Ursarii din Gulia, rromii care nu şi-au uitat limba

Povestea unui altfel de sat

Satul de rromi ursari Gulia face parte din oraşul Dolhasca, judeţul Suceava. Profesorul de limba rromani Neculai Constantin ne spune că pe teritoriul satului Gulia, înainte de Primul Război Mondial, se presupune că ar fi venit rromii ursari din zona Dorohoiului, iar pieptănari, scripcari şi fierari ar fi venit din zona oraşului Târgu Frumos. Aceştia s-au aşezat la marginea satului Gulia, către satul Probota, unde şi-au format o comunitate aparte. Cu timpul s-au adaptat obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, respectând şi tradiţiile proprii: nunţi, botezuri pe care le fac în ziua de joi, zi în care sărbătoresc şi Paştele. Actualmente, ocupaţiile de bază sunt aceleaşi: fierari, pieptănari, lăutari. În perioada comunismului, au lucrat în industria socialistă: IMUS, IUPS, Zimbru, Fabrica de Rulmenţi, şantiere de construcţii, ca turnători, forjori, betonişti, mozaicari. În momentul actual toţi şi-au pierdut locurile de muncă, revenind la ocupaţiile de bază. O parte dintre ei, puţini la număr, şi-au constituit formaţii muzicale, cu care participă la diferite petreceri. Majoritatea rromilor din Gulia nu au unde munci, nu au teren agricol pentru a practica agricultura, nu au locuinţe proprii, fiind obligaţi să locuiască mai multe familii într-o singură locuinţă. Locuinţele sunt insalubre, drumurile de acces sunt aproape impracticabile, iar pentru apă potabilă trebuie să se deplaseze distanţe foarte mari, deoarece în comunitate există doar opt fântâni. Majoritatea rromilor au depuse la Primăria Oraşului Dolhasca dosare de ajutor social.

Şi astfel încep călătoria prin Gulia, însoţit de profesorul Neculai Constantin. Pe o coastă de deal se întind două rânduri de case: unele proaspăt construite, cu acoperişuri noi şi garduri trainice, altele – mai curând nişte bordeie nesigure, cu garduri de scândură ce pot fi luate de vânt la prima furtună. Gulia e un sat al contrastelor, unde luxul şi bogăţia se îmbină armonios cu sărăcia şi mizeria. Singura familie din Gulia care mai practică fierăria este familia Iordache. În atelierul întunecat, singurul semn că locul are suflet nu este focul roşiatic şi ameninţător, deşi luminează slab, ci bătaia ciocanului greu pe nicovala masivă. Cu sunetul loviturii de ciocan, Ioan Iordache (62 ani), un fierar rrom din Gulia, pe jumătate „îngropat” în pământ, ca să nu „se cocoşeze” în timp ce lucrează, îşi cheamă fiul din grădină, să continue el baterea fierului încins. Florin Iordache are 32 de ani şi ridică şi coboară barosul greu de câteva kilograme pe potcoava înroşită cu o vioiciune şi o precizie mai rar întâlnite. În numai 10 minute, piesa e gata. În fierărie, munca este grea şi perpeleşte sănătatea încet şi sigur, dar meseria lăsată moştenire din bătrâni nu se „îngroapă”. „Ce să facem, dacă din asta trăim?”, întreabă retoric fierarul, în timp ce ne arăta, pe peretele ticsit de obiecte din metal, potcoave, topoare, capcane pentru animale, foarfece pentru tablă, ţapine (unelte din oţel folosite la manevrarea buştenilor, n.r.), tesle, bărzi, prăşitoare, tălănci, darace (perii pentru scărmănat lâna, n.r.). Bătrânul a mărturisit că fierăria le-a asigurat traiul întreaga viaţă şi, datorită muncii la forjă, a hrănit, crescut şi „ţinut” la şcoală patru copii. „Lucrăm toată ziua, de dimineaţă. Lucrăm până când nu mai e lumină afară. Bat cu un baros mare şi greu”, spune fierarul. Dar, din păcate, nimic nu pare să le salveze meşteşugul de la dispariţie.

Fructele de pădure şi ciupercile din zona Dornelor, de la Izvoarele Sucevei sunt sursa principală de venit pentru localnici, care se deplasează special pentru recoltare. „Pentru mâncare; nu avem din ce trăi, nu avem loc de muncă”, spune un culegător. Cei mai câştigaţi din această afacere nu sunt culegătorii, ci comercianţii. Şi asta pentru că marfa ajunge aproape exclusiv pe piaţa externă, acolo unde ajunge să valoreze de câteva ori mai mult. Totuşi, există unii culegători care preferă să-şi vândă marfa la tarabele din pieţele oraşelor Suceava, Roman, Paşcani, Bacău. „Pentru italieni, pentru pizza. Ei absorb toată piaţa de ciupercă”, a precizat un comerciant. Sezonul de recoltare se încheie în septembrie.

Foarte mulţi rromi din Gulia au găsit o metodă ingenioasă pentru a face bani: adună nuci, le sparg şi vând miezul la angrosist. „Dacă nu ar fi nucile, de unde bani de pâine?” Florin Stoica are 45 de ani şi împreună cu tatăl său, Anghel Stoica (65ani), s-a apucat de „spart nuci” în urmă cu cinci-şase ani. „Adună nucile, le sparge, după care vinde miezul. Nucile le aducem atât de la noi din comună, cât şi din alte judeţe, din Botoşani, Vaslui sau Bacău. Le cumpăr de la oameni, din gospodărie, după care le aduc acasă, în saci de câte 25 de kilograme. Toată familia, de la cel mai mic la cel mare, avem mâinile bătătorite de la ciocan”, explică Florin. Nimeni nu face avere din spartul de nucilor, dar pentru supravieţuire se strâng bani. Iar oamenii care se ocupă cu aşa ceva, tocmai asta încearcă: să-şi ducă traiul liniştiţi şi să îşi întreţină familiile fără să creeze nimănui probleme.

Alţi „afacerişti” din Gulia mai aduc şi oameni la lucru, pe lângă membrii familiei, şi se laudă că afacerea merge ca pe roate. „Nu ne plângem, merge binişor. Avem clienţii noştri, care vin direct acasă, de ani buni, să cumpere miezul de nucă. Sunt de la societăţi comerciale, chiar din alte judeţe, unii cumpără pentru laboratoare de cofetărie, pentru prăjituri. Alţi oameni reprezintă ultima generaţie de lăutari din Gulia, care încă mai cântă acele muzici vechi de peste jumătate de secol. În Gulia sunt ultimii lăutari de mătase, adică muzicieni cu ştaif, care au cântat la oraş. Li se dusese vestea în toate colţurile judeţului, erau cei mai căutaţi lăutari din judeţul Suceava. Muzica lăutărească este o fuziune greco-balcanico-româneasco-ţigănească şi a răsunat pe toate bulevardele şi în toate restaurantele Sucevei. Dacă lăutarul e bun, atunci toată lumea îl caută, are cele mai bune angajamente şi, prin urmare, face cei mai mulţi bani. Banii sunt reflectarea materială a valorii artistului… Nu se pomenea nuntă, botez, înmormântare ori altfel de eveniment, mai mult sau mai puţin vesel, fără lăutari. Despre hora lăutărească, Neculai Constantin, specialist în romanologie, explică faptul că e o formă muzicală omoloagă swingului american. Nu este muzică de petrecere cu chiote şi piruete, e muzică pentru alinarea inimii. Se spune aşa: „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic“. Dai bani lăutarilor şi zâmbeşti, pentru că o bună bucată de vreme a existat o legătură inerentă între lăutărie şi cerşetorie. Îşi cântau jalea, nu despre himerele unei vieţi în confort sporit. Însă, iniţial nimeni n-a gândit că această muzică va prinde la români. A fost bine şi a fost rău cât a fost, însă în ultimii 20 de ani muzica lăutărească a intrat într-un declin decis. „Am rămas cu acest complex, că este muzică ţigănească şi asta e rău, deşi americanii nu au nicio problemă să ne arunce în faţă blues, nici portughezii, fado, spaniolii, flamenco andaluz şi francezii, jazz manouche. Dar noi nu putem să ne prezentăm cu mahalaua…“, explică profesorul de limba rromani Neculai Constantin. Tot el ne povesteşte că îndeletnicirea artistică a localnicilor a pornit de la sărăcie. Nu aveau terenuri ca să le cultive, astfel că în loc să pună mâna pe sapă, au pus-o pe vioară.

Unii rromi din Gulia trăiesc însă într-o sărăcie greu de imaginat, într-o lume murdară, în care săpunul şi apa sunt o raritate. Mulţi dintre copii sunt murdari şi au pe corp eczeme şi răni infectate din cauza igienei precare. Familiile din zona săracă a Guliei trăiesc din alocaţia copiilor sau din ajutorul social, bani cu care cumpără hrană şi reuşesc să-şi plătească curentul electric, atunci când îl au. Copiilor le lipsesc hainele, rechizitele, uniformele, cam tot ce au deja mulţi dintre colegii lor de şcoală.

Un tablou cu totul dezolant întâlnit pe uliţele săracilor a fost cel în care 5 persoane, în frunte cu bunica lor, Domnica Dulap, au ieşit pe prispa cocioabei unde se înghesuie 16 persoane, unul purtând în mână o minge spartă, probabil singura lui jucărie, un băieţel dezbrăcat pe jumătate, cu un biberon la gât, o fetiţă murdară îmbrăcată cu o rochiţă ce fusese cândva albă, cu o fundiţă aurie pe cap. În curtea casei mişunau vreo cinci câini costelivi. Sunt atât de săraci încât nici nu ştiu ce să ceară, pentru că nu au nimic: hrană, haine, caiete, rechizite, totul le trebuie.

Oamenii de pe uliţele Guliei, indiferent de starea materială, se plâng de faptul că sunt uitaţi de lume, mai ales de autorităţile locale. Ei au explicat că sunt vizitaţi de autorităţi doar înainte de alegeri, când li se promit multe, după care nu-i mai vede nimeni la faţă. Nu sunt fântâni aici. Fiecare se descurcă cum poate. Nu sunt buncăre şi s-au adunat foarte multe gunoaie. „Nu urcă nimeni la noi pe deal. Suntem 50 de familii şi zeci de copii minori, nici primarul, nici asistentul social, nici medicii… Doar dacă avem vreo urgenţă vine salvarea, în rest putem să ne chinuim că nu vine nimeni la noi”, ne-a spus Domnica Dulap. Din fericire nu mai sunt cazuri de violenţă, fapte grave, scandaluri, furturi petrecute în această comunitate de rromi, mulţi convertindu-se la bisericile neoprotestante. Copiii din această comunitate trebuie încurajaţi să meargă la şcoală. Cei care pot să-i ajute cu rechizite, haine, alimente, pot să meargă în mijlocul lor, să vadă cruda realitate. Vor găsi oameni în lipsuri, copii fără viitor care dacă nu vor fi trimişi la şcoală vor creşte procentul analfabetismului în ţară. Nu ezitaţi să le întindeţi o mână de ajutor!

LUCIAN DIMITRIU 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: