„Dacă nu aş cânta, aş vorbi, aş râde, aş plânge, aş scrie…”

 Cine este Gabriela Teişanu? Se recomandă singură ca şi cum ar răspunde profesorului la clasă: „O interpretă de muzică populară, o interpretă de folclor şi poate mai mult decât atât”.

La 50 de ani, suceveanca născută la Ilişeşti este, după cum spune, interpretă de folclor, dar a fost timp de 16 ani şi cadru didactic. Acum consilier artistic artă populară la Centrul Culturii Tradiţionale Suceava, realizator de emisiune tv, din păcate prea rar scriitoare, masterandă iar, pentru a treia oară (de data aceasta în etnografie), dar mai ales un om bun, viu şi puternic. Gabi Teişanu este ca o flacără, dar care nu pârjoleşte, ci luminează şi încălzeşte. Este o leoaică născută la mijlocul lui august ce dă celor din jur, până la risipă, energie, vigoare, curaj, optimism şi veselie. Are mereu pe buze un zâmbet şi la îndemână o pildă strămoşească hazlie şi înţeleaptă. Zâmbeşte şi celor care n-o plac şi trăieşte cu adevărat doar când este înconjurată de oameni.

Viaţa n-a fost întotdeauna blândă cu ea. A luptat ani în şir cu excesul de greutate ce-i punea sănătatea în pericol, a trecut prin grele necazuri personale, ajungând la un moment dat chiar în situaţia de a căuta un acoperiş deasupra capului pentru ea şi copiii săi. Nu s-a lăsat, aşa cum nici necazurile, ca la tot omul, n-au lăsat-o. Gabriela rabdă şi rabdă, până e vorba de copii. Când pruncii ei suferă, leoaica muşcă, urlă, înşfacă cu ghearele, sfârtecă şi învinge. Mândră, zâmbind lumii, crezând cu îndârjire într-un destin bun, această femeie nu s-a oprit însă niciodată din a dărui. O vorbă, o mângâiere, un cântec.

Copil dintr-o mare dragoste

Gabriela Teişanu nu putea fi altfel decât omul care este. Unul în care uneori amărăciunea, dar mai des frumuseţile de pe acest pământ s-au amestecat ca să construiască un om pasional şi viu prin toţi porii, care trăieşte intens şi bune, şi rele, muncind, cântând, scriind, povestind, suduind, râzând. Suceveanca din Ilişeşti s-a născut dintr-o mare poveste de dragoste trăită de părinţii săi şi pe care n-a prea mărturisit-o până acum.

„Mama mea a fost o femeie frumoasă. Atât de frumoasă încât femeile nu-i răspundeau la «bună ziua» pe stradă. S-a căsătorit cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea, care i-a fost mai mult ca un tată decât un iubit. Acesta mai fusese căsătorit şi se refugiase singur în Bucovina în timp ce prima lui soţie dispăruse, deportată în Siberia. Cum, necum, mama şi soţul ei au ajuns în Ilişeşti, unde un burlac de 36 de ani, frumos, cu ceva bani, un adevărat personaj, s-a îndrăgostit de mama şi mama de el. Şi s-a întâmplat… Între timp soţul mamei a murit, iar mama şi burlacul frumos de 36 de ani au rămas să trăiască împreună, pentru toată viaţa, o minunată poveste de dragoste. Sora mea de pe mamă m-a întrebat cândva dacă eu m-am născut atunci când părinţii mei se îndrăgostiseră şi i-am răspuns întrebând-o la rându-mi dacă arăt eu a copil născut într-o familie domestică, normală. Dar am avut o copilărie fericită, cu părinţi trecuţi de prima tinereţe, o soră care-mi era ca o mamă şi o nepoată cu trei ani mai mare ca mine” a povestit Gabriela Teişanu.

Râde vorbind şi este evident dulce pentru ea gândul că s-a născut din iubirea a doi oameni ce s-au iubit aprig, dincolo de convenienţe, reguli sociale şi gura lumii.

„Într-o zi mama mi-a povestit cum am venit pe lume, iar din acel moment niciodată, dar niciodată n-am mai fost în stare să judec pe cineva. Nu pot să pun etichete pe oameni, nu emit judecăţi şi nu dau verdicte. Viaţa este lungă şi uneori complicată, schimbătoare, grea. Nu ştii încotro şi alături de cine te pot purta paşii în această călătorie. Cine sunt eu să judec un om dacă nu am suferit în locul lui, nu-i cunosc povestea de viaţă care l-a adus în acel punct?” a încheiat interlocutoarea mea subiectul.

„Tare dragi mi-s oamenii !”

Gabriela Teişanu este o figură populară în tot judeţul. Munca de consilier artistic care o poartă în toate cele 114 localităţi sucevene, dar mai ales spectacolele de folclor în care este invitată să cânte sau să le prezinte au făcut din ea un om cunoscut şi îndrăgit. Prezenţa ei emite peste tot o stare de bine, optimism.

„Sunt un om vesel. Am şi plâns, am plâns mult în viaţă. Dar tare mi-s dragi oamenii, mi-e dragă lumea! Mi s-a întâmplat, odată, la nişte filmări la care am cunoscut-o pe Ileana Ciuculete, Bunul să o aibă în pază… Pe olteanca asta am iubit-o din prima clipă. Avea un corp ca de adolescentă, deşi avea în jur de 50 de ani, cât am eu acum. Dar era foarte tânără ca aspect, ca vorbă, ca fire. Spunea însă mereu ceva ce astăzi, după ce draga de ea nu mai este, sună şi mai dramatic. Spunea «Eu n-am să îmbătrânesc niciodată», şi când am auzit-o am simţit ace de gheaţă pe şira spinării. Cum adică să nu îmbătrâneşti niciodată? Eu mă văd o bătrânică fără dinţi în gură, cu mulţi drăcuşori, care-şi bagă nasul peste tot, le mănâncă zilele la toţi şi se bucură de toate. Deja nu-mi mai trebuie tocuri, nici prea mult machiaj, la coafor merg doar cât să arat omeneşte şi abia aştept când aceste artificii nu vor mai conta deloc. Sper doar să mă ţină mintea. Nu mă sperie bătrâneţile, nu mă sperie moartea, dar mi-e dragă viaţa şi vreau să poposesc în lumea asta cât mai mult” mărturiseşte Gabi Teişanu.

„Da, fată, asta e doină !”

„Nu ţin minte când am început să vorbesc, dar ţin minte când am cântat prima dată. Pe la 3 ani. Mama avea şi ea o voce frumoasă, de soprană. Am vocea ei, dar râd ca tata. Tare şi gâlgâit”, îmi răspunde când o întreb despre primele începuturi în muzică. Apoi se întristează puţin, reproşându-şi că, după ce a cântat în tinereţe în spectacole şi la concursurile unde a fost mult premiată, s-a luat cu viaţa şi n-a mai făcut nimic pentru harul cu care a înzestrat-o Dumnezeu, pentru „mărgica fermecată” din gâtul ei, pentru cântec.

S-a reapucat de cântat când lucrurile păreau a se mai aşeza pentru ea, în urmă cu mai bine 10 ani. Astăzi are un repertoriu bogat, cu piese folclorice, piese culese de ea din locurile natale şi nu numai, dar şi preluate. Cel mai mult îi place însă să doinească, un gen mai puţin comercial, greu, abordat doar de solişti care s-au născut cu un registru vocal special. Pentru mulţi însă, „strugurii sunt acri”, aşa că e mai simplu să spună că nu le place genul. Doinele nu sunt comerciale, sunt doar suflet şi har. Gabriela Teişanu este mândră că poate doini şi îmi povesteşte o întâmplare în care a ajuns cu asta la sufletul oamenilor.

 „M-a luat odată maestrul Sârbu la un concert în Polonia. Mă ştie de mică, ştia că doinesc. Era o localitate de munte asemănătoare cu Vatra Dornei, o staţiune. Un câmp întreg de oameni, lumea cu berea în mână şi un tineret frumos, cum la noi încă nu se vedea. Se înnoptase, cerul era plin de stele, iar scena părea minusculă. Eram doar noi, copiii de la «Balada» şi eu, să doinesc. Mă gândeam cine stă să mă asculte pe mine doinind, când tot poporul acolo era cu mustul în freză?! Şi am început… Imediat nu s-a mai auzit un şuierat sau vreo şoaptă. Se auzeau doar doina mea şi greierii în iarbă. Maestrul Sârbu asculta cu ochii închişi, cu capul dat pe spate, aşa cum îl ştie lumea că ascultă el o doină. «Da, fată, asta e doină!», mi-a zis după ce s-au potolit aplauzele”.

Gabi are câteva doine pregătite, doine ale câtorva dintre marile noastre interprete. A discutat cu cele care sunt în viaţă şi nu se pune problema dreptului de autor, iar acestea s-au arătat bucuroase că suceveanca vrea să le preia.

Spune că într-o zi va trebui să treacă peste bariera comercialului şi să scoată un material discografic numai cu doine. Să rămână. Să le cânte copilaşii.

„Îmi aduc aminte cu durere cum am fost foarte trufaşă în primii ani. M-a rugat cineva (dacă va citi aceste rânduri se va recunoaşte) să fiu de acord să cânte după negativele mele care erau la Şcoala Populară de Artă. E drept, sunt şi cântece create, pe care te doare inima să le dai. Dar o doină…

Atunci însă a ieşit leoaica din mine şi i-am spus ca nu cumva să facă aşa ceva, pentru că sunt cântecele mele. Durerea asta va trece doar când o să-mi iau inima în dinţi să mă uit în ochii acelei fete şi să-i spun că îmi pare rău, că am gândit greşit. Dacă poţi să le cânţi ca mine sau mai bine ca mine, de ce nu? Cum spunea Alecsandri despre tânărul Eminovici, când acesta a început să scrie, iar anturajul începea să bage strâmbe? «E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu atât mai bine ţării, şi lui cu atât mai bine./ Apuce înainte ş-ajungă cât de sus./ La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus./ Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi,/ Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!»”

Liniştea care se aşterne peste o sală de spectacol poate fi mai valoroasă decât o mare de aplauze”

„Se speculează că în judeţul nostru este inflaţie de interpreţi de folclor, iar mulţi de calitate şi cu talent îndoielnic” ridic puţin „mingea la fileu” Gabrielei, în speranţa că pot obţine nişte bârfe, nişte mici răutăţi care să arunce mai multă sare şi piper asupra conversaţiei noastre. Dar Teişanca nu ştie să fie rea. Doar corecta şi realistă.

„Hai să vorbim numai în ce mă priveşte. Cu lipsă de modestie zic, pe mine mă face un interpret bun faptul că talentul meu este real. În plus, sunt, atât cât trebuie, o perfecţionistă. Prefer să pierd timp, dar să scot un cântec cum trebuie, cu tot ce trebuie. Nu-mi place să apar oricum în faţa publicului. Nu sunt o stea de primă mărime pe cerul muzicii populare bucovinene, aşa că îmi permit ca atunci când nu sunt în formă sau în stare să lipsesc dintr-un spectacol. Îmi respect publicul la maximum şi nu-i arunc resturi. Recunosc încă o dată că nu mi-am valorificat cum trebuie talentul pentru că m-au împovărat grijile şi responsabilităţile personale şi că după o pauză prea lungă am reintrat greu în circuit. Astfel, tot ce pot să fac este să nu apar oricum în faţa publicului. Mi se încălzeşte inima de emoţie când, în autobuz (eu merg încă cu autobuzul), aud în prejmă şoapte «Ea e, nu?» sau mi se adresează direct «Ce frumoasă eşti, doamna Gabriela!», apoi mă pupă. Ies femeile de după tarabe în piaţă şi mă pupă. Aşa mai capăt şi eu degeaba câte o legătură de leuştean… Fără glumă, nu te pot lasă indiferent aceste sentimente ale oamenilor, de aceea îi respect şi îi iubesc la rândul meu, prezentându-mă demn în faţa lor, pe scenă.

www.romanidecentenar.ro

Este însă o chestie care ne descalifică pe noi românii ca artişti, anume playbackul. Este cancerul artei interpretative şi ştiu că instituţia noastră face eforturi de ani de zile pentru înlăturarea acestui cancer. Doar că păcătoasele astea de televiziuni nu ne ajută. Chiar şi eu mai pic în păcat, ca măcar de Crăciun şi de Paşti să te vadă omul, că altfel te uită. În ţările civilizate, unde interpreţii se respectă, nu mai există cu playback, ci doar transmisiuni live, unde se cântă pe bune, cu gura în microfon. La noi, când se pregăteşte un spectacol live, se retrag o grămadă de interpreţi. Brusc au nu ştiu ce treabă în ziua aceea. Cu spectacole live selecţia ar acţiona de la sine şi mulţi cântăreţi ar dispărea de pe piaţă” este de părere partenera mea de discuţie.

Nu se crede o mare cântăreaţă, ci una empatică, ce oferă şi primeşte pe măsură. Nu-şi doreşte, cântând, nici să vadă lumea isterică de fericire, conştientă totuşi că are o voce şi o atitudine care o particularizează. Gabi Teişanu face pe scenă precum în viaţa de zi cu zi, oblojeşte şi iubeşte.

„Pe orice scenă aş fi, sunt doar eu şi publicul. El aşteaptă o bucurie, un strop de frumuseţe şi încântare, iar mie îmi dă ghes inima să-i trimit prin glas şi atitudine un mesaj de preţuire. Îi împărtăşesc prin cântec un gând luminos şi un gest de dragoste, preluat de la un rapsod sau făurit de un om cu har. Ne bucurăm reciproc: eu că am cui să ofer din preaplinul inimii şi din ceea ce am dobândit de sus şi de alături, iar el că se alege cu o emoţie care îi încălzeşte sufletul. Fac parte din rândul artiştilor care dau glas doinelor şi cântecelor populare de factură oarecum lirică, fără prea multe artificii, fără dorinţa de a genera o voioşie excesivă sau un îndemn obligatoriu la joc. Nu doresc să exaltez, nu doresc să şochez, ci doar să sensibilizez şi să bucur sufletul omului care mă ascultă. Am învăţat că liniştea care se aşterne peste o sală de spectacol poate fi mai valoroasă decât o mare de aplauze şi de fluierături admirative” crede solista.

„Sângele neamului din care te tragi nu se poate schimba”

 În calitate de consilier artistic al Centrului Culturii Tradiţionale, Gabi Teişanu se îngrijeşte de activitatea căminelor culturale din judeţ. Şi crede că de câţiva ani se întâmplă acolo lucruri cu adevărat bune, că primarii se străduiesc, cu eforturi mari, să ţină vii tradiţiile strămoşeşti, în condiţiile în care localităţile se depopulează de tineret şi bărbaţi. „În toate cele 114 localităţi primarii demonstrează lucruri frumoase şi ceva revigorant pe această parte se întâmplă. Sunt lucruri benefice pe tradiţii şi obiceiuri, costume, greu de păstrat, dar nu imposibil. Târgurile populare s-au curăţat de chiciuri, vedem doar artă populară autentică şi meşteşug. Asta este extraordinar” spune consilierul de artă populară.

Îndrăgostită definitiv de Ilişeştiul în care s-a născut, mărturiseşte că şi-ar dori să se întâmple mai multe lucruri bune legate de tradiţii şi folclor în satul despre care cred că vorbeşte de drag şi în somn.

„Aştept şi doresc din adâncul sufletului să apară în Ilişeşti omul care să-şi iubească satul şi obârşia dezinteresat şi să vrea să facă ceva pentru el la modul real. Cei din prezent fac ce pot şi la ce se pricep. Nu prea ascultă de sfaturi şi se vede că nu au nevoie. Consătenii mei mă respectă, dar nu au nevoie de mai mult, se pare. Au o formaţie de dansuri de copii şi nu pot decât să-i apreciez pentru asta. E mare lucru ca cei mici să ştie să joace. E puţin, dar e bine că nu dispare cu totul mişcarea culturală. Iar dacă este ceva ce putem resuscita în vatra satului este jocul popular. Am devenit o naţiune de cântăcioşi şi nu mai ştim să jucăm. Nimeni, frate, nu mai vrea să se mişte armonios, să înveţe un pas de horă măcar. Te duci la o nuntă, unde se cântă bine, că, slavă Domnului, avem artişti buni pentru astfel de evenimente, şi unde tineretul joacă precum gânsacul în baltă. Simte el ceva, ar vrea mai mult, încearcă bietul, dar, dacă nu ştie, frământă numai din picioare. Jocul nostru popular e atât de frumos, de maiestuos! Este ca dansul unui mascul pasăre pe care îl face în jurul perechii lui ca s-o impresioneze. De aceea mă bucur că ai mei la Ilişeşti au făcut formaţia de dansuri şi sunt tineri de acolo, din Ilişeşti, care au făcut deja pasul spre Ansamblul «Ciprian Porumbescu», declară suceveanca din satul aflat la nici 20 km apropiere de reşedinţa de judeţ şi unde, până în 1940, aproape jumătate din totalul locuitorilor erau germani. De acolo şi fusta neagră din catifea a costumului popular cu care interpreta populară Gabriela Teişanu urcă pe scenă.

 Îmi vorbeşte îndelung apoi despre rădăcini, obârşie, despre ADN-ul imposibil de schimbat care te reprezintă ca neam, despre lucruri sacre ca un altar, pe care le regăseşti curate, nealterate doar în folclor. „Sângele neamului din care te tragi nu se poate schimba, iar amprenta etnică este folclorul, acel cumul de caracteristici pe care le reprezintă o naţiune. Nu numai cântec şi joc, dar şi gastronomie, limbă, port, meşteşuguri, proverbe şi cimilituri, şi atâtea alte lucruri care ne întregesc ca popor.”

În gura ei aceste cuvinte nu par emfatice, declamative.

„Ca părinte, trebuie să rămâi reperul spre care copilul să se întoarcă mereu”

Apropo de ADN… Gabriela a transmis deja copiilor săi gena artistică. Alexandru, deşi corporatist de frunte la Cluj, abia căsătorit de câteva săptămâni, are o voce frumoasă şi o dragoste fără rival pentru chitara bass. A cântat în trupe rock şi spune că singurul lucru care nu-l va împărţi cu nimeni pe lumea asta, nici măcar cu iubirea vieţii lui, este bass-ul.

Maria este actriţă. A terminat studiile anul trecut la Facultatea de Teatru şi Televiziune a UBB Cluj, la epuizanta, greaua şi fascinanta clasă a conf. univ. sr. Miklós Bács. Preluând linia femeilor din familia ei, este, la rându-i, o tânără de o frumuseţe evidentă, dar şi cu un caracter puternic. Crede cu tărie că destinul ei a fost teatrul. La îndemnul părintesc de după absolvirea facultăţii, să încerce şi altceva care să-i aducă mai mulţi bani, fata a răspuns: „Nimic altceva nu-mi doresc să fac, mamă, decât actorie”. Iar acum câteva săptămâni Maria a primit vestea că este finalistă la două secţiuni ale Galei Hop, cel mai dificil festival-concurs pentru tinerii actori, sub patronaj UNITER.

„Copiii mă fac să fiu liniştită în legătură cu viitorul lor, pentru că indiferent cu cine se însoţesc în viaţă vor avea două constante care îi fac fericiţi. La Alexandru este bass-ul, la Maria actoria. Maria este frumoasă, e drept, dar, paradoxal, nu ai o viaţă uşoară când eşti frumoasă. Exista şi avantaje, dar este bine să nu ai aşteptări pe linia asta, ci doar să fii bună în ceea ce faci. Doamne fereşte să pici în păcatul autosuficienţei şi să te bazezi în viaţă doar pe frumuseţe. Frumuseţea este un noroc doar. Noi, ţăranii, ştim că atunci când Dumnezeu trimite un copil pe pământ îl trimite cu pâiniţa la subţioară. Ca părinte nu trebuie să te încrâncenezi să-l îndrepţi numaidecât spre o meserie bănoasă. El îşi ştie calea. Tu trebuie să rămâi catargul, reperul spre care copilul să se întoarcă mereu. Chiar şi dincolo de moarte. Să fii zidul de care el se poate sprijini la nevoie” crede mama lui Alexandru şi a Mariei.

Şi fiind vorba despre pasiunea băiatului ei pentru bass şi muzică rock îmi amintesc de faptul că şi mama lui iubeşte rockul, chiar din copilărie. A prins gustul în casa surorii ei, măritată în Banatul de pustă, la Timişoara, unde şi Gabriela Teişanu şi-a petrecut numeroase vacanţe. Cumnatul ei îi punea să asculte discuri cu Phoenix, Shakin’ Stevens, Beatles, Elvis Presley, de la care s-a molipsit de rock pe viaţă. Rar mi s-a întâmplat să simt atâta duioşie la cineva care vorbeşte despre un cumnat. „Cumnatul meu, dragul de el, că nu mai este, a fost şi cel care m-a încurajat să merg pe drumul cântecului. Eu eram mai timidă, cuminţică, iar el îmi spunea «Fată, eşti aşa sensibilă că tu o să mori ori de ruşine, ori de frică. Dar te salvează ceva. Că eşti ca sălcuţa; unde te aruncă Dumnezeu, acolo prinzi rădăcini». Avea mare dreptate. În Banat sunt ca peştele în apă, în Bucovina sunt acasă, în Bucureşti sunt o bucureşteancă sadea, la Cluj sunt întotdeauna în pielea mea.”

Autentic – conform cu adevărul

Gabriela Teişanu mi-a vorbit de atât de multe lucruri şi stări frumoase încât am vrut să ştiu şi ce detestă mai mult pe lumea asta. Mi-a răspuns că în ochii ei chiar răutatea şi trădarea au circumstanţe atenuante, dar că urăşte adânc impostura. Oamenii care se forţează şi îi forţează pe cei din jur să-i vadă altfel decât cum sau ce sunt în realitate.

„Impostura ne distruge. Vorbim de autentic doar când este vorba de tradiţie şi folclor. Dar, hai să fim şi oameni autentici, naturali, să ne dezvăluim aşa cum suntem! Ce zice Dex-ul? Autentic – conform cu adevărul. E simplu… Hai să nu ne mai punem măşti ca să arătam mai grozavi sau mai puternici decât suntem! Singura mască să fie cea a politeţii, ca să nu rănim pe cei dragi cu vreo sinceritate brutală! Hai să lăsăm impostura care ne face rău şi nouă, pentru că nu mai ştim cine suntem cu adevărat, dar şi celor din jur!” a îndemnat artista.

Este un om pătimaş partenera mea pentru acest material de presă, dar este, deopotrivă, un om senin care le primeşte de la viaţă pe toate aşa cum vin. Ştie că se adaptează la orice pentru că poate şi pentru că o duce mintea. Cântecul o reprezintă, dar nu o defineşte, aşa că are o reacţie raţională şi sinceră la întrebări de genul „Ce-ai face dacă într-o zi n-ai mai putea cânta?” sau „Cum ai trăi dacă n-ai mai putea urca pe scenă?”.

Călită în ale vieţii, pentru Gabriela nimic nu vine cu disperare, ci doar cu o reconsiderare a situaţiei. Gabriela întotdeauna merge mai departe cu încredere şi o las pe ea să exprime asta.

„Dacă nu aş cânta, aş vorbi, aş râde, aş plânge, aş scrie, aş continua să trăiesc ca şi până acum şi să-mi valorific celelalte daruri pe care Dumnezeu, în bunătatea lui, mi le-a strecurat subsuoară când m-a trimis în lume. Mi se pare exagerat să trăiesc cu gândul că într-o zi nu voi putea da drumul unui tril de soprană de coloratură, ci unui scârţâit jalnic. Ştiu că pot să fac bine şi foarte bine o grămadă de alte lucruri, pentru că am investit în educaţia mea şi pe alte planuri. N-aş avea ce regreta.

Când un dar dispare, sigur va putea fi potenţat un altul. Niciodată nu ţi se ia ceva fără să ţi se dea altceva în schimb. Dacă faci o tragedie că nu mai poţi cânta este numai şi numai alegerea ta, dar planeta nu se va opri din cauza asta. Mereu se nasc privighetori în această lume. Fii fericit că poţi să le asculţi!”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: