Un poet mai vechi ca Unirea

Poate că şi dumitale ţi se întâmplă să stai de vorbă cu un bătrân, iar acela, pradă a cine ştie ce amintiri şi emoţii, de tot surprinzându-te, să-ţi recite din memorie oarece versuri, neuitate din şcoala lui. Din şcoala sa ce n-a fost întocmai ca a ta, şcoală în care bunăoară versurile lui George Coşbuc răsunau (plus semnificaţiile lor) altfel decât au sunat în şcoala ta, cu totul altfel cum sunt percepute (cât mai sunt) astăzi. G. Coşbuc (1866 – 1918) a avut o viaţă de lung roman (pierderea, într-un accident de automobil, al unicului fiu ar putea constitui ultimul „capitol”) ce l-ar încăpea pe poet (poate că unic maestru al picioarelor metrice şi ritmului), pe jurnalistul luminător, nu în cele din urmă pe traducător (din Homer, Virgilius, Dante, Byron…). Poate că pentru cei mai mulţi dintre noi care-şi mai amintesc de el, Coşbuc e mai ales un poet („Nunta Zamfirei”!), aşa cum ardeleanul Liviu Rebreanu, la câteva zile după trecerea la cele veşnice, îl recomanda posterităţii: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti”. Cu o patetică speranţă, Rebreanu îşi îngăduia atunci să creadă că „scrisul lui Coşbuc… va trăi cât va trăi neamul românesc”. Cât de simplu?! (Cu o simplitate ne-poetică, s-ar zice acum.) „Patria ne e pământul/ Celor ce suntem în viaţă” scria (în „Patria română”) poetul – rămas ardelean în voce şi simţire la Bucureşti – care n-a avut atâtea zile cât să trăiască înfăptuirea Unirii. Mai precis, „Celor ce suntem în viaţă,/ Celor ce trăim frăţeşte”, scria el.

www.romanidecentenar.ro
Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: