Scrisoare către tata (2)

Am început această scrisoare prin a-ţi povesti ce s-a întâmplat după moartea ta, la crematoriu. De mult voiam să-ţi scriu, încă de a doua zi, după ce ai murit (la 26 iunie 2001). Mă simţeam dator să-ţi spun cât de mult te-am iubit şi de ce. Să-ţi explic cum anume te-am văzut eu. Ce ai însemnat pentru mine. Să evoc câteva întâmplări cu noi doi. Dar am tot am amânat, nu pentru că aş fi găsit mereu altceva mai important de făcut (nimic nu era mai important), ci pentru că mi-era teamă să stric prezenţa ta vie din memoria mea, înlocuind-o cu un text.

Ceea ce ţin minte despre tine eşti chiar tu, nu o descriere. Dar dacă te descriu, am să uit pentru totdeauna cum erai în realitate şi o să-mi rămână în minte portretul din cuvinte, inevitabil simplist şi mistificator. Nu poţi atinge o amintire fără să o strici.

Stăteam odată, amândoi, într-o seară de vară, în faţa unui foc făcut pe malul unei ape. Buştenii uscaţi puşi de noi pe foc ardeau liniştit, în aerul nemişcat, fumul albăstrui, frumos mirositor, se ridica drept în sus. Am tăcut amândoi, multă vreme (ce mult îmi plăcea să tăcem împreună, aşa cum îmi plăcea şi să vorbim!) După un timp, lemnele au ars complet, dar şi-au păstrat intactă forma lor. Erau un fel de sculpturi din cenuşă alte buştenilor adunaţi de noi de pe malul apei. Am atins cu un băţ acele întruchipări fantomatice şi ele s-au spulberat, devenind într-o clipă o masă amorfă de cenuşă. Ne-am uitat unul la altul şi am înţeles – amândoi dintr-o dată – un secret al lumii, care a rămas numai al nostru.

Recitesc pasajul de mai sus şi simt un regret dureros că am stricat, prin relatare, ceea ce am trăit noi atunci, în liniştea plină de promisiuni a serii de vară. Din fraza „ce mult îmi plăcea să tăcem împreună” nu se înţelege nimic (sau se înţelege orice, ceea ce e acelaşi lucru). Când tăceam amândoi, simţeam o comuniune sufletească mai mare decât aceea la care ajungeam discutând, trăiam un fel de solidaritate bărbătească sub stele, eram cuprins de o duioşie fără margini faţă de tine şi trăiam fericirea de a primi duioşia ta fără margini faţă de mine. Iată, am mai nuanţat ceva, dar tot e prea puţin. După această verbalizare (ce cuvânt urât!), o să uit tot ce a fost în realitate. Iar în combinaţia de cuvinte rezultată va rămâne foarte-foarte puţin din ce a fost.

Am tot amânat, deci, să-ţi scriu ca să nu distrug prezenţa ta evanescentă din sufletul meu, iar dacă acum totuşi o fac este pentru că mă apropii eu însumi de moarte şi există riscul ca tot ce mi-amintesc despre tine să se piardă în neant odată cu mine. Pe scurt: mai bine ceva decât nimic. Mai bine o evocare simplificatoare decât o uitare completă.

La câteva luni după moartea ta, am reuşit, în sfârşit, să mă regăsesc şi să anunţ moartea ta în ziarul local Crai nou din Suceava. Iată scurtul text, intitulat Tatăl meu nu mai este:

„Tatăl meu, Alexandru Ştefănescu, a locuit în Suceava aproape o jumătate de secol şi a iubit acest oraş din apropierea munţilor, deşi preferinţa lui geografică mergea către zona deal-câmpie, pe care o considera mai prietenoasă.

S-a născut la Herţa, la 28 februarie 1920, şi a murit într-un spital din Bucureşti, la 26 iunie 2001. La Suceava a condus administraţia financiară locală din 1953 şi până în 1980 când s-a pensionat. Îl respecta şi îl iubea multă lume. Când reveneam în Suceava (eu fiind stabilit în Bucureşti) şi mă plimbam cu el pe stradă era salutat şi oprit la fiecare câţiva paşi de câte un cunoscut.

După 1989, a colaborat frecvent la Crai nou, ziar căruia îi sunt recunoscător pentru că l-a făcut să se simtă necesar după pensionare.

Îi datorez foarte mult tatălui meu. Mi-a transmis dragostea lui pentru cărţi, dar şi pentru natură, m-a învăţat să fiu cinstit şi responsabil şi m-a ocrotit până în ultima clipă a vieţii (cerându-mi să mă duc să mă odihnesc când el se afla pe patul de suferinţă, iar eu îl vegheam). Era puternic şi avea măreţie, cum nu prea mai avem noi, cei de azi. Era generos într-un mod discret, ca un arbore sub frunzişul căruia oricine se poate adăposti.

Nici eu, nici fraţii mei, Alexandrina Mihai şi Florin Ştefănescu (amândoi profesori universitari la Politehnică, în Bucureşti) n-am avut puterea să ne grăbim să anunţăm moartea lui, deşi aveam această datorie faţă de cei care l-au cunoscut. Ne-a durut prea mult pierderea suferită.

Îndeplinesc eu acum, şi în numele lor, această obligaţie morală. Tatăl meu, Alexandru Ştefănescu, nu mai este. Conform dorinţei lui, a fost incinerat la Bucureşti. Iar în ziua de 3 septembrie 2001, aşa cum ne-a rugat înainte de moarte, noi, copiii lui, i-am aruncat cenuşa în Prut.”

*

Toate momentele petrecute de noi doi împreună au fost frumoase, de neuitat. Am devenit cu timpul (şi sunt şi acum) un admirator şi un nevrednic imitator al felului tău de a fi. Mai mult decât orice îmi plăcea la tine o bunătate fără margini şi totuşi pasivă. Ofereai fără să insişti să primesc. Cu diverse prilejuri (chiar şi în anunţul publicat în Crai nou), am comparat generozitatea ta cu generozitatea unui arbore, care pune la dispoziţia trecătorilor umbră şi fructe, dar nu obligă pe nimeni să-i accepte darurile.

Într-un regim al fericirii obligatorii, cum era regimul comunist, această atitudine a ta era suspectă, aproape subversivă. Şi, în acelaşi timp, binefăcătoare. Puteam să mă îndepărtez oricât de casa părintească, să mă angajez în experienţele cele mai periculoase şi mă simţeam, totuşi, mereu în siguranţă, ştiind că mă primeşti şi mă ocroteşti oricând, necondiţionat.

www.romanidecentenar.ro

Îmi făceai o mare bucurie, în primii ani ai adolescenţei, când mă luai la lungi plimbări prin pădurile din jurul Sucevei. Invitai toată familia, dar mama şi fraţii mei mai mici ezitau şi de obicei hotărau să nu meargă. Eu mă repezeam să mă îmbrac încă de la primele tale cuvinte: „E aşa de frumos afară! Nu vreţi să…” Şi în mai puţin de un minut ieşeam amândoi din casă.

Era extraordinar să plecăm la drum eu şi cu tine. Păşeam alături nu ca părinte şi fiu, ci ca doi bărbaţi plecaţi să cucerească lumea. Nu luam la noi nimic de mâncare. Obişnuiai să spui: „Găsim noi ceva de mâncat pe-acolo pe unde ne ducem…

(Şi găseam. Hribi cărnoşi şi fragezi pe care nu-i nevoie să-i fierbi ca să-i mănânci. Fragi mici, delicate, care ne înmiresmau cerul gurii. Zmeură culeasă în concurenţă cu urşii – ipotetici, pentru că nu i-am văzut niciodată. Scoici culese din mâlul unui pârâu de munte, desfăcute cu greu, din cauza împotrivirii lor, şi uscate de noi la soare, pe pietre fierbinţi. Porumb în lapte, copt în jarul focului aprins cu grijă, într-un loc ferit, ca să nu ia foc pădurea (porumbul era cultivat în puţinele zone fără copaci). Mere pădureţe care ne făceau gura pungă. Jir – fructe de fag tari şi gustoase. Şi câte şi mai câte.)

Mi-aduc aminte îndeosebi una dintre plimbări. Am mers alături de tine numai pe jos, n-am luat autobuzul nici măcar până la ieşirea din oraş. Aleseseşi de data aceasta direcţia nord-est, astfel încât am trecut pe podul de peste râul Suceava, am coborât până la sinistrul combinat de hârtie şi celuloză (un fel de abator al copacilor) şi am străbătut tot cartierul Burdujeni. Era un sfârşit de vară calm, cu un cer înalt, pe care alunecau nori albi. Adia un vânt prietenos. Pădurea începea la câteva sute de metri de ieşirea din oraş. Aştepta respectuoasă acolo, nu năvălea peste casele frumos rânduite ale oamenilor.

Am intrat în pădurea de fagi înalţi şi solemni, ne-am obişnuit cu întunericul verde dintre ei şi am început să culegem bureţi. Îmi explicaseşi atât de bine cum arată, cum miroase şi ce gust are fiecare fel de ciupercă, încât niciodată nu aş fi putut confunda una otrăvitoare cu una comestibilă.

Ne aflam nu pur şi simplu într-o pădure, ci pe un deal împădurit. Coboram şi urcam, treceam pâraie pe câte o punte improvizată dintr-un copac prăbuşit, ajungeam în poiene în care ne fulgera soarele bucuros că are în sfârşit ocazia să ne lumineze feţele (parcă eram fotografiaţi cu un blitz de undeva din cer, de Dumnezeu).Tu mă învăţai şi reînvăţai numele plantelor. „Ăsta e podbal, cu frunze rotunde, e bun ca pansament, se spune că vindecă rănile, ăsta e măcriş, folosit la acritul ciorbei…” Şi tot aşa, mereu, fără să-ţi pierzi răbdarea.

Am ajuns şi la un izvor. Apa, rece şi limpede, izvora parcă direct dintr-un poem de Eminescu şi nu dintr-un mal abrupt, format din lespezi şi o ţesătură deasă de rădăcini. Ai luat apă în palmele făcute căuş şi m-ai îndemnat şi pe mine să beau. Era foarte bună, îţi dădea viaţă şi puritate. Aşa cred că este şi apa vie din basme.

(În alte excursii, când treceam prin sate, obişnuiai să guşti din apa fiecărei fântâni. În Bucovina – mi-ai explicat tu – oamenii nu-şi fac fântânile în curte, ci pe jumătate în curte, pe jumătate la stradă, ca să-şi poată lua apă din ele şi drumeţii însetaţi. Pentru ei era pusă pe ghizdul fântânii o cană. Mă învăţai să deosebesc gustul apei dintr-o fântână de gustul apei din altă fântână. Aveai, în raport cu apa, gesturile ritualizate ale unui degustător de vinuri).

Tot mergând noi aşa, zi de vară până-n seară, am ajuns pe o culme de unde puteam vedea tot ce se întâmpla jos, în curtea unui ţăran. Cu această curte începe satul Adâncata – îl ştii mai bine decât mine – format din case răzleţe, cu mari distanţe între ele.

Ne-am aşezat pe stânca încălzită de soare şi acoperită parţial de o iarbă aspră, acolo, sus, fără să coborâm de pe deal, şi ne-am simţit captivaţi de ceea ce vedeam. Un ţăran în plină putere, probabil capul familiei, tăia lemne cu un topor, ca să alimenteze focul de sub un cazan. Avea mişcări sigure şi precise, butucii se despicau scurt exact cum voia el. Femeia lui – nu putea fi decât a lui – punea rufe la uscat, pe o sfoară întinsă între doi nuci. Rufele erau atât de albe, încât ne orbeau. Un copil mic, de câţiva ani, se juca stângaci cu câinele din curte. Câinele îl îmbrâncea delicat cu botul, având grijă să nu-l doboare, ba îl mai şi lingea din când în când pe o urechiuşă, apoi se uita întrebător la stăpânii lui, ca să vadă dacă ei îi apreciază grija şi tandreţea. Dar bărbatul şi femeia nu aveau timp de el. Un bătrân se întorcea cu vaca de la păscut, de pe fâneaţa aflată pe o coastă. Şi bătrânul, şi vaca, puşi în dificultate de panta abruptă, făceau paşi prudenţi şi, din când în când, alunecau un metru-doi, până se opreau în vreun mărăcine salvator.

Era viaţă, viaţă liniştită şi deplină, trăită la fel de sute de ani. Se auzea ciripit de păsări, se vedeau norii trecând lent şi maiestuos deasupra noastră şi acoperind din când în când soarele arzând în flăcări. Sufletul mi-era îmbătat de frumuseţe. Te-am îmbrăţişat (ţi-aduci aminte?) şi ţi-am spus din toată inima: „Îţi mulţumesc, tată. Dacă nu-mi dădeai viaţă, n-aş fi văzut niciodată toate astea. Mi-ai făcut un dar zeiesc. Mi-ai cumpărat un bilet la marele spectacol.”

O adiere de vânt îmi răvăşea uşor părul. Şi simţeam cu toată fiinţa mea, la numai câţiva paşi de noi, prezenţa înţeleaptă şi ocrotitoare a pădurii. Eu eram în grija ta, iar noi amândoi eram în grija ei.

(Fragment dintr-o carte cu acelaşi titlu, în curs de scriere)

Alex. Ştefănescu

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: