Întâlnire cu Maica Irina Pântescu,  Stareţa Mănăstirii Voroneţ

(Emisiunea „Ghici cine vine la cină?”, 12 mai 2018)

Se apropie ora… Luăm loc cuminţi şi emoţionaţi în faţa televizorului: o vom reîntâlni pe Măicuţa Irina… Ce dor ne era de dânsa! Începe emisiunea, cu genericul familiar. Privirile mi se opresc pe bobocul alb de trandafir din faţa oaspetelui de seamă…

Aţi privit vreodată un boboc de floare deschizându-se? Petală după petală se desprinde, uşor, uşor, din bulgărele de viaţă, pentru a respira în voie aerul lumii şi a-i vedea frumuseţea. Nu se desprind de tot petalele: vor sta unite de trunchiul în care au prins viaţă până la sfârşit. Vor rămâne legate de iubirea dintâi, care le-a adus laolaltă, în chip misterios – nici ele nu ştiu cum. Niciuna dintre ele nu-şi aminteşte cum a ajuns acolo, în acel mănunchi ocrotit şi ocrotitor, de gingaşă floare înmiresmată. Fiecare ştie doar că, atunci când i-a deschis, ochii i-au fost inundaţi de lumină caldă şi vesele culori: ea însăşi făcea parte din această minune. Minunată este şi mireasma pe care o poartă în sine o petală! Aproape imperceptibilă, aceasta devine îmbătătoare când toate petalele florii îşi alătură parfumul, pentru a-i spori intensitatea.  Unitatea sporeşte valoarea şi aduce cu sine forţa, armonia, vibraţia intensă, pentru că are, negreşit, în miezul său, un dram de iubire. Cum se face că nenumărate petale au fost puse laolaltă ca să constituie o floare? Şi acesta rămâne, probabil, unul dintre infinitele mistere ale minunatei noastre lumi.

„De unde mie cinstea aceasta?” Cuvintele cu care Sfânta Elisabeta o întâmpină pe Maica Domnului au fost alese de Măicuţa Irina ca deviză a prodigioasei sale lucrări întru slava VORONEŢULUI. Ele devin acum întrebare adresată de reporter înaltului oaspete, uvertura unei admirabile lecţii de viaţă în credinţă, nădejde şi abnegaţie. O primă „petală a trandafirului” care ni se dezvăluie este cinstea, înţeleasă ca o provocare unică: să ai şansa de a fi ales pentru o viaţă remarcabilă şi, încă o dată, şansa de a înţelege şi de accepta, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, Chemarea. Cu smerenia sa caracteristică, Măicuţa îşi mărturiseşte convingerea că aceasta a fost rânduiala, întrucât „totul este gândit peste veacuri de Creator; nimic nu este lăsat la întâmplare.” Dânsa se consideră doar o „unealtă în mâna lui Dumnezeu.” Faptul că i-au fost îngăduite înfăptuirile ieşite din comun constituie o cinste. Nici privilegiu, nici Golgotă, ci o cinste!

Următoarea „petală” care ni se dezvăluie este copilăria… unui copil sărman, care şi-a pus viaţa în mâna lui Dumnezeu. Ni se creează imaginea unei copilării înspăimântătoare, din care lipseşte, în primul rând, tatăl, trecut mult prea repede la cele veşnice, spre disperarea celor cinci copii rămaşi de mici orfani. O copilărie bântuită de sărăcie şi lipsuri crunte în timpul crizei din ’38, apoi, de război, cu tot cortegiul lui de nenorociri şi moarte, iar după război, de foametea ce făcea victime cu aceeaşi cruzime. A urmat „războiul cel dintre noi”, ale cărui seminţe otrăvite au intrat în ţară cu tancurile sovietice şi care a crescut ca pirul şi pălămida, ca mătrăguna ce sufocă viaţa şi înăbuşă orice iniţiativă. N-a înăbuşit însă credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară, principiile pe care Măicuţa Irina şi-a clădit viaţa.

O „petală” crucială aceasta: principiile! „Nu se mai respectă azi aceste principii!” – spune cu amărăciune Stavrofora Irina Pântescu, Stareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ. E cutremurătoare durerea care răzbate din această constatare a unei realităţi sinistre. Ce nu a putut nimici foametea, ce nu a distrus războiul, ce nu a putut învinge nici moartea – ameninţă „să reuşească” imoralitatea! Ruina unei ţări şi a unui popor o poate aduce lipsa conştiinţei celor care îl conduc. Nu există armă de distrugere în masă mai puternică decât puterea în mâna celor care „de Dumnezeu nu se tem şi de oameni nu se ruşinează”. Conştiinţă trează, Măicuţa trage un semnal de alarmă: „Politicul e vinovat!” Întocmai cum, odinioară, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul nu s-a sfiit să-i vorbească limpede şi apăsat Măriei-Sale Ştefan, învăţându-l să nu închine ţara duşmanilor, demna urmaşă a răzeşilor din Gorun l-a povăţuit pe preşedintele statului să oprească exodul tineretului român: „Tinerii nu cu-nosc istorie, nu-şi cunosc rădăcinile şi unde se duc nu au sevă, vântul îi usucă, arşiţa îi arde!” Apropierea de origini ne păstrează curaţi, „nepoluaţi”, aşa cum apa este cu atât mai limpede, cu cât este mai aproape de izvor. „Trebuie să ne întoarcem la rădăcini!” – ne îndeamnă cu fermitate Măicuţa.

Despre educaţie, „petala” esenţială a personalităţii fiecărui om, ne-a vorbit înţelept şi înduioşător distinsul oaspete al emisiunii, care, prin elocvenţa-i bine cunoscută, ne-a oferit un veritabil „festin” spiritual. Apetitul pentru carte l-a avut întotdeauna, alimentat de mama sa, rămasă orfană de ambii părinţi la vârsta de şapte ani şi totuşi ştiutoare de carte, prin strădania personală. Mama i-a transmis fiicei sale nu doar nevoia, ci şi dragostea de carte, iar aceasta, la rândul său, şi-a trimis toţi „copiii” de suflet la şcoli înalte: toate maicile din Mănăstire au studii universitare, pentru a fi în măsură să reprezinte cu cinste Ţara şi Voroneţul. Avem astfel în faţa ochilor dovada că niciun rău din lume, nici toate nenorocirile, oricât de mari şi de multe ar fi ele, nu ne justifică eşecul nostru ca oameni şi nu pot explica lipsa de caracter: copilăria vitregită a unui orfan, o viaţă mizeră, în sărăcie cruntă, un regim totalitar criminal pot clădi, deopotrivă, delincvenţi sau caractere puternice. Noi înşine suntem responsabili pentru ceea ce devenim! Şi cum nicio lecţie nu este mai convingătoare decât exemplul personal, este dovedit încă o dată că atunci când obştea are în frunte o pildă demnă de urmat, ea va înfăptui lucrări minunate. (Nu zicea, oare, Alexandru cel Mare că nu se teme de o armată de lei condusă de un berbec, dar se teme de o armată de oi condusă de un leu?!)

www.romanidecentenar.ro

„EROI sunt cei care fac ceea ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe” – spune Octavian Paler. Măicuţa Irina corespunde întru totul acestei definiţii. Să rămâi vertical când spinările în jur sunt încovoiate; să munceşti cu sârg, oricare ar fi truda la care eşti chemat; să duci cu demnitate povara, oricât de greu ţi-ar fi; să rămâi conştient de misiunea pe care ţi-au încredinţat-o Ţara şi strămoşii şi să i te dedici cu devotament, toată viaţa: aceasta este lecţia vie pe care o întrupează Stavrofora Irina Pântescu, aşa cum am (re-)văzut-o astăzi.

Trecut-au anii, ca nouri lungi pe şesuri… Iar timpul creşte-n urma mea… Dar NU mă-ntunec! Trandafirul rămâne alb, dătător de speranţă: „Să nu ne pierdem niciodată credinţa! Vom fi pe calea cea bună, nu vom fi singuri. El nu va lăsa să se clatine piciorul tău şi să se lovească de pietre…”

Vă mulţumim frumos, Măicuţă, pentru cuvântul ziditor de suflet şi vă rugăm să primiţi un buchet de alese flori-de-gând şi calde urări, în semn de preţuire şi iubire.

MARGARETA KAMLA

Sibiu

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: