Vitrina editorială

Viaţa, o miraculoasă călătorie

Fără a considera poezia o „relicvă romantică”, Maria-Elena Cuşnir o înţelege ca „spaţiu sacru”. Frisonul existenţial capătă, astfel, în paginile sale, un accent confesiv, o infuzie autobiografică (ficţionalizată). „Blestemat” de a fi un fir de lumină, poetul este sortit a-şi îmblânzi, prin scris, chinul existenţial, râvnind beatificarea, chiar dacă ecoul speranţei are „gust de ţărână”. Prin „uşa întredeschisă a filelor” răzbate, surdinizat, acest mesaj, multiplicat în variante, exploatând un generos filon tematic. În fond, ecoul acestui lirism, răsfrânt, inevitabil şi în paginile prozastice, poartă o nevindecabilă nostalgie. Adică „povestea ţipătului”, vieţuirea, o existenţă capturată, „vâslind între vremelnicii”, neîmpăcată cu gândul de a se supune unei orizontalităţi trivializate, confiscată de mizerabilism; dar şi fără putinţa de a se refugia, fals-salvator, într-un „ghetou estet”, vidat de suferinţă. Adică de viaţă…

Să observăm că depănând încercările vieţii, poeta, mai ales ca diaristă, evocă o lume pierdută, încercând, retrasă între cotloanele sufletului, o recapitulare existenţială. Orele toamnei (2015), un mini-roman pe suport biografic, reconstituia alert „povestea neromanţată” a familiei. Observator atent, cu o impresionantă memorie a amănuntelor, Maria-Elena Cuşnir aducea la rampă un şir de „visători curaţi”, într-o epocă tulbure, răvăşită de atrocităţi, abuzuri, arestări, umilinţe. Paradoxal, Orele toamnei era o carte tandră, decupând amintiri luminoase, desluşind, sub vraja toamnelor maramureşene, respiraţia pădurii, mirosul ierbii, surâsul soarelui etc., vremurile întunecate nereuşind a înăspri sufletul. Încât şi tonul jurnalelor, cercetând „comoara trecutului”, iradiază, surprinzător, optimism. O bucurie necunoscută pulsează febril odată cu reînvierea naturii; zvâcnetul ei, pompând sevele tinere, purifică sufletul şi cântecul luminii se revarsă generos asupra celor din jur, ca o muzică tămăduitoare.

După un şir de volume, încredinţându-ne, parcimonios, producţia lirică, după alte titluri exploatând filonul memorialistic, poeta se încumeta, odată cu Un pas spre cer (2017), să atace genul romanesc, confirmând un har polivalent. O proză caldă, recuperând candoarea şi decenţa de modă veche, cu discuţii protocolare, de parfum retro; cumva neverosimile în vremurile noastre isterice. Prozatoarea, aşa cum ni se dezvăluise în proiectul liric sau în aventura diaristică (triadică) este visătoare, îngândurată, vădind bucuria contemplării, capabilă de mari uimiri, înţelegând viaţa ca o miraculoasă călătorie. Iar poezia rămâne o „coardă vindecătoare”, înfruntând „muşcătura veninoasă a timpului”, „colţii morţii”, „mireasma sfârşitului” etc. Există în scrisul Mariei-Elena Cuşnir un topos sacru (casa, ca „adăpost al reveriei”, cum ne prevenea G. Bachelard, dar şi ca spaţiu protector) şi o nostalgie irepresibilă, invocând „tăişul timpului pe umeri”. Fie că e vorba de „colţul maramureşean” şi saga „neromanţată” a părinţilor pe fundalul unei epoci tumultuoase, fie că invocă anii senini, închişi „între hotarele copilăriei” sau preumblările (ritualice) în raiul de la Strigoaia sau pe străduţele unui oraş „înghesuit” (Suceava), autoarea ne oferă, livrându-se fără rest, un şir de „trăiri neruginite”. Gustând din muzica diafană „a zilelor cu aripi deschise” şi rememorând „tihna vremurilor pierdute”, îmblânzind – prin scris – chinul existenţial.

Noul roman, Din depărtări şi din adâncuri (Editura Opera Magna, Iaşi, 2018), cu goluri narative, respectă reţeta, melanjând epicul sincopat cu insule lirice, de autentică vibraţie. Aici, Viana, şi ea din familia visătorilor, medic de profesie, protagonista cărţii, poartă „scânteia poetică”. Fragilă dar puternică, misterioasă şi luminoasă, vrea să aline suferinţele pacienţilor, alunecând – în desele-i reverii – în „timpul nesfârşit al copilăriei”, rostind versuri-leac. O romantică rătăcită în haosul din juru-i, contemplând „vremuri confuze”, îşi află reazemul, dincolo de mângâierea naturii şi ţesătura amintirilor, în Virgil, un informatician care îşi descoperă, astfel, rezervele de sensibilitate. Sentimental la rându-i, posibil „model al generaţiei”, el trăieşte tumultul realităţii, modificându-şi prin poezie, prin vectorul Viana, percepţia asupra imaginarului. Ocolind, de regulă, dezbaterile politice, invocând cultura „ca armă”, dialogurile converg, în pofida unor dispute „copilăreşti”, înspre spusele Vianei: „nisipul clepsidrei e-n căutarea luminii”. Cei doi, prea fericiţi în „oaza” lor, au o căsnicie tandră, făcând din fiecare zi o sărbătoare. Acasă e un loc „neofilit”, un rai terestru, gustând lumina proaspătă a fiecărei zile. Cu spusele lui Călin, un vechi prieten şi pictor împătimit, cei doi – meniţi unul altuia – deapănă „o poveste frumoasă”, au parte de un cămin adevărat şi de o atmosferă castă, ocrotindu-şi intimitatea, ferindu-se de rugina zilelor.

Operat de cancer, Virgil găseşte, ajutat de Viana, resurse de a depăşi suferinţa, înfrângându-şi temerile. Departe de a fi „un soţ rătăcitor”, el, atras de magia locurilor necunoscute, îşi împlineşte vocaţia, ajungând – curtat de o companie americană – la Amazon; un vis realizat, însemnând şi temporara despărţire, părăsirea oazei de pace şi armonie, dar şi şansa unor performanţe profesionale. O cale spre lumină pe care cei doi o înţeleg şi o acceptă. Chiar şi efervescentul Călin, atins de magia creaţiei, boemizând, iniţial refuzând „captivitatea” căsniciei, va înţelege că doar o viaţă stabilă (balsamică) îi va deschide calea spre împlinire.

Sfidând neorealismul, literatura neagră, cea „care se cere” (promiscuă, sufocată de mizerabilism), silinţele prozatoarei repertoriază, cu adoraţie castă, o lume paralelă, pierdută. Spirit silvan, cu vocaţia călătoriei, Maria-Elena Cuşnir, idealistă incurabilă, ne împărtăşeşte, cu emoţie naturistă şi date culturale, frumuseţea lumii, plonjând în adâncul sufletesc al personajelor, învăluite, din acelaşi imbold liric, de un abur romanţios. Dar iluziile protectoare nu elimină poverile dubitative. După cum, încrezătoare în valorile tradiţionale, ruinate în haosmosul epocii, prozatoarea refuză net, prin visătorie, transumanismul în vogă, anunţând tenebros un viitor computerizat. Maria-Elena Cuşnir invocă obsesiv „rădăcinile emoţionale”, noul ei roman fiind o convingătoare pledoarie.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: