Între două râuri, între două fluvii

Podul Maria Valeria

Veneam dinspre Bratislava, însoţite de Dunăre ca de un balaur masiv şi lent, care ni se arăta când pe porţiuni generoase, când prin străfulgerările solzilor dincolo de ramurile întreţesute de răchită de pe ţărm. Şi am părăsit-o odată cu maşina, ca să urcăm Colina Castelului din Esztergom spre grandioasa Catedrală Romano-Catolică a Adormirii Maicii Domnului şi a Sfântului Adalbert, cea mai mare din Ungaria, a cărei semnificaţie consolidată în istorie justifică înscrisul de pe frontispiciu: Caput, Mater et Magistra Ecclesiarum Hungariae – Capul, Mama şi Magistra Bisericilor Ungariei. Era un urcuş blând, desenat de alei largi din piatră cubică printre garduri vii şi arbuşti în dreptunghiuri de iarbă măruntă. Dar cum la intrare, în spatele înaltei statui a Sfintei Fecioare cu Pruncul, treptele erau în reparaţii, protejate de un gard de sârmă, am luat-o la dreapta şi ne-am trezit brusc, după căldura amiezii şi a lui august, într-un parc bogat, cu fântână, copaci şi statui şi cu o umbră fragedă, intensă, deopotrivă a lor şi a Dunării care curgea jos în marginea sa. Bazilica încoronării regilor creştini ai Ungariei, cum i se mai spune Catedralei, începând de la anul 1000 cu Ştefan I, fondatorul statului maghiar, Sfântul Ştefan, după canonizare, are în monumentul care îl slăveşte un subtil contrapunct. Realizat de sculptorul Miklos Melocco, el îl înfăţişează pe episcopul de Esztergom încoronându-l pe cel care avea să devină patronul spiritual al ţării. Lucrarea se hrăneşte din înzestrarea artistului, din măreţia momentului evocat, din vecinătatea Catedralei, din amploarea priveliştii pe care o străjuieşte: cerul, peste puterea ochilor de cuprindere, dar nu şi de oglindire în apa fluviului atemporal. În vreme ce de pe zidul terasei pe care se înalţă „Încoronarea”, oraşul este o coborâre de acoperişuri şi copaci spre Dunăre, între care se disting turlele Palatului Arhiepiscopal cu cel mai mare Muzeu Creştin Romano-Catolic din Ungaria, arcurile podului alb Maria-Valeria îl ridică şi îl leagă nu numai de celălalt ţărm, ci, cu Sturovo din Slovacia, şi de altă ţară.

M-am aşezat pe piatra caldă şi încercând să desluşesc cât din muzica interioară a amiezii era freamătul copacilor, cât melodie de orgă – a treia din lume ca mărime, orga Bazilicii nu poate decât să cânte şi atunci când tace -, cât vuietul valurilor, am descoperit, întregindu-le, şi firul de nisip al unei vagi nelinişti: venisem cu Dunărea în stânga maşinii şi iat-o deodată în dreapta noastră. Mă aflam straniu între două Dunări, ca odinioară în copilărie, când ne-am mutat din locuinţele cefere de pe malul drept al Moldovei la casa noastră din lemn, muzicală ca o vioară, construită la poalele muntelui, însă atât de sus încât deocamdată din stradă ajunsese doar numele ei, Războieni. Atunci o vedeam adeseori curgând sub creştetul Runcului, descompusă minute în şir în miriade de picături şi călătorind spre următorul vârf de munte ca o alunecare neîntreruptă de nouri albăstrui. În vreme ce eu continuam să o visez, sora mai mică, Dany Madlen, pictoriţă de când ţinuse primul creion, primul cărbune şi prima ceraculoare în mână, pleca mai departe cu ea pe foaia unui bloc de desen. Împreună cu Moldova ca partea vizibilă a unei coroane aşezate pe munte, pe munţii sudici ai oraşului, de către amiaza însorită trecând spre ploaia obişnuită aici de la mijlocului zilei. Sorella, prietenă cu fetiţa unor învăţători, le-a arătat într-o zi schiţele sale şi oaspeţilor acesteia. Erau rude sau prieteni, o familie cu doi copii, apropiaţi de vârsta lui Dany, venită din Esztergom pentru o vacanţă în minunatul oraş care era Câmpulungul Moldovenesc în anii 60. Vag la curent cu schimbul de scrisori înfiripat între Dany şi ei, aş fi rămas la distanţă de candida corespondenţă, dacă plicurile venind din Esztergom nu ar fi fost acompaniate de un stol de ilustraţii, în exclusivitate reproduceri după lucrări de artă modernă. Le studiam îndelung, fermecate, ne deprindeam cu nume de artişti din lumea mare, cei mai mulţi necunoscuţi în universul nostru preadolescentin. Graţie lor, un răstimp Esztergom a însemnat pe harta imaginaţiei noastre o mare galerie sau chiar un muzeu de artă, pe care abia mai târziu orele de istorie au aşezat Bazilica şi pe primul rege creştin al Ungariei. Cu vreun deceniu în urmă, când dintr-o carte a ţâşnit pe neaşteptate, ca o pasăre rătăcită de stol, o reproducere după Cezanne, o natură statică luminată de faimoasele sale mere, mi s-a părut că Dany o priveşte nu în chenarul unei zile care a fost, ci al uneia care ar putea să fie. Precum aceasta, însă fără sorella, doar cu Niadi şi cu mine pe terasa cu Monumentul Încoronării ca în colivia spaţiului de veghe al unui fort deasupra apei: cu amintiri, închipuiri şi necunoscute curgând spre mare.

Apoi ne-am întors la maşină. Rămasă în dreapta, la graniţa cu Slovacia, Dunărea se afla şi aici, în stânga drumului, astfel că mergeam nu pe o şosea, ci pe o creastă de piatră care îi despica apa asemenea unei ambarcaţiuni rapide, unei vedete fluviale, nemişcate şi mişcătoare totodată. Privind în urmă spre ambiguitatea solară a acelei după-amieze, nici nu-mi imaginez o intrare mai potrivită în Oraşul Artiştilor, în utopia lor reală, palpabilă, Szentendre. Povestea aşezării aflate la nici 20 km în nord de Budapesta începe cu romani, conform vestigiilor descoperite aici, şi continuă cu unguri cam din timpul primului lor rege creştin şi după aceea cu înstăpânirea sa numerică, de grai, religie şi obiceiuri de către migranţii sârbi plecaţi din calea otomanilor şi a pericolului islamizării. Mai deschişi diferenţei, dar atraşi şi de frumuseţea locurilor, numeroşi artişti plastici şi scriitori au venit mai târziu din capitala Ungariei şi au preschimbat treptat Szentendre, stabilindu-şi atelierele de creaţie sau mutându-se cu totul aici. Amprenta originală pe care au conferit-o acestui spaţiu oricum deosebit a atras turişti şi, odată cu ei, maeştri ai tradiţiilor reînviate şi al reînviatului respect pentru originalitatea şi valoarea lucrului manual. Cu automobilele lăsate în parcarea de la intrare şi cu biciclişti numai la orizont, lângă o perdea de soare între ei şi Dunăre, la plimbare pe faleză sau către uriaşul muzeu al satului în aer liber, cu peste 300 de case din diferite zone ale Ungariei rurale de până la primul război mondial, tipice prin arhitectură şi decoraţiuni interioare, Szentendre ne-a apărut ca un oraş pietonal şi meritând din plin să fie străbătut la pas, privit şi fotografiat, cu multe străduţe strâmte, unele chiar de străbătut de vizitatori doar unul după altul, ca pe o punte îngustă, cu atenţie la ghivecele de flori şi la aranjamentele florale hrănite direct de sol. Clădirea care ne-a întâmpinat la coborâre expunea rezemate de gard vreo zece tablouri, nu ştiu dacă să li se usuce mai încet culorile sau să le apere de ultima strălucire puternică a apusului. Cea de-a doua, „Teatrum café”, ne îndemna la un prim popas, îndemn căruia i-am rezistat, atrase de turla bisericii din apropiere. Una din cele şapte din Szentendre, cea mai veche fiind Biserica catolică „Sf. Ioan”, cu patru clopote, întâiul, de aproape şase sute kg, reprezentându-l pe patronul aşezării, Sfântul Andrei, cu o cruce în mână. Punct de atracţie, mai ales când vii de la Bazilica încoronărilor, este şi scaunul episcopal din lemn, decorat cu tiara papală şi cu sculpturi reprezentând coroana lui Ştefan I. Însă cele mai multe, fără serviciu religios astăzi, vorbesc prin sonoritatea numelor, păstrate, de ctitorii lor sârbi, de duhul lor ortodox: Catedrala Belgrad, cum mai este cunoscută Biserica Episcopală datând din 1774, Biserica Pozarevaka, Biserica Preobrajenska. Precum şi Biserica Blagovestenska, al cărei spaţiu consacrat cândva Şcolii Ortodoxe Sârbe găzduieşte acum Muzeul Ferenczi. Ferenczi Karoly, pictor impresionist de valoare, o vreme trăind şi creând şi în Baia Mare. Alături de lucrările sale sunt expuse şi tapiserii ale soţiei, Ferenczi Noemi, şi picturi şi sculpturi ale celor doi fii ai lor, Ferenczi Beni şi Ferenczi Valer. De altminteri, cu chipul lui Ferenczi Karoly începe şiragul artiştilor care, pictaţi, ne privesc de pe ferestrele de asemenea pictate de deasupra galeriei de artă „Keptar”. Acesta continuă cu Bela Csobel, născut în apropiere de Cluj, fost student al lui Matisse şi prieten cu Picasso, cu propriul său muzeu în Szentendre, inaugurat, în fosta Şcoală Catolică pentru băieţi, în 1975, la centenarul naşterii artistului. Şi cel de-al treilea, pictorul cubist Kmetty Ianos, îşi are muzeul său în Oraşul Artiştilor. Urmează Amos Imre, mort de foarte tânăr într-un lagăr de concentrare, căruia i-a fost soţie singura artistă de la fereastră, Anna Margit. Dar o altă artistă are la rându-i muzeu în Szentendre, Kovacs Margit, renumită pentru ceramica sa de inspiraţie populară şi religioasă. Penultima fereastră este deschisă pentru un alt pictor stins din viaţă mult prea devreme, Vajda Lajos, autorul unei modalităţi personale de creaţie, schema suprarealismului constructiv. Şiragul se încheie cu Baracsay Jeno, reprezentant de seamă al artei moderniste maghiare, cu picturi şi în Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel”, aparţinând întâi sârbilor refugiaţi şi apoi călugărilor dalmaţieni, dar şi în muzeul care îi poartă numele, acesta cu o colecţie de peste o sută de lucrări, pictură şi mozaic. E vorba, desigur, de artişti clasicizaţi, de indiscutabilă notorietate, alţii le urmează neîncetat, cu recunoaşteri diferite şi speranţe întotdeauna mari, de expoziţii cu răsunet, de prezenţe în dicţionare, de consemnări speciale în istorii ale artei, dar şi într-o fereastră pictată anume pentru ei în Szentendre, din care să privească Dunărea curgând spre mare.

Porţelanuri, sticlărie, bijuterii, suveniruri în prăvălii cochete sau chiar de-a dreptul, în standuri, pe străzile şerpuitoare. Primează unicatul, seria mică, manufactura. Până şi pentru lipia, pita atunci coaptă, care îşi revarsă aroma în piaţă, toporul care sparge lemne stă înfipt în butuc, aşteptându-şi rândul la mâinile brutarului, ca în gospodăriile de altcândva. Întârziem la vitrinele cu păpuşi, cele mai mici decorând punguţe, borcănele cu paprika, şi ne oprim surprinse în faţa unui muzeu cu podoabe de Crăciun, al cărui magazin are destui cumpărători şi la capătul verii. Existenţa sa accentuează uşorul aer de irealitate al aşezării şi, ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, imediat, căutându-ne parcă, ne iese înainte, cu sunet argintiu de clopoţei, Muzeul Marţipanului. Şi Muzeul, şi magazinul său ne vrăjesc, desăvârşind lucrarea celor dedicate Crăciunului, cu miresme de demult, de miere şi migdale, cu care ni s-au încrustat definitiv în memorie făpturile cu gust irepetabil, veveriţe, mieluţi, din bradul sărbătorilor de iarnă sau din coşul iepuraşului la Paşti. Personaje din basme, din desene animate, castele şi copaci cu fructe nemaivăzute sunt etalate într-o expoziţie de vis, în care, cel puţin pentru noi, nu contează atât meşteşugul, arta, perfecţiunea realizării, chiar dacă admirabile, cât candoarea materialului şi dulceaţa lor copilărească. Farmecul lor venind din farmecul basmelor de demult. Atât de puternic, încât două clipe fac drumul invers, al apei spre izvor, şi în prima Niadi este o fetiţă de doi-trei ani, aşezată de Dany pe scena celor trei ieduţi, toţi mai înalţi ca ea, iar în cea de a doua, Dany şi cu mine trecute de zenitul vieţii, după ce am urcat râzând doar pentru o fotografie într-o trăsură ca din cartea veche a Fraţilor Grimm, descoperim că brusc nu suntem mai mari decât Niadi între ieduţi şi că nu mai putem să coborâm, şi roţile trăsurii şi caldarâmul de sub ele aflate de acum la o distanţă ameţitoare.

Ne înapoiem alene, neîndurându-ne să grăbim pasul spre maşină, deşi este deja târziu şi mai avem de mers. Dunărea s-a ascuns după o perdea subţire de umbră, tablourile rezemate de gard se strâng sub ochii noştri. Apuc să pun mâna pe ultimul dintre ele. Cu atenţie, cu băgare de seamă, cu grijă, delicat îl întorc în secunde dilatate în ore. Şi când îl văd, inima începe să-mi bată cu insuportabilă putere.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: