12 eroi

Niculăiţă al mamei ! (2)

Vremurile divinise tulburi. Crâncene. Trăsnetele tunurilor, aprindeau orizontul tot mai înfricoşător. Din toate părţile trosnea din cheutori – o lume veche.

Nădejdi ascunse ţâşneau din rărunchii neamurilor oropsite pân-atunci.

Şi iată într’o zi cum şedea în pragul şcoalei, străjerul primăriei îi întinse o hârtie verde.

Îngândurat o ceti:

„Vă veţi prezenta în ţinută de campanie imediat la corp”. Era porunca!!

Era ordinul de chemare al regimentului său.

Îl chema suprema datorie.

Şi n’a zăbovit o clipă. A predat şcoala şi-a luat rămas bun de la şcolarii săi iubiţi îmbrăţişându-i, şi-a plecat.

Trecând prin sat la casa părintească şi-a luat în grabă bagajul şi la drum.

„Ne-a sărutat pe toţi şi a eşit”.

„O poză ce-o avea cu el a scos-o dintr’un carnet şi dând-o maică-sa i-a zis: „păstraţi-o, scumpă mamă, nu se ştie de mă mai vedeţi”.

„Şi n’a scos o lacrimă. Era împietrit”.

Cu câtă durere mi-a povestit bietul taică-său, aceste clipe de despărţire.

„L’am sărutat cu toţii. L’am petrecut până la poartă. Eu l-am mai urmat puţin. L-am mai sărutat odată” „sărutarea de pe urmă”.

„Mamă-sa de durere dela poartă n’a mai putut păşi”.

 „De atunci nu l-am mai văzut pe Niculiţă”… şi bietul bătrân prinse a suspina cu sughiţuri de plâns.

 „În locul lui mi-a venit” şi-mi întinse „extractul de moarte” – podidindu-l lacrimile.

 Ca învăţător cu ce a putut să se distingă abia în câteva luni de zile?

 Datoria sfântă către Patrie l-a trimes grabnic în ropotul gloanţelor – de unde nu s’a mai întors.

 Împrejurarea să mă aflu în vara anului 1917 în acelaş spital rănit cu un căpitan din Regt. 5 Dolj, mi-a destăinuit o mulţime de lucruri despre el.

 Prea era încrezător. S’avânta mai ales în atacurile la baionetă. Era furios chiar. Voinic, poate se bizuia în voinicia sa.

 Tânărul Popescu făcuse parte din soc. de gimnastică «Zorile» din Craiova, fiind premiat la un concurs cu «Coroana de aur» Diploma No. 2.

 «La adică se repezia ca un tigru unde era mai grea lupta. Apuca arma de ţeavă şi trăsnea.

 «Nu făcea a bine. Era prea îndrăsneţ. Războiul cere şi el tactică.

 «Nu te poţi arunca aşa. El nimic nu precumpănea. Cu pieptul deschis se strecura întocmai unei năluciri năsdrăvane, înainte».

 Toate au sfârşit însă.

 Prea marea lui îndrăsneală a plătit-o scump.

 În lupta grea dela Orlat Regt. 5 Vânători avu ordin să înainteze şi să arunce negreşit trupele inamice din întăriturile lor.

 Încă din zorii zilei de 31 August – tunurile vrăjmaşe presimţind lupta, începură cu «Saluturile de dimineaţă».

 Soarele abia ridicat era roş de groaza vuetului aprins.

 Dela orele 5 trupele noastre şi porniră în valuri la atac. Mitralierele fură puse în mişcare.

www.romanidecentenar.ro

 Era un răcnet înfiorător.

………………….

 Sublt. Popescu ca în totdeauna înainta şi de astă dată în fruntea valurilor plotonului său.

 Tunurile încetară o clipă. Mitralierele depe flancuri încă îşi îndepliniau misiunea.

 Valurile se îndesau mereu tot mai îndârjite.

 De odată corniştii sunară asaltul.

 Un iureş puternic şi ca din pământ sute de voinici s’aruncară încrâncinaţi asupra duşmanului pitit în tranşee.

 Măcelul devenise îngrozitor.

 Unii se svârcoleau în baionete. Alţii sfârtecaţi gemeau pe tranşee. Cei îngroziţi dădeau să fugă zăpăciţi aruncând armele; parte îngenunchind ridicau mâinile la cer – cerând ertare…

 Ce clipe îngrozitoare!?!!

 La un colţ de tranşee, doi maghiari mustăcioşi se luptau cu un vânător. Îl trântise jos şi-i spintecau pieptul…

 Sublt. Popescu tocmai se ridicase şi prinzând arma de ţeavă dintr’o repezitură le şterse scăfârliile…

 Îşi strânse apoi puii de lei şi strigă victorios:

 „Înainte copii”!..

 Deodată însă tunurile inamice prind iar să arunce foc, barând înaintarea trupelor noastre în atac. N’a trecut decât o clipă şi din nenorocire un obuz se sparse tocmai în preajma tânărului ofiţer.

 O grupă de soldaţi fu amestecată una cu pământul.

 Bietul sublocot. fu lovit de o spijă atât de grav în abdomen încât n’a mai mişcat un moment…

 Câţiva soldaţi l-au tras cu greu din prăpădul focului.

 „N’a vrut să moară pe căpătăi

 Cum mor toţi nevoiaşii!

 Pe oţele ori pe un moşuroi

 Adorm de veci ostaşii!”

 Câteva ore a mai supravieţuit.

 După amiază a intrat în agonie.

 Pela orele 5 în ziua aceia glorioasă din 31 August 1916, pe când soarele scăpăta îndărătul crestelor de munţi, uluit par’că şi el de atâta măcel, eroul nostru închina sănătate tuturor, pe meleagurile însângerate ale Ardealului scump.

 Departe de cei ce-l iubiau, departe de orice prieten, de orice cunoscut, departe…

 Şi de atunci şi până astăzi şi în vecii vecilor, trupul său viteaz prefăcut în scrum de mult, dăinueşte în glia Ardealului desrobit.

 Iar bieţii săi părinţi, tot mai slabi şi mai gârboviţi din an în an îşi poartă cu greu aleanul după Niculiţă atât de drag, pe care zadarnic îl mai aşteaptă!

 Acolo sus în cerurile tainice ei speră doar să-l mai întâlnească?!

 Cine ştie însă? Cine?

 Subloct. de rezervă Popescu V. Nicolae – feciorul lui moş Vasile din satul Ioniasa este cel dintâiu învăţător din jud. Baia căzut pe câmpul de glorie.

  1. C. SPIRIDON
Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: