Nostalgii medicale albaneze (I)

 (Prolog la filmul „Sub cerul Bucovinei centenare”)

În luna septembrie a anului 1989, Congresul Uniunii Medicale Balcanice a avut loc la Tirana, inaugurând noul palat al congreselor.

Delegaţia medicală română era eminamente suceveană: dr. Ilie Fusa cu soţia, dr. Constantin Vlase cu fiul său, Alexandru, şi dr. Ioan Ieţcu cu soţia şi fiica cea mică, Gabriela, elevă de liceu.

Fiecare delegaţie medicală balcanică era anunţată printr-o melodie reprezentativă pentru ţara de origine; aşteptăm cu emoţie să ne vină rândul, când numai ce auzim acordurile de început la vioară ale Baladei lui Ciprian Porumbescu (bine cunoscut în Albania şi vom vedea de ce) în interpretarea dlui Papadhimitrie, un tânăr violonist. Imediat, în sala mare a palatului s-a aşezat o linişte deplină şi după ultimele acorduri triste, duioase, nostalgice, ne-am dus pe scenă unde l-am felicitat, mulţumindu-i, şi i-am spus că venim de lângă Stupca, satul natal al compozitorului.

Violonistul era la rândul său emoţionat, mai ales când i-am înmânat mape cu diapozitive de la Casa memorială din Stupca – azi comuna Ciprian Porumbescu – şi imagini cu mănăstirile din Bucovina. „Săptămâna albaneză” a fost o experienţă interesantă şi făceam comparaţiile care se impuneau cu „săptămâna mongoleză şi săptămâna nord-coreeană”, dar şi cu săptămânile chineze din anul 1986; s-au mai scurs doar trei luni până la zilele noastre fierbinţi din decembrie 1989.

Am stat la Tirana o săptămână şi cum la hotel ni s-a cerut plata în valută, noi, care nu aveam atunci acces la valută, ne-am dus la ambasada noastră care ne-a înţeles şi ne-a cazat, asigurându-ne şi masa, totul gratuit; eram deci în Republica Shqiperia (Ţara vulturilor); doamna şi domnul ambasador ne-au tratat ca pe nişte înalţi oaspeţi; eram în cea mai izolată ţară europeană din acei ani.

Secţia albaneză a Uniunii Medicale Balcanice, pe lângă comunicări medicale obişnuite, organiza concomitent şi cel de al XVIII-lea Curs Internaţional de Perfecţionare sub titlul: „Actualităţi în maladiile circulaţiei sangvine”, preşedintele cursului fiind prof. dr. Yli Popa, vorbitor de limba română, absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti, ca de altfel încă mulţi alţi medici albanezi. Secretarul general al UMB era reputatul stomatolog, prof. univ. dr. Pătru Firu.

Într-o după-amiază am vizitat localitatea Kruja din nordul micuţei Albanii (aproape 30.000 kmp), cu cetatea eroului naţional albanez Scanderbeg Kastrioti, „prinţul albanez” (1403-1468), învingător al sultanilor Mahomed al II-lea şi Murat al II-lea, luptător pentru independenţa ţării sale.

Pe strada principală, în Tirana, trona statuia lui Stalin, la fel ca la Ulan Bator, unde fusesem în 1986; rămăsese în picioare o singură biserică, Moscheea Etehem Bey, pentru a menaja sentimentele religioase ale populaţiei majoritare. În piaţa centrală am admirat statuia eroului naţional Scanderbeg Kastrioti. Albanezii n-au acceptat destalinizarea şi nici submarinele chinezilor.

De Albania şi poporul ei ne leagă multe, şi în primul rând lupta contra turcilor pentru libertate, dar să nu uităm că în perioada interbelică, imnul naţional albanez nu era altul decât „Pe-al nostru steag e scris unire”, cumpărat simbolic cu 1 leu de la România, compus de Ciprian Porumbescu pe versurile Andrei Bârseanu. Albanezii au luat doar muzica scrisă de Ciprian Porumbescu, dar pusă pe versurile lui Aleksander Stavri Drenova (aromân albanez); a rezultat imnul albanez care se numea Hymni ii Flamurit (Imnul steagului), mai întâi publicat ca o poezie în „Libertatea Albaniei”, un ziar albanez din Bulgaria, în 1912. Ciprian Porumbescu este cel care în 1871, la Serbările de la Putna, emoţionat, i-a spus tatălui său: „Tată, am cântat pentru toată Dacia”; în acel an a fost o întrunire a spiritului românesc prefigurând UNIREA sugerată şi de medalionul alăturat, distribuit la sărbătoarea lui Eminescu din iunie 2018, la Dumbrăveni.

Într-o după-amiază am vizitat Staţiunea Maritimă Durres, la Marea Adriatică, cu numeroase vestigii romane. Pe drumul scurt, traversând câmpia albaneză, de 30 – 50 km, între zidul masiv creat de stâncile Alpilor albanezi, a munţilor ticsiţi cu depozite de armament şi Adriatica, ţara fiind curtată rând pe rând de ruşi, chinezi, care s-au supărat că albanezii n-au acceptat submarinele lor, pe drumul scurt până la Durres am avut surpriza să vedem în stânga şi în dreapta sute de cazemate, prin livezi şi podgorii, la 200-300 m distanţă unele de altele, cu două ambrazuri spre mare de unde ar fi venit invadatorii americani, după gluma unui diplomat de la ambasadă, care ne-a mai spus că din fiecare cazemată s-ar fi putut construi două locuinţe. Aceste hemisfere arătând ca tumulii arheologici erau efortul poporului albanez de a se apăra de invadatori. Am văzut un litoral cu o plajă pustie şi un hotel la fel ca plaja; asta era în 1989 şi nu ştiu ce a mai rămas astăzi din acest trist peisaj.

În 1957 Albania avea o universitate cu 8 facultăţi, academie de arte frumoase şi 36 institute de cercetare, două biblioteci, teatru, operă, cinci muzee şi 70 km de cale ferată, care azi a ajuns la 300 km. În 1989 ambele ţări, România şi Albania, aveau aceeaşi melodie pentru imnul naţional „Pe-al nostru steag e scris Unire”.

Despre Albania aveam doar informaţii vagi, încât în august 1989 m-am hotărât să merg la ambasada din Bucureşti a acestui stat nu mai mare ca suprafaţa la un loc a judeţelor Suceava, Botoşani şi Neamţ, dar cu o istorie la fel de tumultuoasă ca a noastră. Discuţiile avute la ambasadă au fost agreabile, prietenoase şi, pe lângă pliante turistice şi istorice, în timp ce eram servit cu un coniac albanez celebru şi o cafea adevărată, când la noi găseam doar nechezol, dl Viktor Drosho mi-a oferit şi un volum de 508 pagini despre viaţa conducătorului albanez începând cu 1941 şi a luptei albanezilor contra invadatorilor germani şi italieni; titlul cărţii „Notre Enver”, scrisă de Ramiz Alia, colegul de arme care i-a succedat după 1985, era editată la Tirana, în 1988, sub egida Institutului de studii marxist-leniniste de pe lângă Comitetul Central al Partidului Muncii din Albania şi publicat în limba franceză; o carte frumos îngrijită, cu reproduceri de calitate, imaginea de pe prima copertă a conducătorului fiind opera lui Vilson Kilika, „pictor al poporului”. Volumul este un veritabil obiect de cult al personalităţii, într-o manieră elegantă, civilizată.

Din discuţiile la ambasadă şi din documente am aflat că teritoriul Albaniei a făcut parte din Imperiul Roman din 167 î.Hr. până în 395 d.Hr., după care au urmat nouă secole de stăpânire bizantină; turcii care le-au succedat bizantinilor au determinat în anii 1443 – 1468 răscoala antiotomană, condusă de Georg Kastrioti Scanderbeg (1403-1468), educat la Istanbul şi bun cunoscător al strategiei militare otomane. Dar fără să uite că este albanez; tracii şi ilirii lasă loc altor seminţii interesate de poziţia strategică de sub Alpii albanezi şi de câmpia mediteraneană îngustă de 30 – 50 km de până la Marea Adriatică.

Autor: Dr. IOAN IEŢCU, membru al Uniunii Medicale Balcanice şi al Societăţii Române de Istoria Medicinei

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: