Scrisoare către tata (1)

Tatăl meu a fost toată viaţa inspector financiar. Dar a avut un cult pentru literatură (pe care mi l-a transmis şi mie).

Se numea Alexandru Ştefănescu (iar dacă îşi prescurta prenumele prefera varianta Al ca să nu creeze o confuzie cu Alex, din semnătura mea). A trăit 81 de ani (1920-2001). De când a învăţat să citească şi până la moarte, ceea ce înseamnă trei sferturi de secol, a citit mii de cărţi.

În copilăria petrecută la Herţa citea mai mult pe ascuns, ca să nu-i intrige pe părinţii, fraţii şi surorile lui prin neparticiparea la treburile gospodăreşti. În timpul studenţiei (a studiat economia, cu specializare în finanţe), la Bucureşti, s-a dus de câteva ori la cenaclul Sburătorul al lui E. Lovinescu. Nu scria şi nici n-a avut vreodată intenţia să scrie, voia doar să-i vadă pe scriitorii ale căror cărţi le parcursese cu evlavie.

Datorită lui, am avut de mic copil o bibliotecă în casă. Nu foarte mare (în jur de 2.000 de cărţi), dar remarcabilă prin diversitate. Şi eu, şi sora mea, şi fratele meu, şi mama noastră, găseam orice doream în rafturile ei, de la manuale de grădinărit la romane de Tolstoi, de la cărţi de şah la poezii de Eminescu. Tata le citise pe toate şi puteam obţine de la el informaţii în legătură cu oricare dintre ele, ca de la un bibliotecar.

Locuiam la Suceava, unde exista un mare respect pentru literatură. În casa memorială Simion Florea Marian se păstra o faţă de masă pe care îşi scriseseră numele, pe vremuri, toţi scriitorii veniţi vreodată în vizită la cărturarul sucevean. Am căutat-o cu emoţie printre semnături pe aceea a lui Mihai Eminescu şi am găsit-o.

Tata s-a bucurat din toată inima când a aflat că mi-am ales ca profesie cititul (i-a şi trimis o scrisoare de mulţumire profesorului meu de la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, Nicolae Manolescu, care mă convinsese să renunţ la poezie şi să scriu critică literară; şi a primit din partea lui o scrisoare de răspuns emoţionantă, pe care a păstrat-o ani la rând în portofel, în buzunarul de la piept).

Au trecut anii, iar eu m-am angajat până peste cap în activitatea de critic literar. Ajunsesem să scriu şapte-opt articole de critică literară pe săptămână, despre cărţile nou apărute, şi să primesc chiar şi o mie de scrisori lunar, de la începători, cu texte pe care trebuia să le evaluez. În această situaţie, cu generozitatea lui luminoasă, nemaiîntâlnită de mine la altcineva, tatăl meu s-a oferit să mă ajute. Ajutat de munca lui devotată şi riguroasă, mi-am constituit un fişier cu informaţii despre aproximativ 4.000 de scriitori români. Am comandat şi o mobilă destinată acestui scop, un pat masiv şi foarte înalt, în al cărui soclu erau sertare cu plicuri aşezate în ordine alfabetică, după numele scriitorilor. Când mă întindeam în pat, îl amuzam pe tata spunându-i că „dorm pe literatura română”.

În plicuri se aflau date biobibliografice, comentarii critice decupate din reviste, interviuri, manuscrise, fotografii, caricaturi etc. (tot acest material documentar avea să-mi fie de mare folos în cei zece ani, 1995-2005, cât am lucrat la Istoria literaturii române contemporane). Unii tineri scriitori veneau să consulte fişierul şi îşi luau notiţe (nu le mai menţionez numele, pentru că, între timp, unii mi-au devenit adversari literari).

Fişierul, odată constituit, trebuia completat mereu cu noutăţi, dar aceasta era o operaţie mai uşoară, întrucât, în mare, banca de date deja exista şi fusese concepută ca o structură deschisă (în prezent nu mai consult acest fişier – am transferat toate textele şi imaginile în computer). Tata mi-a propus atunci să-mi mai facă un instrument de lucru, pentru a mă ajuta să economisesc timp. Planul lui era să povestească în scris toate romanele româneşti. La început n-am înţeles la ce mi-ar folosi rezumatele, pentru că oricum, atunci când scriam despre un roman, trebuia neapărat să-l citesc şi eu. Apoi însă mi-am dat seama că aveam într-adevăr nevoie.

Citind un roman, eram atent la construcţia lui, la portretele personajelor, la expresivitatea fiecărei fraze. Iar când mă apucam să scriu comentariul, constatam că nu ştiu numele sau prenumele unui personaj, vârsta lui, localitatea de unde provine, studiile pe care le face, boala de care suferă ş.a.m.d. Toate aceste informaţii sunt dispersate în text. La pag. 1 poţi să afli cum se numeşte tatăl protagonistului, dar numele mamei lui îl poţi afla abia la pag. 79. Şcoala pe care o urmează este menţionată, să zicem, la pag. 224, iar nota pe care o ia la un examen la pag. 17. Scriind un articol de critică literară pierdeam foarte mult timp căutând şi sistematizând aceste informaţii, pe care romancierul le foloseşte capricios, dar pe care criticul literar trebuie să le grupeze şi să le organizeze, pentru a oferi o imagine coerentă a lumii romanului.

Ani la rând a lucrat tata la această colecţie de rezumate. A cheltuit timp din viaţa lui ca să mă ajute să economisesc timp din viaţa mea. A deschis un adevărat şantier de texte în apartamentul nostru de bloc din Suceava (casa mea părintească), iar când venea să mă vadă la Bucureşti aducea şi o nouă tranşă de rezumate. La început l-am supervizat şi m-a surprins plăcut capacitatea lui de a-şi focaliza atenţia asupra subiectului fiecărui roman, fără digresiuni inutile şi fără omisiuni regretabile. Fiecare rezumat era chiar un rezumat, adică o reducere la scară a „acţiunii” romanului. Romanele nenarative (eseistice, psihologizante, suprarealiste, metafizice etc.) ieşeau, bineînţeles, din raza competenţei lui. Dar şi în acele cazuri era interesant de văzut în ce constă epica propriu-zisă, atâta câtă există.

Tata îşi lua cărţile de la Biblioteca Judeţeană Suceava „I.G.Sbiera”, se împrietenise cu toate bibliotecarele de acolo, care ştiau la ce lucrează şi pentru cine lucrează. Unele cărţi i le împrumutam eu, când venea la Bucureşti. Îl lăudam cu o formulă care îl făcea să râdă din toată inima: „Trunchiul nu sare departe de aşchie”.

*

Multe alte sacrificii a făcut tatăl meu pentru mine. Cel mai mult m-a impresionat faptul că odată, când mi-am cumpărat pantofi prea strâmţi, i-a purtat el un timp ca să-i lărgească. Avea acelaşi număr la picior ca mine şi, purtând pantofii, se chinuia în locul meu. Într-o seară, după ce s-a descălţat şi s-a dus la culcare, i-am examinat ciorapii. Musteau de sânge.

Dragul meu tată!

În capela de la crematoriu, în prezenţa celor câtorva persoane venite la ceremonie, m-am apropiat de sicriul fără capac în care era aşezat corpul tău cu mâinile pe piept. Păreai nu senin, nu eliberat de suferinţă, ci lămurit în legătură cu soarta oamenilor. Erai adâncit în tine însuţi şi demn, pregătit să refuzi orice ofertă, venită chiar şi din partea lui Dumnezeu, de a mai fi adus la viaţă. Nu aveai nevoie de mila nimănui.

Mi-am dat seama încă o dată ce mult semăn cu tine. Nici eu nu vreau, în nicio împrejurare, să cerşesc bunăvoinţa cuiva. De aceea nici nu mă duc la medic, oricât de bolnav aş fi (iar dacă totuşi mă duc o fac din amabilitate faţă de cei din jur, ca să nu-i refuz brutal). Nu-mi place să-mi cârpesc existenţa. Dacă e să mor, să mor, aşa cum au murit miliarde de oameni înaintea mea. Este important pentru mine să fiu în rând cu lumea. Mi-ar fi ruşine să fiu nemuritor.

Chiar şi neînsufleţit, pe catafalc, cu chipul pământiu, impenetrabil, mi-ai inspirat admiraţie. M-a impresionat întotdeauna arhitectura corpului tău. Puternic şi bine legat, cu anatomie de soldat roman – aşa cum o ştiu din basoreliefurile antice, reproduse în albume – impuneai respect oricui, din prima clipă. Aveai o demnitate biologică, pe care n-am reuşit niciodată să o egalez. N-am descifrat vreodată în făptura ta acea notă de efeminare care îmi este proprie mie (şi din cauza căreia m-am şi îngrăşat la maturitate, ca o femeie după naştere).

Acum stăteai întins pe spate, tăcut. Erai chiar tu, tatăl meu, dar mă ignorai complet, cum n-ai făcut-o niciodată. Mi s-a făcut un dor sfâşietor de tine. Am îngenuncheat şi ţi-am sărutat fruntea, mi-am lipit obrazul de obrazul tău, m-am culcat cu capul pe mâinile tale. Erai îngrozitor de rece.

Mi-am adus aminte cum am râs noi doi cândva de prostia oamenilor, care vorbesc înfricoşaţi despre răceala cumplită a morţilor. În realitate morţii nu sunt reci, au temperatura mediului înconjurător. Numai surpriza de a constata că nu sunt calzi, ca oamenii în viaţă, ne sperie.

Dar tu nu aveai temperatura mediului înconjurător, ci erai foarte-foarte rece. Şi într-o clipă am înţeles. Corpul tău fusese ţinut o noapte întreagă la frigider. Iar încremenirea ta nu era doar rigor mortis, ci era încremenirea unui trup cu desăvârşire îngheţat. M-am zgâriat la tâmplă de mâinile tale ca de o bucată de gheaţă cu neregularităţi.

Parcă mă pedepseai pentru că te minţisem. Tu, care nu m-ai pedepsit niciodată. Dar nici eu nu te mai minţisem de-a lungul timpului. Am făcut-o o singură dată, cu puţină vreme înainte de moartea ta, când te-am vizitat în sala de reanimare de la Spitalul Municipal. Gherasim Leonida, marele cardiolog, tocmai îmi spusese că mai ai doar o oră, maximum două de trăit, că nu se mai poate face nimic, nimic, nimic. Şi m-a sfătuit să nu stau lângă tine în aşteptarea momentului morţii. N-am înţeles de ce, dar i-aş fi urmat cu un fel de religiozitate orice îndrumare, dintr-o speranţă nebunească, secretă că poate totuşi te salvez dacă fac exact ce-mi cere medicul. Înainte de a te lăsa singur, m-am apropiat de tine, ocolind un furtun care venea din tavan şi te alimenta cu oxigen, şi te-am întrebat:

„Tată, ştiu că nu poţi vorbi, dar mă auzi? Tată, mă auzi?

Ai mişcat încet din cap, de sus în jos, în semn de aprobare. Aveai ochii închişi.

„Tată, îţi dau o veste bună. Ştiu că suferi cumplit, ai plămânii plini de apă, din cauza pneumoniei. Dar nu mai durează mult şi situaţia ta se îmbunătăţeşte. Mi-a spus medicul, care e un cardiolog vestit, ţi-am mai vorbit de el. Situaţia e sub control.

Stăteai nemişcat, fără nicio reacţie. Ţi-am vorbit din nou, cu un patetism specific celor care mint.

„Tatăl meu drag, ştii că nu te-am minţit niciodată. O să te faci bine. O să mai trăieşti mulţi ani. O să mai mergem de multe ori împreună, peste tot, în locurile pe care vrei tu să le vezi. O să te faci bine, tată! Mă crezi? Fă-mi un semn că mă crezi!

Şi atunci ai încuviinţat din nou, prin mişcarea capului, obţinută cu un efort supraomenesc. „Da, te cred.” Mi-ai transmis acest mesaj, îmi închipui, mai degrabă ca să mă liniştesc eu, decât pentru că ai fi contat pe „vestea bună” pe care ţi-o adusesem. Sau, cine ştie, poate că totuşi m-ai crezut şi ai murit visând la ce va mai fi. Am ieşit din încăpere, chinuit de un sentiment de vinovăţie. Cât mi-o fi dat să mai trăiesc am să păstrez în minte imaginea ta de răstignit pe sofisticatul pat de la reanimare, confirmând cu bunătate şi dragoste că ai încredere în mine. În mine, care tocmai te minţisem!

ALEX ŞTEFĂNESCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: