La oleacă de taifas, sub zodia sângerie a macilor

La catedra amintirilor, rememorând file din trecut, profesor (pensionar) de limba şi literatura română Maria Iurciuc

Aş putea să-ţi spun un secret, dragă cititorule, dar să rămână între noi. Deşi am revenit şi locuiesc de nici doi ani în oraşul în care m-am născut, şi anume la poalele cetăţii sucevene, nu este săptămână să nu trec pragul târgului Rădăuţilor, unde-mi sunt cei puţini prieteni şi unde liniştea nu stă la semafor, ci de pe la ceasurile trei după-amiază se tolăneşte ba pe la lac, ba prin parcuri sau de cele mai multe ori sub acoperişul şi la umbra Mănăstirii Bogdana.

Este sfârşit de Florar. De cum cobor în Rădăuţi, remarc cu mirare că cel puţin opt-zece persoane întâlnite poartă buchete mari de maci sângerii. Ce-o fi-nsemnând asta?, mă întreb, de parcă lumea ar şti că macii sunt florile pe care le iubesc cel mai mult şi mai grav. Deşi este abia ora zece, aerul este aproape irespirabil, parcă iese căldură dintr-un imens cuptor aşezat în centrul oraşului. Trec prin centrul burgului, fac slalom printre tarabele şi umbreluţele celor câţiva comercianţi, ocolesc CEC-ul şi traversez spre Sinagoga care, ciudat, are uşile din mijloc larg deschise şi un microbuz tuflit pe trotuar chiar în faţa intrării. Mă strecor prin mulţimea ce sta la ocazie spre Frătăuţi apoi trec de Servicii Comunale şi de Lukoil, apoi, tot pe partea stângă, mă opresc în faţa unei case cu faţada îngrijită de pe aceeaşi stradă, 1 Mai. S-au spulberat repede emoţiile căci păşesc într-o curte interioară curat îngrijită, străjuită de fel şi fel de flori, unde trandafirii ca nişte santinele veghează neclintiţi la celelalte surate parfumate şi, colac peste pupăză, macii stau gata-gata să înţepe cu pielea lor sângerie curtea. Într-un fundal, un balansoar stă proptit de peretele fierbinte ale acelei ore, amintind de curtea de odinioară a conului Iancu Caragiale când a locuit în Bucureşti, la imobilul cu numărul 21, între 1901 – 1902. Cu aproape acelaşi chip ca odinioară, cu aceiaşi ochi albaştri, vioi mă întâmpină de la înălţimea celor peste optzeci de ani fosta mea profesoară de limba şi literatura română, fosta mea dirigintă, Maria Iurciuc. O sunasem cu câteva zile în urmă, rugând-o să-şi rupă un ceas-două din timpul dumneaei pentru a depăna amintiri şi eventual a aşterne pe hârtie câte ceva din calendarele trecute. M-a primit simplu, cu sufletul deschis, ca pe un fiu care vine de departe, după multă vreme. Vorbim de una de alta, ca două vechi cunoştinţe, şi după câteva minute, la invitaţia dumneaei, păşim în casă, la umbră. Ne aşezăm comod şi o rog ca după aproximativ treizeci şi cinci de ani să inversăm rolurile şi să-mi răspundă domnia sa la câteva întrebări. Râde şi îmi dă girul să conduc aşa-zisa lecţie deschisă.

Încep prin a o întreba de ce a ales această meserie, mai exact de ce profesor de limba şi literatura română şi nu inginer sau medic ?

M-a mirat în primă instanţă, răspunsul dumneaei, acela că de fapt şi-a dorit să fie profesor de matematică sau de chimie, de ştiinţe exacte în special. Urmând însă cursurile Liceului Pedagogic la Siret, secţia ucraineană, şi absolvindu-le după cei cinci ani cu diploma de merit, majoritatea cadrelor didactice au îndrumat-o către Facultatea de Filologie din cadrul Universității Bucureşti. Acolo, după cum era de aşteptat, a urmat cursurile practice, seminariile şi colocviile marilor profesori Ion Coteanu, literatura cu Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, teoria literară cu nu mai puţin cunoscutul Ovid Crohmălniceanu (n. Moise Cohn). Oameni care au marcat şcoala românească decenii la rând. Deşi a fost pe secţia slavă, în paralel tânăra studentă a făcut şi cursurile de limba şi literatura română, unde a fost colegă cu sora poetului Nicolae Labiş, Margareta. Profitând într-un fel de această conjunctură, Maria a fost în nenumărate rânduri în preajma poetului, care îi era foarte drag, şi nu de puţine ori a mers la Mălini, cu Margareta. Povesteşte dumneaei că vizitele la Mălini, la Ipoteştii lui Eminescu îi trezeau în suflet adevărate răscoale sentimentale şi de aducere aminte. Şi cum foamea vine mâncând, tot aşa studenta noastră a prins drag de ceea ce făcea, alegând cu toată inima să devină profesoară de limba şi literatura română, lucru care se întâmplă în 1960, odată cu reuşita la Examenul de Stat. După absolvire este repartizată în comuna Marginea şi nu după multă vreme este mutată în oraşul Rădăuţi, la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” care la acea vreme era condus de vestitul profesor Erast Viforeanu. Deşi îndeplinea funcţia de director adjunct, tânăra profesoară a fost desemnată să se ocupe pe lângă catedra de limba română şi de activitatea cu UTC-ul (Uniunea Tineretului Comunist), fiind secretara UTC pe şcoală. Prin felul dânsei de a fi, prin energia care o emana, profesoara Maria Iurciuc a fost repede asimilată atât în onorabilul corp profesoral, cât şi în grupurile de liceeni cu care executa diferite activităţi specifice în cadrul şcolii, dar şi extraşcolare. Pe lângă predarea limbii române la clasele V – VIII, a fost nevoită să predea şi limba rusă la două clase de liceu pentru completarea catedrei. Dintr-o dată, doamna profesoară se luminează la faţă aducându-şi aminte cum dumneaei, cu câţiva elevi, a organizat în sala de sport a liceului primul revelion… ca-n basme, conchide. S-a ornat sala, fiecare a adus mâncare de acasă, fie că era profesor, fie că era elev, şi ţine să menţioneze interlocutoarea mea că banii primiţi ca premiu, la sfârşit de an, i-a donat în contul acelei activităţi, de revelion. Exista un alt spirit atunci, o altă simbioză între dascăli şi elevi, căci bunul-simţ te mâna să înveţi, competiţional să fii mai bun ca cel de lângă tine iar profesorul să te răsplătească întocmai, cu dreptate. Deşi au fost epurări masive, deşi foarte multe cadre didactice au avut de suferit, ca mai toată pleiada intelectuală a ţării, au rămas destui profesori extraordinari, şcoliţi de somităţi ai catedrei româneşti din perioada dintre cele două războaie mondiale. Interesant că în ajunul Sfintelor Paşti, autorităţile comuniste obligau instituţiile de învăţământ să organizeze petreceri, aşa-zisele Reuniuni, pentru ca elevii, viitorul de mai târziu al ţării să nu participe la slujba pascală de la miezul nopţii. Ne spune doamna profesoară însă că românul nu s-a supus întocmai şi după ce dansau, se distrau, la ora 23 sau 23.30 se termina tot şi atât elevii, cât şi unii profesori fugeau la biserică să participe la Liturghia Învierii. Curat balcanic.

Lecţia noastră a continuat cu spicuiri, mici tablouri biografice şi astfel am aflat că Maria Iurciuc s-a născut la 24 noiembrie 1936 la Şerbăuţi, ca al doilea copil al familiei Iurciuc. Tatăl, fierar al satului, cunoscut gospodar care avea câţiva ucenici ca angajaţi şi mama casnică ducându-şi viaţa într-o comunitate liniştită, unde predominau cetăţenii români de etnie ucraineană, într-un climat cum spuneam fără derapaje interetnice, pentru că fiecare căuta să muncească pentru familia lui. O familie liniştită în care predominau armonia şi cultul muncii, al pământului. Tatăl efectua drumuri cărând cartofi cu căruţa spre Hânţeşti şi alte localităţi din jos, iar ei, copiii cu o sumedenie de animale pe lângă casă trebăluiau în gospodărie. Imaginaţi-vă o fetişcană cu părul ca spicul de grâu, cu ochii albaştri visători, mişcându-se iute prin vasta gospodărie ba scoţând gunoiul de la vite, ba mergând cu caii şi gâştele pe toloacă şi crescând cobora odată cu amurgul spre sat, cocoţată pe ditamai snopii de strujeni, ori iarbă înghesuită în căruţa ce se apropia de satul ce-şi aprindea una câte una luminile de la lampă. Maria Iurciuc îşi caracterizează cu nostalgie anii copilăriei ca fiind o băieţoasă, sprintenă, ageră şi la muncă şi la joacă. Şi-a iubit fratele, părinţii aşa cum o fac ţăranii, în taină şi cu tot sufletul. Păstrează în minte tristul moment când vede căruţa apropiindu-se de casă şi în coşul faetonului tatăl mort, se pare în urma unui infarct, venind tot de la Hânţeşti. Calul ştia drumul către casă şi-şi căra acum pentru ultima oară stăpânul pentru a-l lăsa în bătătura gospodăriei. La joacă, Maria era preferată de majoritatea băieţilor nefiind o fricoasă, o sclifosită cum erau majoritatea copilelor de vârsta ei. După joacă ştia că trebuie să facă şi treaba ce i-o dăduse mama, adică lua cânepa ce stătuse la uscat şi cu meliţa (meliţa este un mecanism din lemn în care se punea cânepa uscată după care se bătea cu mâna) bătea cânepa cu o vioiciune şi o hărnicie de invidiat, admirată fiind şi de vecinele ce-şi ridicau capul privind în curtea lor. Păstrează în suflet chipul şi bunătatea învăţătoarei din sat, Prorocu, şi a doamnei profesoare Oltea Tănăsescu care deşi avea specialitatea de limbă rusă, preda limba şi literatura română.

Revenind la vibraţia catedrei, doamna Maria Iurciuc ne destăinuie că trei au fost şcolile care i-au rămas în suflet şi unde şi-a lăsat o parte din suflet. Este vorba de Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”, astăzi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”, urmează cronologic Şcoala generală numărul 3, astăzi „Mihai Eminescu”, şi Şcoala generală numărul 5, cunoscută astăzi ca „Bogdan Vodă”, toate din Rădăuţi. A urmat o întrebare care a generat câteva secunde de linişte şi care sună aşa: „Doamna profesoară, după o viaţă petrecută la catedră (s-a pensionat în 1994) cum înclinaţi balanţa, Domnul Trandafir sau Domnul Vucea?” A zâmbit şi crede că a urmat linia domnului Trandafir, adică „… învăţătura cealaltă, sufletească (…) ne-o da (…) nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din curăţenia unui apostol” (Mihail Sadoveanu – Domnul Trandafir). Dar recunoaşte că uneori a trebuit să aplice şi unele principii ale domnului Vucea. Cel care scrie confirmă că profesoara Iurciuc a fost un dascăl sever uneori, dar drept, nepărtinitor, iubitoare de elevul silitor, care munceşte.

Minutele se scurgeau repede prin gâtul ţuguiat al clepsidrei. Doamna profesoară încă îmi povestea, însă ochii şi gândurile îmi ieşiseră din acel spaţiu liniştit ca să mă detaşez puţin şi să-mi văd trupul mirat de atâta peregrinare prin timp. Deşi recunoaşte că-i lipseşte catedra, Maria Iurciuc nu este liniştită astăzi văzând promovabilitatea la examenele de bacalaureat, observând cât sunt de umiliţi dascălii atât de guvernanţi printr-o proastă salarizare, cât şi de anumite modele de elevi ce nu pun preţ pe educaţie, pe modelare a caracterelor, provenind din medii ostile bunului-simţ. Manualele prezintă părtinitor şi trunchiat istoria neamului nostru şi din păcate politicul îşi pune amprenta negativ asupra alternativelor cărţi.

Spre final ne-am povestit unul altuia visele, zborurile şi căderile pe caldarâm, ridicările şi speranţele. Venise timpul să ne luăm rămas bun cu speranţa unei noi revederi, în alt anotimp. Mi-am îmbrăţişat dascălul cu gândul la cuvintele pe care maica mea, Tereza, mi le-a spus în primii ani de şcoală: să cinsteşti şi să respecţi învăţătorul pentru că el şi-a ros coatele pe bănci ca să-ţi dea ţie Lumină. Mare mi-a fost bucuria că am putut sta oleacă la taifas cu Omul şi Dascălul care mi-a trasat linii drepte atât orizontal, cât şi vertical. Doamna dirigintă, vă mulţumesc! Mă-nclin în faţa sufletului şi slovei dumneavoastră dorindu-vă sănătate, când, iată, în curând anii mei se apropie de jubileul existenţei.

Am lăsat-o pe Maria Iurciuc acolo, în mijlocul trandafirilor, santinele demne, şi lângă macii care stau gata-gata să înţepe cu pielea lor sângerie curtea. Să fim buni!

IULIAN IUSTIN MELINTE

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI