“…Foaie verde şi-o sipică, trenule maşină mică…”

În DEX, sipică este numele a două plante erbacee, una cu tulpina ramificată, cu frunze păroase şi cu flori albe-albăstrui (Cephalaria transsilvanica), cealaltă cu flori gălbui-roşietice, folosită în medicină (Scabiosa ochroleuca). Dar nu despre sipică vom vorbi, ci despre trenuri.

Astăzi trenul nu mai circulă prin Rădăuţi, însă lumea e atentă încă la pasajul de trecere a căii ferate, uitându-se în stânga şi în dreapta, căci aşa au făcut mereu de când s-au născut şi până în februarie 2012, când ultimul tren Putna – Suceava a trecut prin Gara Rădăuţi. Bucovina, ca parte a Imperiului Austro-Ungar, a beneficiat de priceperea şi dinamismul inginerilor, meseriaşilor aduşi de pe tot cuprinsul imperiului, care au schimbat faţa târgurilor moldave de odinioară fiind dotate cu o infrastructură modernă pentru acele vremuri şi durabilă, după cum s-a văzut, în timp. Dintr-un târg tipic moldovenesc, Rădăuţiul se transformă în scurt timp într-un oraş cu o configuraţie aparte, care diferă de majoritatea târgurilor din zona Sucevei, făcându-l pe istoricul Nicolae Iorga să spună că: “Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg galiţian”. Pentru o mai bună circulaţie a mărfurilor şi persoanelor între Bucovina şi Europa Centrală, compania feroviară de la acea vreme, Lemberg-Czernowitz-Jassy Eisenbahn, construieşte şi pune în funcţiune, în 1869, calea ferată Cernăuţi – Suceava. Totuşi, administraţia imperială şi-a dat seama că unele oraşe destul de importante, ca Rădăuţi şi Siret, sunt ocolite şi trebuia să regândească planul de infrastructură al regiunii. Compania Bukowinaer Lokalbahnen a câştigat licitaţia şi s-a apucat de treabă chiar în primăvara lui 1888, construind un tronson de cale ferată din satul Dorneşti către oraşul Rădăuţi. Consultând monografia oraşului Rădăuţi ( 1775 – 1940) scrisă de un istoric german, document aparţinând Parohiei romano-catolice din Rădăuţi, am aflat că podul de calea ferată (lung de 254 metri) ce traversa râul Suceava a fost făcut din lemn şi pe lângă muncitorii companiei mai sus amintite s-a lucrat şi cu zilieri de etnie maghiară de la Dorneşti (Hadikfalva) şi Ţibeni (Istensegits). Cu mult fast, în acordurile fanfarei imperiale, se inaugura la 17 noiembrie 1889 punerea în funcţiune a liniei ferate Dorneşti – Rădăuţi şi implicit a Gării din Rădăuţi, făcându-se astfel atât de necesară joncţiune cu linia Cernăuţi – Suceava. În anul 1898 linia ferată ajunge până la Brodina şi tot atunci se face legătura între Gura – Putnei şi Putna. În timpul Marelui Război, mai precis în 1917, linia ferată atinge Izvoarele Sucevei, oprindu-se undeva la altitudinea de 900 de metri, iar un an mai târziu, în 1918, tronsonul Izvoarele Sucevei – Şipotele Sucevei este abandonat şi desfiinţat, capătul liniei rămânând la Şipotele Sucevei (astăzi Ucraina). Specialiştii de odinioară, cu un înalt simţ practic şi moral, nu au pregetat să facă orice pentru a duce lucrarea la bun sfârşit, chiar dacă a fost nevoie de trecerea trenurilor prin mijlocul Rădăuţiului şi al cimitirului. Majoritatea construcţiilor efectuate pe vremea când regiuni din România au fost sub administraţie cezaro-crăiască, şi aici mă refer şi la zona de peste Carpaţi, în Ardeal, au rezistat până în zilele noastre. Acest aspect spune multe despre profesionalismul specialiştilor şi muncitorilor de la acea vreme. Nu are rost să facem comparaţie cu aşa-zisele companii similare ca obiectiv din zilele noastre. 123 de ani de la trecerea primului şi ultimului tren prin Gara Rădăuţi, 1889 – 2012.

Indolenţă, nepăsare, interese obscure, delăsare, vindere şi trădare de ţară, subminarea economiei naţionale, continuaţi dumneavoastră şi daţi-vă singuri răspunsuri dacă le aveţi la îndemână. De ce nu mai circulă trenul prin Rădăuţi spre Putna?

Când plecam spre Putna sau Nisipitu, ieşeam la geam şi-mi desfătam ochii şi sufletul cu minunatele privelişti ale satelor, toloacelor burduşite de vite şi copii care mai de care mai mucoşi şi mai sănătoşi, dornici a ne face cu mâna, aşa cum îi place românului să se poarte. Nostalgii printre şinele ruginite, printre bălăriile care sunt mai înalte ca însăşi gara din Rădăuţi. Cum ne pricepem noi să distrugem secole de istorie, secole de frumos! Doar câinii şi câţiva elevi chiulangii mai umblă prin zona gării din Rădăuţi. Stau pe peronul pustiu, şi cu ochii închişi încerc să rememorez trecutul. Încerc să-mi imaginez hărmălaia, îmbrăţişările, săruturile unor anotimpuri ce nu se mai întorc. Doi bătrânei ţinându-se atât de duios de mână, cu o sapă mică lăsată pe spatele gârbovit de ani, păşesc încet pe unul din peroane, spre cimitir. Mă privesc salutându-mă cu o uşoare aplecare a capului, fel în care le răspund, la rându-mi. Pe rând se uită la mine ca la un străin care aşteaptă un tren care, poate nu va mai veni nicicând. Sau… cine ştie?

 IULIAN IUSTIN MELINTE

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: