Motto: „J’ai ri, me voila désarmé!”
(fr. „Am râs, iată-mă dezarmat”)
Piron, La métromanie (Mania de a face versuri)
Nu ştiu cum se face că ori de câte ori sunt probleme importante, cruciale pentru ţară şi oamenii ei, preşedintele Iohannis nu se află printre oamenii care l-au ales şi printre cei care nu l-au ales dar îl suportă, e plecat, cu şi fără treburi, departe de locul unde se bate fierul cât e cald, ba la munte, ba la mări îndepărtate, încât te poţi întreba când îşi mai face treaba de preşedinte. Probabil că vrea să ne arate, în mod repetat, că treburile ţării merg şi fără el, după ce şi-a delegat atribuţiile consilierilor sau servitorilor, ca şi cum ar fi regina Elisabeta I a Angliei (1558-1603) care, între două iubiri, nu uita să spună că este servită de bărbaţi (de stat) cărora le merge mintea. Preşedintele nostru are oameni în jurul său cărora le merge mintea brici, adică, acum ar zice el, Zeiss? După cum este sfătuit, se pare că nu-i are, şi nici pe el nu-l dă mintea pe dinafară! Că aşa stau lucrurile ne-o demonstrează, fără putinţă de tăgadă, recentele evenimente, prefaţate de intervenţiile care mai de care mai trăsnite, în legătură cu hotărârea CCR, care a fost solicitată de ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, să se pronunţe în conflictul constituţional dintre preşedintele Iohannis şi amintitul ministru. Când s-a dat soluţia Curţii, preşedintele era la Varşovia, a fost acolo un summit, nu putea lipsi, că era în joc soarta ţărilor din estul Europei, se discuta o nouă arhitectură de securitate, nici vorbă nu putea fi să se ocupe de problemele interne care-l priveau direct. Cu şi fără Iohannis, Curtea Constituţională a constatat existenţa uni conflict constituţional pe care l-a rezolvat într-o manieră „care nu mă mulţumeşte”, spunându-i preşedintelui, pe 133 de pagini, că trebuie s-o destituie pe Kovesi, zeiţa justiţiei, veşnică şi de neînlocuit. Atâta le-a trebuit opozanţilor şi duşmanilor care au văzut în CCR un organism politic, comandat de cei de la butoane, care trebuie ignorat, fiind aservit puterii şi care l-a transformat pe preşedinte într-un notar bun să semneze actele ministrului de Justiţie. Foarte mulţi leahăi, propagandişti ai taberei prezidenţiale, n-au vrut să ia în discuţie ceea ce este esenţial: hotărârea Curţii nu se discută, se aplică. Ziceau ei, făcând spume la gură, că acest organism este un instrument al guvernanţilor, că, în alte condiţii, alta ar fi fost hotărârea, că, până la urmă, ar trebui desfiinţat. Cine crede că în lumea asta este vreun organism nepolitic, îl priveşte, dar e bine să se observe că societatea umană este organizată politic. Pretenţia asta că sunt, sau că ar trebui să fie, organe şi organisme apolitice este absurdă, fiindcă statul şi funcţionalitatea lui este şi rămâne politică. Până şi domnul preşedinte este şi acţionează politic, chiar prea mult, fapt care a avut urmări grave, devastatoare. El, preşedintele nostru, n-a înţeles că este preşedintele tuturor românilor, şi al celor buni, şi al celor răi, că trebuie să fie mediator, nu părtinitor. Până când domnul preşedinte va citi şi va înţelege motivarea Curţii, se va face linişte în ţară, Kovesi va rămâne pe post, fabrica de dosare va funcţiona la întreaga capacitate, lumea va uita, se va trece aşa, în tăcere vinovată, dacă nu cumva, noaptea fiind un sfetnic bun, se va spune săptămâna viitoare, după ce vor veni şi reprezentanţii Comisiei de la Veneţia, că, în sfârşit, se desparte cu mii de regrete de şefa DNA. Greşelile voite şi nevoite făcute de preşedinte (gaşca de penali, geaca roşie, guvernul meu) l-au adus până aproape de suspendare. Vina îi aparţine, în zadar arată spre stânga, şi-a făcut-o cu mâna proprie, credea că va fi un factotum şi, când acolo, nu eşti decât atât cât spune constituţia. Ar putea fi fericit; preşedintele Germaniei este aşa de mic şi neînsemnat, încât nu i se cunoaşte nici numele, necum să joace vreun rol, cât de cât însemnat. A contat pe ajutorul SUA şi al UE, al ambasadorilor şi al ambasadelor? „Aliaţii” s-au spălat pe mâini, nu se bagă în politica şi afacerile interne. Oare cine i-a închis gura lui Hans Klemm? Preşedintele Trump, controversatul locatar de la Casa Albă care, recent, şi-a schimbat atitudinea faţă de Putin, dar şi de Coreea de Nord, i-o fi pus mâna la gură, că, la toată urma, folosirea teritoriului şi a oamenilor de la Carpaţi la Dunăre se poate face fără vorbă multă. Cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, preşedintele Iohannis s-a trezit singur în faţa unei motivări voluminoase, de nu-ţi vine s-o citeşti. N-ar fi nimic dacă preşedintele, orgolios peste poate, şi-ar călca pe convingeri şi ar semna (să nu contăm pe demisia de onoare a lui Kovesi) decretul de demitere; ar salva ceva din obrazul prezidenţial. Altceva nu se poate salva; aproape sigur că al doilea mandat e prea departe ca să mai poată fi ajuns, visurile de mărire s-au năruit, că nu mai poţi şti câte voturi au mai rămas din cele 6,5 milioane. Şansa lui Iohannis de-a mai rămâne la Cotroceni până la sfârşitul mandatului este că Dragnea-i prins în hăţişul justiţiei, că, dacă ar fi după Tăriceanu, ar fi fost dat la o parte ca o măsea stricată. Mai are parte de o mângâiere: cât timp se afla la Varşovia, Tudorel Toader l-a asigurat că vor putea colabora chiar dacă nu are nicio atribuţie în numirea procurorilor-şefi, dar rămâne cu solemnitatea actului în sine, întăreşte propunerea ministrului.
Comentarii