iar întâmplările nu sunt o ficţiune. Sunt relatările printre lacrimi, uscate de suferinţă, ale unui tată, Vladimir Strătilă, care printr-o conjunctură genetică firească şi adevărată a fost tatăl meu. A trăit cu sentimentul resemnării că a fost o victimă a unor neînţelegeri, a unor ambiţii ale mai-marilor, ale unor barbari cu chip uman.

Poveştile memoriei, pe care le-am auzit de atâtea ori în copilăria mea, sunt mai curând un decalog pe care eu mi-am format demnitatea şi respectul pentru un tată-martir – simbol al moralităţii. Fără aceste „valori-totem, spunea sociologul Sorin Lavric, noi nu am fi avut demnitate, prin ei ne putem căpăta ţinuta morală. Suferinţa lor fizică şi morală este o experienţă netransmisibilă”. Fiind contemporani cu ei e bine să avem conştiinţa că „experienţa ororii, a suferinţei, a supliciului lor erumpe nobleţe”, mai spunea sociologul, ataşat şi preocupat de păstrarea memoriei prin cercetările sale.

O pagină de istorie a scris-o şi tatăl meu, Vladimir Strătilă, care a trăit o experienţă netransmisibilă. El însă mi-a dat nobleţe ca să cresc în ochii lui.

SILVIA STRĂTILĂ

 Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: