Satul nostru cel pierdut

Nu ştiu, nu cred că satul meu va pune vreun preţ pe isprăvile mele dintr-o viaţă de om, astfel încât să ajungă cândva să-mi pomenească numele ca pe al unuia care i-a făcut cinste. Mai degrabă nu se va întâmpla aşa ceva, nu mai este trendy.

Nici academicianul Dimitrie Vatamaniuc nu s-a simţit preţuit în Suceviţa sa, mai ales după ce – acolo şi nu în altă parte – şi-a investit averea adunată din cărţi într-o vilă. Casă în care şi-ar fi dorit probabil să-şi petreacă bătrâneţile, locul unde şi-a ridicat-o fiind superb: pe stânga Suceviţei – apa –, la poalele Furcoiului, un deal de luat pieptiş şi chiar luat pieptiş când localnicii şi nu numai fac pelerinaj de Sărbătoarea Schimbării la faţă, hramul vechiului schit, până la aşezământul din vârf, schit resfinţit de ierarhul nostru, arhiepiscopul Pimen. Unde el însuşi a urcat…

Nu a avut însă linişte academicianul încât să se bucure deplin de locul aşezării. I-a mai plăcut cuiva locul, a cumpărat pământ de-a lungul drumeagului ce-l lega de sat, de lume, pe posesorul noii vile şi pe ceilalţi câţiva localnici aşezaţi acolo şi a făcut ce a făcut; în conspiraţie cu autorităţile (de atunci ale) comunei, şi a mutat drumeagul din locul său de când lumea pe malul Suceviţei, năruit de câteva ori de apele râului extrem de nervos când se umflă.

A urmat o bătălie surdă cu morile de vânt, fără ca autorităţile să mişte vreun deget împotriva abuzului, ba punând se pare chiar umărul, astfel încât „cetăţeanul de onoare”, „omul de valoare”, „academicianul” n-au contat nici cât o fărâmă în ochii satului. S-a ajuns până la mârşăvia de a-l considera colaborator al Securităţii, chestie făcută publică pe fiţuici lipite pe gardurile satului.

Până la urmă instanţa a repus lucrurile în ordinea lor firească. Invadatorul a fost silit să-şi dărâme gardurile, drumul reluând făgaşul de veacuri.

Dimitrie Vatamanic a murit, cred, împăcat. Cred doar, pentru că – nu-i aşa? – e o certitudine faptul că nu s-a mai mutat din aglomeratul Bucureşti în satul unde s-a născut şi unde, probabil, şi-a dorit să moară.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Acadelicean+siropean says:

    Este bine că evocati măcar acuma,in acest context trist , rusinosul episod care l-a măcinat pe Dumitru Vatamaniuc și l-a și apropiat de lumea cealaltă,mai mult decât ar crede unii… „Autoritățile”,că de la Sucevița,că de la județ,că de la Academie,au întors capul și s-au făcut că nu văd cum l-au chinuit pe batrânul savant niște parveniți din Rădăuți (nici nu merită pomeniți pe nume…),doi troglodiți,campioni de succesuri mercantile,culmea,unul dintre ei medic cu studii temeinice…
    Insă marele secret al celor doi frați care l-au terorizat pe batrânul dascăl este acela că ei înșiși au fost confecționați de mă-sa lor,ca oameni de succes,inainte de 1989,pentru ei averea și călcarea pe gâtul celor fără putere de extracție mafiotă era o achiziție veche, transformată in sport… Mai precis,mama lor vindea la Radauți,pe undeva pe lângă vechea autogară de lângă sinagogă (dvs. stiți precis locația…) deci vindea intr-un chioșc de tip „parazol”,cum erau atunci,sirop,adeca un amestec de sifon cu siroape din cunoscuta sticla cu reliefuri sugestive,inconfundabile,din vremea aceea… Ei bine,vânzand 2000 de siropuri,că era vad bun (partea sa…) pe zi,cu 50 de bani paharul,scotea 1000 de lei, din care cam 200 mergeau la șpăgile de obște – către meliție,securitate,primarie… Cifrele si estimările nu sunt din burtă,ele aparțin chiar unuia dintre cei doi,celui mai abject dintre ei,mare om de afaceri acum,mâine-poimâine cetățean de onoare al municipiului Rădăuți,acuma om subțire,capitalist din prima generație,o fi având,poate,și copii la studii in Anglia,la mama capitalismului…
    Insa toată această grozavie,acest chin + umilințe îndurate de batrânul dascăl,reprezintă,în primul rând,un subiect de reflecție asupra naturii umane… Că de ce,de exemplu,facem pe niznaiul și nu ne mai aducem aminte că pe Norman Manea l-a trimis Suceava in lagăr,în Transnistria,când avea numai 5 ani și era ,evident,foarte periculos pentru unii arieni din Burdujeni,iar acuma se chinuie Lungu de ceasul morții să-l facă cetățean de onoare al mun’cipiului,că este ,așa,un nărav acuma,sa te umpli de onoare și de notorietate ca și cum acestea s-ar lua ca râia sau ca sifilisul,doar prin simpla atingere…Fără ca măcar cu jumătate de gură cineva să-și ceră iertare de la marele scriitor,care nu mai este,in context,„un mic jidan împuțit” ci „marele scriitor sucevean” (!!!),cochetând cu premiul Nobel…
    Iar cu abia răposatul Vatamaniuc,academician,meserie slabă prin comparație cu comerțul de bijuterii,să-l faci cetățean de onoare al comunei Sucevița,între doua procese pentru o servitute de trecere și,ca pe când ierea să obțină cărarea de la cei doi potlogari cu ștaif,hopa, că s-a dus la loc cu verdeață,fără vilă… Ba,ca să fim drepți în banuieli,să hie unii vrednici sa ridice acel drumeag/uliță la rang de stradă,care să se numească,nu-i așa,„strada Dumitru Vatamaniuc,academician”…
    Iar pre domnul Costică să-l întrebe oarecine,vrednic,ca și el,la întâlinirea de 45 de ani de la terminarea liceului : „…da’ unde stai în Sucevița,Costică? Cum unde? Pe Dumitru Vatamaniuc,la capăt ! ”

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: