Încercări de reformare a vieţii clerului în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi şi a mitropolitului Anastasie Crimca

 Cercetând o serie de documente istorice aflate în Biblioteca Academiei Române, precum şi „Documentele referitoare la istoria României, A, Moldova, sec. XVII”, cărora li se adaugă şi „Letopiseţul Ţării Moldovei, de la Aron Vodă încoace”, am putut să-mi fac, într-o oarecare măsură, o imagine asupra situaţiei clerului din Moldova în prima jumătate a sec. al XVII-lea.

Astfel, am putut afla că în perioada medievală clerul din Ţările Române era împărţit în trei categorii, foarte bine diferenţiate pe baza unor norme scrise şi nescrise. Din prima categorie făceau parte mitropolitul şi episcopii, din a doua categorie călugării din mănăstiri şi, în fine, din a treia categorie preoţii de mir din târguri şi sate.

Dacă mitropoliţii, episcopii şi călugării din aşezămintele monahale s-au bucurat încă din secolul al XVI-lea de largi privilegii fiscale şi de nenumărate scutiri, nu acelaşi lucru îl putem afirma despre preoţii de mir, care trebuia să presteze lucru domnesc, să lucreze la cetăţi şi la mori, să dea cai de olac, desetină din albine şi vin, să plătească goştina pentru oi şi mascuri. La aceste obligaţii se adaugă darea domnească şi împărătească, apoi zloţi, lei, galbeni (Documente privind istoria României, A. Moldova, sec. XVI, t. III, nr. 327). Ne întrebăm de unde proveneau banii cu care preoţii de mir trebuia să-şi plătească impozitele. Dintr-un singur domeniu de activitate: agricultura, cu ramurile ei – cultivarea plantelor şi creşterea animalelor.

Când vorbim despre preoţii de mir din perioada medievală, suntem tentaţi să-i comparăm cu cei din zilele noastre. Nimic mai fals! Încă de la sfârşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea, starea preoţilor din satele Moldovei s-a înrăutăţit foarte mult. Acum s-a produs legarea lor de pământ şi odată cu ea au crescut obligaţiile fiscale.

Chiar domnitorul Alexandru Iliaş menţiona într-un document că „preoţii noştri moldoveni sunt supuşi la toate dările grele şi aspre în comparaţie cu situaţia preoţilor din alte ţări care erau la mare cinste şi libertate fiind scutiţi de orice impozite”.

Din cauza vieţii grele pe care au dus-o preoţii de mir, mulţi au renunţat la preoţie, iar alţii au fugit din ţară ca „făcătorii de rele”, rămânând bisericile fără preoţi. Cel care a încercat să îmbunătăţească situaţia preoţilor de mir a fost domnitorul Alexandru Iliaş, care, împreună cu sfatul domnesc, a hotărât să-i scutească de toate impozitele, în afară de aşa-numita „dare a schiptrului domniei”, în sumă de doi galbeni, care se plătea numai cu ocazia instalării unui nou domnitor. Însă această hotărâre nu a fost aplicată nici în timpul scurtei domnii a lui Alexandru Iliaş, nici în timpul domnilor care s-au perindat ulterior la conducerea Moldovei. Acest fapt ne dovedeşte că situaţia preoţilor a rămas aceeaşi, nedeosebindu-se cu nimic de cea a ţăranilor. Trebuie să subliniem că pregătirea preoţilor de mir era precară. Astfel, „Mitropolitul Matei al Mirelor susţine că mulţi dintre preoţii noştri nu ştiau nici cum să boteze copiii, nu ştiau să facă o liturghie, cât despre celelalte taine unii nu le cunoşteau nici după nume”. Totuşi, aşa cum erau ei, remarca acelaşi mitropolit, „buni ori răi… dacă se vor trece şi ei, nu se vor găsi alţii şi de nu se va face şcoală ca să-i călăuzească, nu se va mai afla preot să boteze pe oameni” (Papiu Ilarian „Tezaur de monumente istorice”, I, pag. 370-371).

În schimb, mănăstirile s-au bucurat de largi privilegii fiscale şi de numeroase scutiri, ceea ce a dus la mari nemulţumiri în rândul curtenilor şi boierilor, „care toţi ar fi cerut ca să dea şi satele mănăstireşti agiutoriu cu ţara ca să se poată ridica nevoile şi greutăţile care veneau de la turci” (Arhivele statului Iaşi, CCCXXIII/33). Este de remarcat că domnitorul Alexandru Iliaş „n-a voit să frângă voia ţării, dar nici să anuleze daniile domnitorilor anteriori, şi de aceea a hotărât ca şi satele mănăstireşti să dea ajiutoriu ţării, goştină de oi şi mascuri, desetină de stupi, zloţi şi taleri, iar ca dajdie, pentru fiecare locuitor, câte şase galbeni anual, plătibili în două rate” (Arhivele Statului Bucureşti, Mănăstirea Galata, VI/22; Academia Română XLV/139). Domnitorii ce au urmat au menţinut şi recunoscut privilegiile fiscale ale mănăstirilor, dar au susţinut că ele trebuie să plătească birul cu care erau înscrise în catastifele vistieriei.

Trebuie să semnalăm că şi în prima jumătate a veacului al XVII-lea s-a urmat, faţă de mănăstiri, politica de danii, susţinându-se că de buna stare materială a clerului regulier depindea dispoziţiunea lui de a se ruga permanent pentru mântuirea sufletelor foştilor domnitori, a ctitorilor şi a domnitorului în funcţie.

Nu putem trece cu vederea faptul că în mănăstirile închinate Muntelui Athos sau Ierusalimului „călugării străini de neamul românesc umblau permanent după donaţii de moşii de la domnitori şi boieri, sau să acapareze ocini de la diverşi proprietari mai mărunţi şi chiar de la alte mănăstiri. Aceşti călugări se ocupau cu strângerea dijmelor, vămilor, gloabelor, umblau după vecinii şi robii fugiţi de pe moşiile lor. Nu se dau în lături nici de la falsificări de documente pentru a pune mâna pe moşiile altor mănăstiri” (Arhivele Statului Bucureşti, Mănăstirea Bisericani, XIII/25, XII/35).

Domnitorul Miron Barnovschi a fost neprins de corupţia şi preocupările clerului regulier. Fiind sfătuit de mitropolitul Anastasie Crimca şi susţinut de episcopii Atanasie de Roman, Evloghie de Rădăuţi şi Pavel de Huşi, Miron Barnovschi a purces la reformarea vieţii clerului prin Aşezământul din 20 septembrie 1626. În preambulul acestui aşezământ se menţiona că „tocmeala şi obiceiurile cele bune n-au fost respectate”.

Prin Aşezământul lui Miron Barnovschi s-au stabilit o serie de norme ce trebuiau respectate de tot clerul din mănăstiri.

Astfel, li s-a interzis călugărilor de a mai avea averi personale (pământ, vite, stupi etc.), în afară de îmbrăcăminte. Totodată, li s-a interzis să facă orice fel de comerţ sau să dea bani cu camătă. Toţi călugării dintr-o mănăstire trebuia să formeze un singur sobor, să mănânce cu toţii la masa comună, în chilii să se bea numai apă, iar vin numai la hram şi praznice. Niciun călugăr nu putea ieşi din mănăstire decât cu voia superiorilor. Egumenul trebuia ales de sobor pe timp de un an şi nu putea părăsi mănăstirea decât cu voia stareţilor şi însoţit de un călugăr ales de obşte.

În Aşezământul lui Miron Barnovschi s-au stabilit atribuţiile de control ale soborului asupra activităţii egumenului şi a celorlalţi superiori din mănăstire (Academia Română LXXXVI/14, 1626 septembrie 20). Interesant este că acest Aşezământ a fost scris în limba română, ca să poată fi citit de toţi călugării şi trimis tuturor mănăstirilor.

Aşezământul a fost respectat doar până la sfârşitul domniei lui Miron Barnovschi şi al păstoriei lui Anastasie Crimca.

După anul 1629, documentele istorice semnalează că membrii clerului regulier, mai ales cei din mănăstirile închinate Ierusalimului şi Muntelui Athos, au continuat să cumpere tot felul de bunuri din Ţara Moldovei şi Ţara Românească. Acest lucru a fost posibil în condiţiile în care mănăstirile închinate erau scoase de sub controlul ierarhilor români.

În faţa acestei situaţii de neconceput, mitropolitul Anastasie Crimca a menţionat şi dispus prin testament ca Mănăstirea Dragomirna, ctitoria sa, după moartea lui să nu fie închinată nici la Muntele Athos, nici la Ierusalim şi să nu fie supusă sub puterea unui patriarh sau vreunui mitropolit, nici să fie scoşi din ea călugării pământului, „ci să aibă a lăsa mai sus Sfânta mănăstire cu toată pacea şi neclintiţi în veci”. Cei care i-ar fi încălcat vrerea testamentară erau ameninţaţi cu întreit blestem arhieresc.

Se impune a avea în vedere că atunci acest testament era tot ce putea face un ierarh român în acele vremuri de nesiguranţă şi de amestec brutal al străinilor în viaţa economică, politică şi religioasă. Cu siguranţă, mitropolitul Anastasie Crimca şi-a iubit ţara şi poporul din care se trăgea.

Faptul că l-a sprijinit pe domnitorul Miron Barnovschi în redactarea Aşezământului ne dovedeşte îngrijorarea acestui înalt ierarh faţă de felul de viaţă care se încuibase în mănăstirile închinate Muntelui Athos şi Ierusalimului.

Călugării din mănăstirile închinate, alături de mai mulţi boieri, între care şi viitorul domn Vasile Lupu, l-au acuzat pe Miron Barnovschi că ar fi o unealtă a polonezilor catolici. Intrigile şi acuzele nefondate au fost aduse la cunoştinţa turcilor de Vasile Lupu. În felul acesta, viitorul domn al Moldovei devine coautor la teribila moarte a lui Miron Barnovschi în 1633, la Istanbul.

Aşa se sfârşeşte această încercare de reformare a vieţii clerului în prima jumătate a sec. al XVII-lea. Trebuie să menţionăm că regimul mănăstirilor închinate a durat până la 11 decembrie 1863, când a fost lichidat prin Legea Secularizării averilor mănăstireşti. La acea dată, 27% din suprafaţa ţării aparţinea marilor mănăstiri din Athos şi Ierusalim.

 Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: