HORIA ZILIERU – 85

UN UCENIC „STIHURGOS”

„Denunţat” ca orfic nemântuit, „vândut livrescului”, de o impresionantă cultură poetică, dar fără morgă doctorală, Horia Zilieru (pe adevăratul său nume Gheorghe Iancu) şi-a oferit, cu câţiva ani în urmă, o monumentală antologie (808 p.) în colecţia Ediţii critice a casei editoriale Princeps Edit. Reluând un titlu vechi (Astralia, 1976), opusul pomenit era o selecţie riguroasă, beneficiind de o prefaţă a lui Daniel Corbu, un buchet bogat de referinţe critice plus un studiu doct, în chip de postfaţă, semnat de Ioan Holban. Argeşean din Racoviţa (n. 21 mai 1933), „ieşenizat definitiv”, Horia Zilieru este – ştie toată lumea – un poet spectaculos-sentimental, virând spre un lirism ermetizat, fiind un discipol declarat al lui Arghezi şi Ion Barbu. El recidiva editorial, reamintim, în 1961, în celebra colecţie Luceafărul, cu volumul Florile cornului tânăr, prefaţat de Otilia Cazimir; din care Astralia (2008) foloseşte doar trei texte. Ar mai fi vorba, la un examen scrupulos, de o plachetă locală, uitată (Fluierul, 1959), adunând zvâcniri lirice, din care n-a reţinut nimic. Să nu uităm că veritabilul debut fusese girat de George Mărgărit (Iaşul nou, 1952), pe linia unui tradiţionalism delicat, aparţinând unui orfevru topind varii influenţe. Fiindcă, în timp, cel care se anunţa fie tumultuos, publicând, de pildă, Melancolie de vulcan (2001, 2004) sau se replia elegiac, invocând religios „floarea paştei” (vezi Mirii paradisului pierdut, 2000) şi-a câştigat şi a impus un stil (inconfundabil!), vădind o invenţie lexicală neostoită, împinsă în răsfăţ, estompând dramaticul (presupus) şi, cu zel experimentalist, un „suprarealism calofil” (enciclopedism, exhibiţionism, chiar dadaism pe alocuri). Caligraf împătimit, aşadar, cordialul Horia Zilieru este şi ceremonios, declamativ-jubilativ, teatral pe fundalul unei sensibilităţi baroce, devenind fastuos-criptic. Încât astfel de preţiozităţi baroce, livrate de un imaginativ febril şi subtil, cu abilităţi de prestidigitator, interesat de cantabilitate, de asociaţii insolite, divulgând un răsfăţ ludic, cu împerecheri şi înşiruiri în abuz (calamburul, sincopa etc. sunt la mare cinste), aglomerează mesajul, cu dorinţa (supremă!) de a-l estetiza. Trubaduresc, îmbătat de calofilie, poetul – deşi îşi comunică stările, bântuit de „atavica melancolie” – nu pare, finalmente, interesat de conţinut, ci doar de „spunerea” lui, într-un anumit fel, tangentă gratuităţii, cochetând cândva cu nevroza simbolistă (observase Eugen Simion), deloc preocupat, însă, de mareele modei (literare). Nesincronic deci, el pare, mai degrabă, îndatorat recuzitei macedonskiene. Odată cu Orfeu îndrăgostit (1966), Horia Zilieru recunoştea (implicit) descendenţa simbolistă; iar Gh. Grigurcu vedea în poetul pe veci ieşean („am venit, ca să nu mai plec”, spunea el într-un interviu, tras de limbă de N. Busuioc), „un ultim descendent al şcolii Literatorului”.

Vânând sonorităţi livreşti, Horia Zilieru propune gesticulant o aluzivă erotică ceremonioasă, în decor funebru, o „neagră nuntă” printre „candeli şi ruini”, când „agonizează crinii în cetate”, cu amanţi pali, parcuri siderale, roze putride etc. Altfel spus, invitându-ne în „ocna de roze”, el reactivează, s-a observat, „figurile simbolismului astenic” şi dovedeşte, în plină narcoză (invocând, ritualic-adorator, hymera, crinii, roza, nevroza etc.), şi „zburdălnicie filologică”, împinsă într-un „ludic lexical”, artificializând – prin ingenioase jocuri lingvistice – melancolia grea şi „urgiile amorului”. Evident, nucleul erotic, reverberând într-o imagistică barocă, este centrul de greutate al universului său liric. Dar, să notăm imediat, o limbă măiestrită „lucrează” în slujba unui cavalerism anacronic, ferit de accese de mizantropie ori suspiciuni insalubre. Acest pathos erotic, slujit de vocabule rare, trezind la viaţă pagina cronicărească (arhaisme, dar şi cuvinte inventate, tăgăduind cumva efortul belferesc), visează muzicalitatea, vânând „sunete eleusine”; suavitatea imaginativă şi dispoziţia ludică îşi dau mâna pe tipar suprarealist. Ca mag muzical, cum s-a spus, Horia Zilieru, închipuind – în „stupina cărţii” – o „patrie nirvană”, vădeşte abilităţi tehnice îndelung probate. Experimentalismul său, acea râvnită „stare acrobată”, se bazează – nu fără caznă – pe o impresionantă forţă de absorbţie, intimizând variate coduri culturale. Îl ajută, negreşit, şi „grefa valahismului”. Presiunea intertextuală rodeşte; dedat la jocuri lexicale, manevrând dexter combinatoria, el stăpâneşte „limba cu altoi şi spini” (cum zice într-un Cântec de adormit Joshua-Emmanuel, dedicat nepotului ajuns „printre streini”). Un orfevru, aşadar, acest poet venit parcă dintr-o altă lume, descins dintr-un univers floral, populat sufocant cu roze şi crini: „În roză-i templul nostru pe vecie”. Şi care, acuzând „sindromul rozei” (putridă), vestind metamorfoza fluturelui (altă prezenţă obsesivă) din „crisalida de neant”, anunţă şi teama de murire: „Acu Doamne la-înserare / gura plânge a smerare” (v. Patimile după Anton Pann). Travaliul său, filtrând virilul chin, zăvorând tâlcuri şi descoperind depozitări arhaice („viruşii din vremi patriarhale”, „tăbliţele hittite”) pe claviatura rafinatelor sale exerciţii poeticeşti, pendulează, fără încrâncenare, între extaz şi deşertăciunea humei, vizând momentul po(h)etic. Care nu întârzie a se înfăţişa nici în cea mai proaspătă „fantasie eroticoComică”, adică în cea mai recentă carte a sa (Exodul cuielor însângerate, Editura Junimea, 2017), trimiţând, se înţelege, la jertfa cristică; adică „la sorginte”, redeşteptând un „vlăguit melos”.

Trecut (nedrept) la dicţionarizaţi în istoria manolesciană, Horia Zilieru, navigând cu duh ludic printre efuziuni, patetisme şi răsfăţ, vădeşte răbdare artizanală şi nu îmbrăţişează reflexivitatea uscată. O bucurie livrescă, mereu proaspătă, întovărăşeşte traiectoria sa lirică. E curios cum, în generaţia sa, redescoperind febril, recuperator, poetica naturalului şi nevoia de sinceritate după eclipsa dogmatică, el s-a îndreptat decis înspre ermetism (personalizat, fireşte), navetând manierist între scenariul orfic şi gramatica erosului, cum ne reamintea Daniel Corbu în acea „scurtă disertaţie” însoţitoare. În tabloul liricii de azi, autorul Astraliei, un poet-spectacol, ocupă un loc distinct; gesticulant, clamoros-simpatic, el pare o „statuie vivantă”, crede (şi nu se înşală) concitadinul său Călin Ciobotari. Pentru Horia Zilieru, presimţind „sublima înnoptare”, implicit eclipsa fiinţei, poezia, purtând „ştampila personalităţii”, rămâne colacul de salvare, anunţând reabilitarea sinelui, împotrivirea la rău şi dezordine, refuzând ura care nu oboseşte în lume. Adică viaţa (lui) magică.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI