Protopopiatul Fălticeni

„Naţionalismul” părintelui Stăniloae în publicistica interbelică

Pentru mulţi novici şi „laici” ai subiectului în speţă, alăturarea termenului de „naţionalism” cu numele, personalitatea şi vasta operă a părintelui Dumitru Stăniloae pare cea mai forţată şi mai neavenită idee, îngemănată cu ofensa sau chiar calomnia. Însăşi noţiunea de „naţionalism” (sau „românism” sau „neam”, termeni dragi şi uzitaţi de eruditul părinte) devine pe zi ce trece din ce în ce mai desuetă şi mai ternă, în mintea publicului larg fiind sinonimă – în plină manifestare a „corectitudinii politice” – cu xenofobia, antisemitismul, etnofiletismul, antidemocraţia şi conservatorismul retrograd. Azi, poate mai mult ca oricând, a vorbi despre neam, patrie, naţiune, naţionalism sau etnocraţie înseamnă o autocondamnare social-etică şi o autoetichetare în definirea unui ins ne-openminded, fără viziune în perspectiva globalizării neo-procustiene, fad şi lipsit de extrospecţie. Chiar ideea de a menţiona numele părintelui Stăniloae într-o frază ce conţine termenul „naţionalism” provoacă angoase intelectuale şi fiori pe şira spinării unei societăţi ce lunecă sistematic în zodia nevertebratelor şi în bezna minţii.

Pentru Nichifor Crainic, spre exemplu, naţionalismul, faţă de democraţie, este mai consistent, întrucât se fundamentează pe adevăratul demos (popor) creator de autentice valori conforme cu idealurile generale ale etnicului. În acelaşi sens, părintele Stăniloae defineşte naţionalismul ca fiind „cel mai realist şi generos sistem politic”, un „solidarism naţional pe temeliile morale în credinţa religioasă, […] cea mai echitabilă doctrină socială”. De asemenea, părintele subliniază că „naţionalismul cel nou nu e declamaţie de fraze nesincere”, iar „naţionalistul adevărat nu predică ura faţă de alte naţiuni, dar îşi îndeplineşte o datorie faţă de Dumnezeu cultivându-şi firea ce i-a dat-o” (în Un atlet al naţionalismului creştin, art. ap. în Telegraful român, LXXXII, nr. 10, 1934, p. 1); din punctul său de vedere, „dogma fundamentală a naţionalismului e dragostea de neam şi acţiunea pozitivă izvorâtă din ea” (în Solidaritate naţională, art. ap. în Telegraful român, LXXXVII, nr. 40, 1939, p. 1).

Ideea unei teocraţii lipsite de orice urmă de despotism eclesial sau cezaropapism, reprezintă o perspectivă care poate părea utopică, dar la părintele profesor capătă valenţe realiste, aplicabile, hristocentrice, sustenabilitatea ei fiind dependentă de nivelul practicării creştinismului de către toate masele societăţii: „La cârma statului român trebuie să se facă simţită asistenţa lui Hristos. […] Conducerea noastră bisericească ar face bine să fixeze slujitorilor altarului ca obiectiv nemijlocit: încreştinarea politicii, încreştinarea statului”. Tema unui stat român creştin (nu clerical), este prezentată ca fiind „imaginea-ideal care trebuie să ne domine visurile”, sau mai plastic vorbind, „haina cea mai potrivită a sufletului românesc pe acest pământ” (în Spre statul român creştin, art. ap. în. Telegraful român, LXXXIV, nr. 7, 1936, p. 1-2). Trebuie avută în vedere şi „grija de a nu face naţionalismului nici un sacrificiu din partea creştinismului”, deoarece „un astfel de sacrificiu e şi inutil şi primejdios chiar pentru naţionalism” (în Nichifor Crainic, art. ap. în Telegraful român, LXXXV, nr. 5, 1937, p. 1-2).

În concepţia celui mai mare teolog al veacului al XX-lea, naţionalismul dogoreşte în elanul său toate tendinţele materialist-dialectice ale „stângii” atee, tocmai fiindcă se bazează pe credinţa în „destinul spiritual al neamului, interpretat în lumina eternităţii”. Părintele Stăniloae face o obiectivă şi binevenită distincţie între naţionalismul secolului al XIX-lea, lonzincard şi filo-ocultic, care „n-avea nimic spiritual în el”, ci se baza pe criterii extensive, geografice şi lingvistice, şi naţionalismul interbelic care pornea de la specificitatea caracteristică fiecărui neam, de la misiunea spirituală a neamului, spre „dezvoltarea însuşirilor specifice ale neamului propriu, realizarea spiritualităţii tale proprii, cu convingerea că această spiritualitate are o valoare eternă”. Naţionalismul îmbrăţişat de tânărul (pe atunci) şi prodigiosul părinte, „vorbeşte de Dumnezeu, ca ziditor al neamului din care faci parte”, căci „e conştient că neamul slujeşte lui Dumnezeu”. După opinia lui, în relaţia dintre Biserică şi naţionalismul resuscitant al neamului, „Biserica nu poate decât să se bucure de această resurecţie a spiritului şi a idealurilor spirituale în politică, iar preoţimea e datoare să ajute din toate puterile mişcarea naţionalist creştină, combătând ideile materialiste, atee şi internaţionaliste ale stângii” (în Naţionalismul în cadrul spiritualităţii creştine, art. ap. în Telegraful român, LXXXIV, nr. 36, 1936, p. 1).

La o primă şi superficială vedere, unor neiniţiaţi le poate părea că marele teolog român face lobby pentru extremism, iredentism şi etnofiletism sau, din punct de vedere politic, pentru LANC-ul lui A. C. Cuza sau Mişcarea Legionară, dar nu este adevărat; într-un articol, părintele Stăniloae are o polemică verticală şi edificatoare cu un simpatizant al Mişcării Legionare, Gheorghe Racoveanu, în care mărturiseşte retoric opoziţia sa faţă de un naţionalism revanşard şi promotor al violenţei şi asasinatelor în numele neamului şi al credinţei: „Cu ce inimă aş mai putea fi naţionalist când ştiu că aceasta este un mare păcat şi încă un păcat evitabil […]?” (în Elemente de morală creştină, partea a II-a, art. ap. în Telegraful român, LXXXVI, nr. 5, 1938, p. 1-2), astfel delimitându-se de naţionalismul de tip cazon, militant până la extremă, până la păcat. Într-un alt articol (Principii de renaştere naţională, art. ap. în Telegraful român, LXXXVII, nr. 3, 1939, p. 1), părintele face o exaltare şi o justificare a Frontului Renaşterii Naţionale (partidul unic înfiinţat de regele Carol al II-lea în decembrie 1938) fără a fi un adept al carlismului sau al dictaturii în genere, ci al principiilor ideologice pe care se baza (teoretic) această organizaţie politică, principii susţinute „nu de raţiunea care separă, ci de credinţa religioasă care uneşte”. Fără a fi un susţinător al ”militarismului” politic, când la conducerea ţării se instatlează Ion Antonescu, părintele profesor afirma cu o vădită mulţumire: „Forţele naţionaliste ale ţării, ţinute atâta vreme încătuşate, au rupt lanţurile şi s-au revărsat peste toată viaţă publică a ţării. […] Peste creştetul ţării pluteşte lumină de înviere. […] La cârma statului s-a instaurat o conducere care acţionează sub porunca aspiraţiilor sufletului românesc”, ca la sfârşitul aceluiaşi articol, conştient că „singurul sprijin care ne rămâne este credinţa noastră inflexibilă în Iisus Hristos”, părintele să accentueze că „azi neamul nostru prinde din nou în mână sabia Arhanghelului păzitor al creştinătăţii pe care i-o întinde Dumnezeu. Azi ne constituim iar în stat străbătut de credinţa în Dumnezeu”, căci aceasta, credinţa, „e sensul revoluţiei de azi în viaţa Statului nostru, sensul transformării în Stat naţional-legionar, sub patronajul Arhanghelului Mihail”, fiincă „nici un neam n-a împlinit şi nu împlineşte atât de desăvârşit lucrarea Arhanghelului Mihail pe planul văzut al istoriei ca neamul nostru” (în Restaurarea românismului în destinul său istoric, art. ap. în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 39, 1940, p. 1); iar într-alt articol, sub semnătura eruditului teolog (Creştinism şi naţionalism, art. ap. în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940, p. 1-2), se menţionează că „de aceea reuşeşte azi atât de admirabil Legiunea să ne salveze de dezagregare şi să ne ridice la starea înălţătoare a unei naţiuni: pentru că operează cu elementul religios.”

Astfel, după citirea şi citarea acestor afirmaţii, apare inevitabil întrebarea: Să fi fost părintele Stăniloae legionar, sau carlist, sau antonescian? Cu siguranţă nu! A fost doar străbătut de fiorul naţionalist cel mai pur şi mai echilibrat, în limitele bunei cuviinţe ortodoxe, dezbrăcat de ifosele altor naţionalisme europene, de stilul cazon, militant, defilant şi revanşard al vremurilor, alăturând personalitatea sa în grupul altor naţionalişti „moderaţi” (neafiliaţi politic) precum Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Teodor M. Popescu şi, de ce nu, Mircea Eliade. În acelaşi timp şi în tot restul vieţii sale, părintele profesor a avut o colegială şi fraternă (agapică) admiraţie faţă de personalităţile marcante şi ilustre ale vremii: Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Nae Ionescu, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, Ilarion Felea, Victor Papilian, Daniil (Sandu) Tudor şi alţii, pe care-i enumeră într-un articol publicat în anul 1990, Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti sub comunism (art. ap. în Ortodoxia, XLII, nr. 1, 1990, p. 197-200). Tocmai ideile naţionaliste veridic şi măiastru exprimate în scris, precum şi patosul misionar-literar, coroborate cu „vina” purtării (cu demnitate a) hainei preoţeşti a „banditismului” şi „misticisimului” burghezo-moşieresc au fost acuzele ce i-au adus părintelui „onoarea” de a fi „lămurit” în furcile caudine ale sistemului politic postbelic impus de caralii ciumei roşii de coloratură talmudico-muscălească, prin săvârşirea a „doar” patru ani şi patru luni de închisoare politică în „Facultăţile” vremii. Iată că marele teolog ilustra prin propria-i viaţă aforismul că „în România numai antinaţionalismul este anti-creştin” (în Biserica Ortodoxă a Transilvaniei, art. ap. în Gândirea, XXII, nr. 5, 1943, p. 243).

www.romanidecentenar.ro

Poate unii epigoni se vor grăbi să dezvăluie cancanistic abia sesizabila întrezărire a unei posibile duplicităţi în afirmaţiile politice din publicaţiile sale, căci pare a elogia când pe regele-dandy Carol al II-lea, când pe Antonescu, când Statul naţional-legionar, când progresul şi înfăptuirile statului socialist-comunist (în unele articole de după 1964), dar nu este adevărat; este mai plauzibilă ideea că părintele Stăniloae a dat Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, dar a rămas fidel până la sfârşitul său pământesc principiilor naţionaliste cu caracter mistic creştin, sau „românismului”, putând fi etichetat politic doar ca fiind „de dreapta” („căci cu stânga nici cruce nu-ţi poţi face” – Petre Ţuţea).

Din orice unghi părelnic şi cu orice ochi critici am privi publicistica interbelică cu accente politice, social-morale sau apologetice (cum ar fi polemica avută cu I. Gh. Savin), părintele profesor Dumitru Stăniloae rămâne un titan al panortodoxiei contemporane, un corifeu al dogmaticii ortodoxe şi un spirit fecund al misticii răsăritene, vrednic urmaş şi exhaustiv cercetător şi exponent al operelor Sfinţilor Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin, Nicolae Cabasila sau Maxim Mărturisitorul, dar şi un promotor şi apologet de o abilă fineţe teologică în dialogurile intracreştine şi interconfesionale.

Aidoma întregii sale opere, şi publicistica părintelui Stăniloae este o sursă şi o dovadă autentică, şi nealterată de criticismele lipsite de temei şi tedenţioase, că omul îndumnezeit – veşnicul în actualitate „om nou”, sau „homo religiosus” (cum îl defineşte Mircea Eliade) – trebuie să fie cu rădăcini adânc înfipte în onticul naţional, în glia evanghelică a piciorului de plai mioritic în orizontul căreia răsare parusiaca „gură de rai”, o persoană inimitabilă, componentă a comuniunii (a sobornicităţii) şi unităţii etnice a neamului unit cu „râul şi ramul” hărăzite de Cel de Sus, vertical şi demn privitor al unui „mâine” eshatologic ce se ijderăşte celor ce „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” se unesc euharistic cu Hristos – Soarele dreptăţii şi Răsăritul cel de Sus.

Pr. GABRIEL CIOFU,
Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: