„Dacă mergi drept pe drum, mergi bine“

Merg să schimb vreo câteva vorbe cu Alexandru Măgureanu, din comuna Hănţeşti, că am auzit că rar mai întâlneşti aşa om ca dumnealui, înţelept şi plin de energie, la cei 92 de ani ai săi.

Maşina iese de pe drumul asfaltat şi apucă pe unul lateral, mărginit de culturi de grâu şi de porumb. Din faţă vine un bătrân ager, şi aflu că-i nea Sandu al meu, cum îi spun hânţeştenii. Ne îndeamnă să tragem maşina la capătul drumului prăfuit, unde îi e casa, că el merge să rezolve repede o treabă. Intru în ograda acoperită de iarbă şi caut un loc, la umbră. În dreapta, o casă veche, cu cerdac, despre care aflu că a făcut-o în 1957 şi, lângă ea, o construcţie nouă, tot o casă, rămasă netencuită. O sobă de lut, acoperită cu foi de tablă, la care găteşte vara, şi-n jurul ei tot felul de sticle, oale, găleţi, multe, tare multe obiecte vechi, ce par nefolosite de multă vreme. O mână de femeie ar prinde bine, gândeşte gospodina din mine. Un grajd, în fundul curţii, un şopron şi o altă construcţie din lemn. A fost cândva o gospodărie frumoasă, dar a trecut timpul şi peste ea, cum a trecut şi peste stăpânul curţii.

Repede a mers, repede a făcut ce avea de făcut. Aş sta afară, dar mă invită să mergem în casa cea nouă şi mă omeneşte cu nişte turtă dulce. Ba a cumpărat şi nişte bomboane şi mă înduioşează tare gândul că, la anii lui, ţine să fie gazdă bună. Beau şi-o gură din sticla aia de pe masă, să nu creadă că mă ţin mândră, deşi îi mult mai bună apa rece, scoasă acuma din fântână. Şi vărs un strop, de sufletul celor 11 morţi ai săi, între care soţia, Verginica, plecată la cele veşnice acum 12 ani, şi unul dintre fii. A avut doi, mai are doar unul şi, de la ei, patru nepoate, de care e tare mândru.

Singurătatea e grea

Cum e viaţa la 92 de ani? „Dacă eşti sănătos, e bine” îmi spune. El e sănătos, slavă Domnului. Zilele astea ia nişte pastile, la 12 ore, că-l doare în gât şi de asta nici nu pune gura pe niciun fel de băutură, dar în rest, nu se plânge. „Nu mă doare nimic. Se miră lumea pe aici şi mă întreabă câţi ani am de gând să mai trăiesc. Îmi zic toţi să stau liniştit, dar eu nu pot, duc singur laptele la centrul de colectare (mai are o vacă, altădată avea cinci), nu fac abuzuri, nu beau şi nici n-am băut vreodată cafea. Am fumat, ţigări «Popular», până la 42 de ani, dar m-a lovit o răceală puternică, m-am înfuriat, am luat pachetul şi l-am băgat în foc, de şi-a făcut femeia cruce. Şi nu am mai pus gura pe ţigări. Am fost nu de mult la doctor să-mi ia tensiunea; a început doamna asistentă să zâmbească şi i-a spus domnului doctor că am tensiune de aviator”.

56 de ani a trăit cu soţia, tanti Verginica: „Am ţinut mult la ea, doamnă, o dată nu am înjurat-o, nu am pus degetul pe ea. Era o femeie muncitoare şi deşteaptă, din familie de oameni deştepţi, care au învăţat carte. A avut tot 7 clase, dar a fost mai bună la carte decât mine. M-a condus, e adevărat, dar m-a condus bine, să ştiţi”.

Singurătatea e grea, însă. Pe la 83 de ani l-a bătut chiar gândul să se însoare, dar s-a gândit ce-o zice familia când o găsi o femeie străină în casă, şi a renunţat. Cum, mă minunez eu, râzând spre el, era bun de însurătoare la anii ăia, avea pe cineva? „Şi acum am” îmi răspunde, făcându-mi din ochi. Mai tânără, mai în vârstă? Râde. „Doamnă, dacă intri în pădure te uiţi la copacul bătrân sau la cel tânăr? Sunt sănătos, iar când eşti sănătos, ai şi poftă”. Şi râde din nou, mai tare.

Amintiri

Vorbim despre copilărie. Tare, răspicat, pentru că nu aude prea bine şi niciunul dintre cele două aparate auditive nu e reglat ca lumea. A fost cel mai mic din nouă fraţi şi nu i-a fost uşor, mai ales după ce au murit părinţii, în 1939, şi a trebuit să-şi poarte de grijă cum a ştiu şi cum s-a priceput. A făcut şapte clase, chiar dacă a scris temele la opaiţ, chiar dacă trebuia să aibă grijă de cai, de vite. Ar fi făcut mai multe, dacă nu era viaţa atât de grea şi dacă ar fi avut ceva bani, că i-a plăcut să înveţe. Ţine să-mi povestească despre o întâmplare petrecută pe când dădea examen ca să intre în clasa a şasea şi când s-a pierdut cu firea, deşi era bine pregătit. S-a mirat profesorul că nu răspunde, dar inspectorul, văzându-l isteţ, ca să-i dea curaj, l-a îndemnat să-i spună o poezie despre Ştefan cel Mare. Şi a recitat „Când a fost să moară Ştefan”, scrisă de Ştefan Octavian Iosif, de-a lăcrimat profesorul şi i-a spus s-o mai spună o dată. „Aveam bună memorie, aveam şi note bune la toate, numai la purtare aveam patru, că mă suiam în podul şcolii, prindeam bufniţele şi le legam, în locul steagului”.

Îmi spune şi mie, cu intonaţie, patru strofe. Şi lăcrimez şi eu, cum a făcut, altădată, domnul profesor din Şerbăneşti.

La vreme de război

Am în faţă un veteran de război. Unul pe care viaţa nu l-a dus pe front, în focul luptei, dar care a trăit acele vremuri, pe care şi le aminteşte, cu amănuntul. Mai încurcă anii, mai uită câte un nume, dar asta nu-i pricină de supărare.

Le-a trăit când a fost invadată Basarabia. „Armata s-a retras atunci, a trecut pe aici, spre Suceava şi lumea ieşea cu mâncare, pe drum. Drumul era plin de armată, astea le-am văzut cu ochii mei, le spun cu siguranţă pentru că păşteam nişte oi pe marginea drumului şi-mi amintesc că am plâns când i-am văzut trecând”.

Le-a trăit la Şcoala de tanchişti români de la Odessa, unde l-a sfătuit să se ducă un frate mai mare, jandarm, pe vremea când la putere erau Antonescu şi Tătărăscu. Un an a stat acolo, la secţia de obuziere, aflată pe strada Porto Franco. Nu-şi mai aminteşte dacă era în 1940 sau în 1939, dar ştie precis că a trecut podul de la Tighina la 1,30 şi la 9 era la Odessa. Şi-şi mai aminteşte de cele două rusoaice, Liuba şi Şura, care tare l-au rugat să rămână acolo, cu ele, şi care-i dădeau porţie de mâncare în plus celui care spunea „Tatăl nostru” pe româneşte. A fost nevoit să fugă de acolo, pentru că venea frontul peste oraş, veneau cele 400 de tancuri trimise ruşilor de americani, prin strâmtoarea Behring, de generalul MacArthur, tancuri din alea de 80 de tone. N-ar fi rămas, oricum, că i-a cunoscut pe ruşi şi nu i-au plăcut, „că-s un neam lacom”.

Le-a trăit la Dorohoi, din 1941 până în 1944, unde a făcut armata şi unde-şi aminteşte că i-a avut ofiţeri pe colonelul Găluşcă şi pe colonelul Ciocârlie, comandant fiind Pantelimon Comişel, şi unde a instruit, la rândul său, patru leaturi de soldaţi. „Trăgeam cu obuziere din alea de 400, doamnă, când pocneau, rămâneai surd”.

Le-a trăit în timpul evacuării, în 1944. „Au rămas satele fără oameni, au fugit toţi de frica războiului, a plecat toată floarea Moldovei. Pe 20 martie 1944 au început a pleca cei din judeţele Dorohoi şi Botoşani, o parte din judeţul Iaşi şi o parte din judeţul Suceava, până la Poiana Stampei. Nu era de stat în calea ruşilor, că făceau numai rele, deşi spuneau că-s eliberatori. Căutau peste tot mâncare, mai ales carne de oaie, aia era baza, cereau de peste tot băutură şi violau femei. Nu se uitau câţi ani are femeia, nu alegeau. Duceam odată nişte porumb, cu carul, şi aveam o fată cu mine. Când i-a zărit, fata a început să plângă şi să se strângă lângă mine, atât de tare se temea de ei.”

De acolo unde a fost evacuat, din Teleorman, a fost luat şi dus la Brăila, unde se construiau cazemate. „600 de oameni eram acolo, sub comanda unui colonel care, văzând ca am şapte clase, m-a pus să fac un borderou cu fiecare om, din ce comună, din ce judeţ şi ce are asupra lui”. Acolo, la cazematele alea, minate apoi de către ruşii care se gândeau ca e posibil să se întoarcă frontul, a fost martorul unei întâmplări teribile, când doi ruşi i-au împuşcat pe alţi doi, îmbrăcaţi în uniforme nemţeşti, despre care se spunea c-ar fi fost trădători. Şi n-a uitat nici şarpele ăla de trei metri şi jumătate, pe care un doctor de la spitalul din Brăila l-a scos dintr-o fântână şi l-a pus într-un borcan mare, aşa ceva nu se uită.

Am fost brigadier şi sunt mândru de asta

„Patru ani am fost brigadier, din 1969, plecam dimineaţa şi mă întorceam seara, la 7, aveam 800 de hectare în grijă. M-au ales oamenii, au avut încredere în mine şi eu am avut grijă de ei” îmi spune. „Am fost cinstit şi de aia lumea acum nu mă ocoleşte, mă ia în braţe, îmi mai dă câte un rachiu. Oamenii spun că «dacă te întâlneşti cu nea Sandu ai ce vorbi». M-am gândit că nu voi fi tot timpul brigadier şi nu am făcut rău, nimănui. Că omul, dacă îi faci rău, când mai ia câte un pahar, te mai ia la ghionteală. Am avut 150 de braţe de muncă şi-am fost corect cu oamenii. Le-am spus că, dacă le trebuie ceva, dacă au ceva de luat, să ia din parcela muncită de ei, nu dintr-a altora, că şi ăia au muncit şi-i păcat să ia din munca lor. Să ştiţi, doamnă, că e important să mergi drept, când mergi, dacă mergi drept pe drum, e bine”.

Şi în comisia de retrocedare a fost, când au început a se da înapoi pământurile, ca unul care ştia multe despre situaţia lor. Are şi el pământ, nu mult, dar nici puţin, l-a trecut pe copii, să le rămână lor, după ce nu va mai fi. Până atunci, a plătit succesiunea de 44 de milioane, la moartea soţiei, şi plăteşte şi impozitul de 11 milioane în bani vechi, deşi, crede el, ar fi meritat măcar o reducere, ca veteran de război ce se află. „Pe vremea regelui plăteam un leu şi jumătate impozit, lucrurile erau bine puse la punct atunci, nu ca acum”. Ce crede, îl întreb, ar fi fost mai bine cu regele la putere? Îi sclipesc ochii şi aplaudă, bucuros. Am înţeles.

Omul se cunoaşte după fapte

Cel mai greu în viaţă când a fost? „Atunci, pe vremea războiului, când mă aflam în armată, când am fost la Brăila, la Ostrov, la construcţia cazematelor”. Frumos a fost, însă, tot în vremurile alea, îmi spune. În Teleorman, unde, deşi era refugiat, a trăit viaţă frumoasă, alături de cine i-a plăcut. „Şi era acolo loc roditor, cum rar mai vezi, se făceau 6000 de kg de grâu la hectar, altă făină se măcina acolo. Viaţa e frumoasă când eşti tânăr, asta să ştiţi”.

Am vorbit despre toate, că doar e la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi în lume. „Dau drumul la mincinos (aşa îi spune televizorului) şi stau şi ascult. Eu, acuma, nu mă tem de nimic, că mi-am trăit viaţa şi am apucat de toate. Numai un război să nu înceapă, să nu moară tineretul, că nu e el vinovat de relele lumii, atâta doresc.” De aia se bucură că au fost de acord coreenii ăia din nord să-şi distrugă bombele nucleare, tare se mai bucură.

Îi pare rău după ceva, în viaţă? „Nu. nu-mi pare rău de nimic şi nici nu mă aştept la nimic. Nici la moarte nu mă gândesc, că mă tot întreabă oamenii dacă mi-e frică de moarte. Îmi pare rău că-s singur, că e grea singurătatea, dar viaţa trebuie să o trăieşti, cu bune şi cu rele. Dumnezeu a spus, într-una din cele zece porunci, să îţi iubeşti aproapele. Şi aproapele îi peste tot, de aceea e bine să faci fapte bune de câte ori poţi. Omul se cunoaşte după fapte, aşa să ştiţi de la mine”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: