Labirintul Dimitrie Vatamaniuc

Dimitrie Vatamaniuc şi lumea prin care a trecut? Aş putea numi aşa paginile despre ultima carte semnată, împreună cu Constantin Hrehor, de Dimitrie Vatamaniuc (Convorbiri sub scara cu îngeri, Editura Timpul, Iaşi, 2010), aşa cum prea bine le-aş putea numi, parafrazînd, de asemenea, O viaţă de om aşa cum a fost. Ceva fundamental din carte ar rămîne, însă, pe dinafară. Prefer, astfel, un titlu mai provocator, deşi poate şi mai exact, căci, în fapt, convorbirile de-acum – în care se adună deopotrivă pagini de memorialistică, de evocări, de studii acribios elaborate cu severă documentaţie, de genealogie, ori, deopotrivă, de onomastică, etnografie şi antropologie – ne mută în configuraţia atît de ramificată, de haotică, poate, a unei vieţi care-şi reconstituie pe seama cîtorva generaţii identitatea, aşa cum îşi redescoperă, în hazardul desfăşurării propriei vieţi, sensul.

Melancolic, sceptic, cumva fatalist, cu un umor care glisează deseori spre amărăciune, Dimitrie Vatamaniuc e, totuşi, un optimist pentru simplul fapt, trăit cumva natural, în maniera lui Slavici căruia Dimitrie Vatamaniuc i s-a dedicat şi cu care are şi alte trăsături comune, că fiinţa i se hrăneşte din convingerea că binele este sensul ascuns al existenţei. Fără să o spună explicit, pe Dimitrie Vatamaniuc îl bîntuie întrebările eminesciene din Andrei Mureşeanu: „De ce se-ntîmplă toate aşa cum se întîmplă, / Cine mi-a spune-o oare? / E plan, precugetare, / În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei? / Sau oarba întîmplare fără-nţeles şi ţintă / E călăuza vremei? / Putut-a ca să fie / Şi altfel de cum este tot ceea ce esistă, / Sau e un trebui rece şi neînlăturat? / Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sînt, / Ce legi urmează vremea?”. Dincolo, însă, de un anume fatalism, asupra căruia vom reveni, Dimitrie Vatamaniuc ştie că omul se poate salva construindu-se pe sine – şi se poate salva dăruindu-se celorlalţi. În spatele acţiunii se află o generozitate smerită. Citim la un moment dat: „Viaţa de toate zilele mă obliga să ies din starea de depresie, cea mai răspîndită boală din zilele noastre, care nu se vindecă prin hapuri medicale, ci stă în puterea noastră să ne smulgem din ea cînd sîntem încredinţaţi că mai avem ceva de făcut în această lume. Aveam de făcut nu atît faţă de mine cît mai ales faţă de cei din jurul meu”.

Fascinat de destinele altora, pe care le rezumă ori asupra cărora atrage numai atenţia, Dimitrie Vatamaniuc priveşte şi în labirintul propriei vieţi ca şi în acela al rădăcinilor sale cu sentimentul predestinării şi al împlinirii. În toate, hazardul pare strunit de tainele zodiei care-l protejează: „Acum luam seama că zodia mea, a Cumpenei, se dovedea a fi, nu cum o credeam, mincinoasă…”. Stînd sub semnul zodiei, asupra căreia face dese referiri, Dimitrie Vatamaniuc are încredinţarea că slujeşte un sens pe care îl urmează, asemenea unora din personajele lui Slavici, ocolind căile comode, preferînd împlinirea aspră. E ca şi cum, înscris în chiar propria-i fiinţă interioară, sensul – care se ascunde sub noianul de întîmplări labirintice – nu poate fi oprit. Cînd tatăl insistă să rămînă la sat învăţător, căci totul este pregătit şi întîmplarea pare să-l ajute în acest sens, i-a răspuns, fără ocolişuri, „că propunerea sa nu mă putea opri din drum”. Cum anume îşi va urma drumul? Nu o dată mînat tocmai de hazard, provizorat, întîmplare, de care se lasă purtat cu încredere. „O situaţie ciudată!” – exclamă Dimitrie Vatamaniuc într-un loc –, continuînd: „Lucrurile rele pot fi mai bune decît cele bune şi chiar mai bune decît cele foarte bune…”. E ca şi cum, pe căi necunoscute minţii omeneşti, în tot ce se întîmplă e o taină a vieţii care urmează să se împlinească. Şi totul sub semnul zodiei. Citim într-un loc: „Ştiam că Balanţa, zodia mea, pe lîngă alte minunîţii îmi prezicea că în momentele de răscruce din viaţă îşi înclină cumpăna în favoarea mea. Şi pentru că putea să mintă şi acum, nu o puteam lua în serios”. Dar zodia nu-l minte – şi nu-l minte pentru faptul că Dimitrie Vatamaniuc se slujeşte de un cod de înţelesuri simple, elementare, cumva naturale, dar care constituie chiar temelia vieţii. A face binele, a-ţi iubi neamul, strămoşii şi patria, a te devota cu umilinţă unor idei sau unei munci sînt numai cîteva dintre ele. Simplu spus, a-ţi urma calea. Sînt memorabile, amintind de cuvintele mamei lui Slavici, cuvintele propriei mame. Faţă de insistenţele tatălui, mama îi spune: „ – Să-ţi urmezi drumul după inima şi sufletul tău. Să nu dai ascultare nimănui care te-ar putea abate din drum”. Altundeva, în momentul plecării la liceu la Cernăuţi, aflăm: „Plecam, pentru ea, pe un drum ce urma să fie numai al meu, cum îmi menea zodia mea, bună sau rea…”. Dar care drum? „Zodia mea, a Cumpenei, se dovedise iar ocrotitoare!”, exclamă Dimitrie Vatamaniuc după ce, ca şi altă dată, o serie de întîmplări („răscruci”, le numeşte într-un loc autorul) care păreau nefaste îşi demonstrează apartenenţa la firul alambicat al instituirii sensului. Iată: „Zodia mea, nedreaptă uneori, mă ducea pe alte drumuri, în necunoscut!”. Cum să ştii care este cu adevărat calea prin care să slujeşti binele? Cheia poate ar trebui căutată într-un anume fel, patriarhal, de a înţelege existenţa. Prozaic spus, iată desenul cotidian al unei vieţi puse horaţian în slujba binelui: „Cînd am intrat în casa din Aleea Aviatorilor, povesteşte Dimitrie Vatamaniuc, cea dintîi grijă a fost să plantez un cais în faţa casei şi alţi doi în spatele ei; am sădit şi doi smochini. S-au ivit, în timp şi cîţiva vişini şi un dud. Caişii au crescut, cu coroana mare, dudul îşi înalţă braţele spre cer, iar viţa de vie […] învăluie casa ca o perdea de verdeaţă. Această vegetaţie întreţine o atmosferă plăcută, prielnică îndeletnicirilor mele scriitoriceşti. / Vin din munţii Bucovinei, sînt împreună cu natura pretutindeni. Mă bucură primăvara, dar şi toamna cînd pădurile atinse de brumă parcă sînt în flăcări. […] / Cît despre desfăşurarea activităţii mele, spun doar că zilele vieţii mele sînt după anotimpuri şi împrejurări. Iarna stau mai mult la masa de lucru, primăvara şi toamna în grădină, pe lîngă pomi şi viţa de vie, vara cîteva săptămîni la Suceviţa, cu treburi gospodăreşti. Stau la masa de scris din deprindere, măcar cîteva ore în fiecare zi, indiferent de loc şi anotimp. Nu beau cafea dimineaţa, la 5 cînd încep să lucrez; beau ceai sau altceva, cafeaua o iau la amiază, dacă o mai iau. Nu-mi tulbură nimeni activitatea […]”. Apoi, după ce invocă modelul Slavici („Dar eu am această slăbiciune – nu pot să nu-mi respect promisiunile. Apreciez stabilitatea, structurile rectilinii”) şi modelul Eminescu, conchide: „Modestia vine din moştenirea de la părinţi, creşterea în familie şi educaţia în şcoală. Şi mai adaug că nu lucrez niciodată noaptea. Prefer în toate lumina”.

Viziunea este, oricum, a unui moralist. Hermeneut al propriei vieţi, retras în bibliotecă de parcă ar sluji într-un schit, lăsînd prim-planul scenei altora, Dimitrie Vatamaniuc identifică sau construieşte peste tot legi care îi guvernează traiectul. Sau gîndeşte existenţa în aceşti termeni. Iată: „Căi neumblate, întîmplări neprevăzute. Nu este rău să scoatem cîte o învăţătură folositoare din fiecare întîmplare, plăcută sau nu, favorabilă sau nu. Ipostaza de figurant se dovedeşte, adesea, cea mai prielnică în viaţă…”. Constatările sale – judecăţi de valoare cel mai adesea –, ca şi felul de a înţelege lumea constituie poate locul celei mai bune răsfrîngeri a sinelui, aşa încît, nu ni se pare abuzivă adăstarea pe această dimensiune a cărţii. Căci, deşi putem citi volumul acesta pentru motive extrem de diferite, multe cu caracter documentar, ceea ce mă interesează aici este mai degrabă să reconstitui pe cît posibil figura acestui spirit creator, armătura sa ideologic temperamentală. Or, ideea existenţei ca labirint e dominantă. Citim într-un loc: „Am accentuat de mai multe ori că în viaţa noastră pămîntească singura realitate stabilă este provizoratul”. E o reflecţie care revine de-a lungul întregii cărţi structurînd parcă sensul unei întregi existenţe. Spre sfîrşitul volumului, în una din ultimele-i pagini, apare uimirea: „Mari şi nebănuite sînt coincidenţele în această lume a provizoratului!”. Altundeva, reia învăţătura din popor: „Nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte”. Sau: „Viaţa ne scoate în cale, nu o dată, oameni şi întîmplări neprevăzute. Pe unele le întîmpinăm, ca pe o mare binefacere; intrăm uneori fără o cercetare prealabilă, într-un joc din care nu întrevedem nici o perspectivă de ieşire în condiţii onorabile”.

Între imprecaţii eminescine („Nenorocită istorie care îţi asasinezi făuritorii tăi!”) şi nostalgii amare („Sărmana noastră tinereţe! Cum se va sfîrşi şi ea, în vremuri de cumpănă!”), Dimitrie Vatamaniuc este, prin sine însuşi, dovada că există o teleologie a binelui şi că structura luminoasă, înscrisă natural în articulaţiile oarbe ale labirintului vieţii, instituie finalmente un rost pentru tot ceea ce se întîmplă.

Cum spuneam însă, volumul poate fi citit şi din multe alte motive. Dimitrie Vatamaniuc slujeşte nu numai binele, ci şi adevărul. O pagină de istorie este aceea a Clujului studenţesc dintre 28 mai şi 2 iunie 1946 (figuri de reţinut aici, în ipostaze necunoscute, acelea ale lui A.E. Baconsky sau Monica); o alta, cea privind emigrările din Bucovina spre America tuturor visurilor la început de secol XX. Apoi, paginile despre Sibiul cerchiştilor, despre liceul din Cernăuţi, ori despre Călinescu. Sau, de ce nu, despre felul cum se făceau între războaie cărbuni în Suceviţa. E la mijloc o anecdotică bogată şi o întreagă lume. O adevărată epopee, cu figuri şi secvenţe în totul memorabile. Unde sînt acele vremuri şi unde sînt acei oameni? – te-ai putea întreba gîndindu-te la neamţul Johann Stadler din Voivodeasa, meşterul care-i făcuse violoncelul pentru liceul din Cernăuţi, ori la elevul strălucit din Sibiu, un copil într-un căruţ cu rotile, fiul unui avocat membru PNŢ, al cărui meditator ajunge să fie. Sînt secvenţe care ar fi putut face obiectul unor naraţiuni tulburătoare. De altfel, nostalgia nu lipseşte din evocările lui Dimitrie Vatamaniuc. Întors de curînd la Sibiu, a căutat urmele lumii de odinioară. „Am identificat casa, nu fără ezitări. Dar m-au întîmpinat în curte alţi oameni de la care am aflat puţine lucruri. Avocatul, tatăl elevului meu, mi s-a spus, murise la o operaţie de hernie nereuşită. Profesoara, mama elevului meu, vîndu casa cu tot ce se afla în ea, îşi luă băiatul pe căruciorul cu rotile şi plecase, nu se ştie unde. Două cărucioare pe rotile, aruncate într-un colţ, sub o fereastră, îmi aminteau de elevul meu care ţinea pe ele teancuri de cărţi. Numai grădina cu trandafirii în floare mai era ca în anii studenţiei mele sibiene. Atît…”.

Oricum, un ochi de prozator se ascunde în spatele memoriilor. Ori poate va fi fiind vorba numai despre o memorie copleşitoare? Cert este că Dimitrie Vatamaniuc vede în detaliu arhitecturi şi vestimentaţii. Nu poţi rezista să nu invoci asemenea secvenţe – care vor fi atrăgînd mai puţin atenţia –, în defavoarea celor cu caracter documentar-ştiinţific, din care am invocat doar cîteva, poate mai importante pentru un slujitor al adevărului. Cum văd însă în spatele memorialistului un prozator, prefer să insist asupra acestei vocaţii a detaliului, reţinînd locuri şi haine, mărturii ale unui timp. Iată-l pe Călinescu, care „purta un costum cu nuanţă în negru, cravată cu dungi în diagonală şi batistă albă în buzunarul de la piept” sau „în curte, în ţinuta sa de lucru cu şapca de salahor pe cap, în cămaşă şi cu mîneci scurte, cu pantaloni scurţi cu centură lată, în sandale. Avea în mînă foarfeca de tăiat via […]”. Unul din veritabilele personaje ale evocărilor e costumul său bucovinean, purtat multă vreme prin şcolile româneşti.

Cît despre case? Să o vedem aici doar pe aceea a elevului din Sibiu, invocat ceva mai devreme: „Casa elevului meu mi-o închipuiam în cartierul cu vile, nu departe de centrul oraşului. O descoperii, spre marea mea dezamăgire, pe o stradă îngustă, paralelă cu zidul vechi al cetăţii. Nu avea nimic aparte să reţină atenţia. Se rînduia lîngă celelalte case, la fel de puţin arătoase, care se înşirau în lungul străzii ce cobora spre gară. Avea două ferestre spre stradă cu obloanele trase, o poartă înaltă pînă la streşini, prinsă în balamale şi drugi de fier. Poarta de la mijloc, la înălţimea omului, era şi ea prevăzută cu o broască mare, tot de fier, cu mînerul încovoiat. Nu puteai bănui ce se ascunde dincolo de această poartă, asemeni celorlalte, de cetate. Mi se deschise, îndată ce intrai în curte, o privelişte întîlnită şi la alte case sibiene. Aceeaşi casă scundă, lungă, sistem vagon, aici şi cu trei intrări, în margine o latură a curţii, măturată de zăpadă, iar din partea cealaltă se vedeau pomi de mică înălţime, înveliţi în paie pînă la coroană. Curtea se prelungea cu o altă clădire ce avea porţile închise”.

Altundeva, o altă scenă de gen: „Gazda trase masa, cu mare băgare de seamă, în mijlocul încăperii. Se ivi şi soţia sa cu capul înfăşurat într-o broboadă legată sub bărbie. Aducea în mînă un platou rotund de lemn, cu coadă, pe care aburea mămăliga. Scoase dintr-un dulăpior, atîrnat pe perete în colţul dinspre uşă, două străchini de lut, smălţuite şi cu înflorituri, şi două linguri de lemn, cu cozile zimţate. Fiica venea în urma ei cu oala de lut, smălţuită, cu înflorituri, din care se vedea numai coada unei linguri mari. Ne umplu străchinile cu borşul de fasole cu o îndemînare surprinzătoare, apoi părăsiră amîndouă încăperea, fără să ne facă vreo urare. Gazda, pe laviţă, urmărea ospăţul, care nu avea nimic nou pentru el”. Un ochi de prozator – sau poate, mai exact, de istoric literar, care, imaginîndu-şi, îşi aminteşte. Ori, cine ştie? Cert este că poţi citi convorbirile acestea pentru astfel de documente şi pentru atmosfera pe care ele o instituie.

Poate că tocmai aici ar trebui căutată cheia acelei încrederi în destin, care i-a călăuzit se pare paşii lui Dimitrie Vatamaniuc. În această bucurie a trăirii detaliului pentru el însuşi, convins că, în marea ţesătură, el îşi găseşte rostul.

 MIRCEA A. DIACONU

(Din volumul Metacritice, în curs de apariţie la Editura Junimea)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: