Sophia Cristina Lauric

Pictura e ca o religie

Înţelepţi ai lumii din toate timpurile au definit în fel şi chip artistul, în încercarea de a ne face pe noi, muritorii de rând, să-l simţim mai accesibil, să-l pricepem sau să renunţăm pentru totdeauna a-l mai înţelege vreodată şi doar să ne umplem sufletele de vibraţia creaţiilor lui.

Ar fi fost destul doar atât, dar în istoria modernă nişte indivizi s-au apucat să sape hidos în intimitatea artistului ca să-l facă om, chipurile, informând poporul despre câte neveste a avut, dacă s-a născut la şapte luni, dacă are datorii la bancă sau dacă ţine dietă. Nimic folositor în asta.

Artistul cu har trebuie păstrat în lumea lui. Trebuie doar să-i fim recunoscători pentru că sufletele noastre mai pot respira în culori senine, că încă ne doare, că încă lăcrimăm, că încă, privind, ascultând, atingând creaţiile lui, mai putem medita când ne copleşeşte frumuseţe şi necuprinsul. Mai apoi, tot din când în când, trebuie să-l hrănim cu admiraţia noastră pentru ca el să poată crea mai departe. Este tot ceea are nevoie artistul pentru a trăi şi a accepta resemnat să fie un „folosit” al tuturor. Folosit de Dumnezeu pentru ca mesajele Lui să ajungă la noi, şi folosit de noi pentru a ne păstra, umane, sufletele.

„M-am oprit o secundă din iureş…”

„Arta nu este un lucru; este o cale“ a fost părerea (că tot vorbeam de înţelepţii lumii) lui Elbert Hubbard, scriitor şi filosof american, cândva la sfârşitul secolului 19.

Este calea pe care o urmează, de vreo 20 de ani încoace, şi suceveanca Sophia Cristina Lauric. Ea are la activ peste 50 de apariţii în expoziţii de grup şi personale. A expus la Paris, la Londra şi la New York, a experimentat tehnici a ceea ce consideră ea că ar fi frânturi de artă a viitorului, a luat premii.

Drumul ei în artă a fost însă întârziat şi sinuos, dar femeia de 36 de ani nu putea păşi în cele din urmă decât pe el pentru că Cel de Sus tatuase pe linia destinului ei doar o singură cale.

O ciudată, au spus probabil unii când Cristina şi-a dat într-o bună zi demisia de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, unde muncea de 10 ani în cadrul compartimentului financiar. Picta de mai mulţi ani, era membră a Asociaţiei „Toniza Art Group” a universităţii sucevene, avea deja zeci de participări la expoziţii în ţară şi străinătate, prezenţe în tabere internaţionale de creaţie, obţinuse mai multe premii, dar simţea că nu este destul, că arta avea nevoie de la ea de mai mult decât nopţile când punea mâna pe pensulă sau intra pe calculator pentru lucrări de grafică digitală.

 În ochii lumii, Cristina avea o slujbă bună şi sigură, din care putea ieşi la pensie liniştită, dar într-o zi această prea mare, banală şi frustrantă siguranţă a speriat-o.

„M-am întrebat într-o bună zi ce vreau: o viaţă de învârtit hârtii sau să iau drumul a ceea ce sunt, un artist? Simţeam că era un moment decisiv. Focul din mine a fost mai puternic decât realitatea confortabilă, aşa că demn dar radical mi-am depus demisia. Pentru câţiva din preajma mea a părut un gest de nebunie.

La ora 12 mi-am depus demisia, apoi aşezată pe o bancă în parc «la Policlinică», uitându-mă în jur, am realizat că am stat o mulţime de ani în sclavie. Nu mai vedeam soarele la zenit, nu mai ştiam cum mai arată lumina. Le pictam din memorie. Atunci m-am oprit o secundă din iureş şi am realizat cine sunt şi ce vreau. Vreau libertate şi timp să pictez. M-am simţit eliberată. Rupsesem cătuşele!”, povesteşte Cristina despre decizia de neînţeles pentru ceilalţi, luată acum câţiva ani.

Ce a urmat? Trei ani fără venit, timp în care a călătorit, a vizitat toate muzeele pe care nu le văzuse până atunci, s-a culcat şi s-a trezit la ce oră a vrut, trăind fără program, fără constrângeri şi făcând lucruri pe care nu avusese timp să le facă până atunci. Şi, bineînţeles, a lucrat în atelier ce şi când a chemat-o inspiraţia.

Până la acele momente, însă, povestea vieţii femeii născute în inima Bucovinei se scrise cu totul altfel decât şi-a dorit ea.

„Am fost întotdeauna ceea ce sunt acum”

Sophia Cristina Lauric s-a născut la Calafindeşti. Dacă o întrebi câţi ani are îţi răspunde că mulţi, că, fizic, ar avea 100 de ani.

Nu i-a plăcut niciodată să stea încălţată şi spune că este o impietate să calci pământul, iarba, altfel decât cu picioarele goale şi că pantofii n-ar fi trebuit inventaţi vreodată.

Are amintiri de când era foarte mică, legate de primele ei contacte cu culoarea.

„Când mă uit în urmă la mine, cea din toate timpurile, am fost întotdeauna ceea ce sunt acum. N-am avut nicio clipă vreo îndoială legat de chemarea mea. Din copilărie am fost ataşată de culori. Nu mă exprim prea bine în desen, dar culoarea, culoarea este în mine de când mă ştiu. O simt, o înţeleg.

În copilărie, nu ştiu, să fi avut trei ani, când am primit cadou o cutie de acuarele «Pelican». Îmi amintesc că îi ceream obsesiv mamei, care era la facultate la Bucureşti, la ASE, să-mi aducă culorile acelea şi un caiet de desen.

Am o amintire cum stăteam la masă, în picioare pe scaun (că aşa trebuia să văd eu lumea, de sus), şi făceam portretele tuturor; ăsta e bunicul, asta eşti tu, asta e lelea Domnica sau cine o mai fi fost în mintea mea.

Când am crescut, am învăţat de la bunica să ţes, să vopsesc torturi. Ea cosea cămăşi şi ştergare, ţesea covoare, iar când lucra îmi spunea «Uite, culoarea asta nu se potriveşte cu asta». Simţea nativ combinaţiile de culori. Eu o rugam să-mi explice de ce unele culori se potrivesc şi altele nu, iar când lucrul pe care îl făcea era gata, ştergar, cuvertură sau covor, îmi plăcea să le privesc în cel mai mic detaliu”, îşi aminteşte artista.

Cristina nu a ajuns să facă un liceu sau o facultate de artă, deşi aceasta era cea mai fierbinte dorinţă a ei. În familia ei nu se vorbea despre aşa ceva, nu exista o astfel de alegere.

Părinţii ar fi vrut-o o învăţătoare drăguţă şi respectabilă, dar fata a negociat, şi în cele din urmă a ajuns la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava. Se declară cu mândrie ”ştefanistă până la moarte” şi recunoaşte cu sinceritate şi recunoştinţă influenţa liceului asupra educaţiei ei realiste, dar şi umaniste.

După absolvire i-a revenit dorinţa de a intra la o facultate de artă, dar din nou a făcut vrerea familiei şi a intrat la Facultatea de Ştiinţe Economice la USV, fără să simtă că aparţine, cât de puţin, lumii cifrelor. Ceea ce ascundea fiinţa ei, însă, trebuia cumva să iasă la iveală.

„Am fost un copil obedient, până la un punct. M-am înscris la Şcoala Populară de Artă pe care am frecventat-o în paralel cu facultatea. Dar am făcut-o pe ascuns, nu le-am spus părinţilor mei. Nu-i condamn că au vrut altceva pentru mine pentru că i-am înţeles că au dorit realizarea copilului lor potrivit timpurilor. Doar că eu nu simţeam ce simţeau ei, aşa că le-am ascuns multă vreme parcursul meu artistic”, spune ea.

 Cristina crede că a fost „binecuvântare dumnezeiască” întâlnirea la Şcoala Populară de Artă cu profesorul Dumitru Rusu, pe care îl numeşte „patriarhul meu drag” şi care a fost nu numai un mentor şi un îndrumător, dar şi cel care a scos-o pe tânăra şi timida artistă începătoare în ochii publicului.

„Când l-am văzut pentru prima dată, l-am simţit profesorul meu. Şi astăzi a rămas maestrul meu de suflet. Într-o zi, la şcoală, pictam în atelier. Învăţam, exersam şi nu aveam deloc vanităţi să ies în faţă, să expun. Profesorul Rusu mi-a cerut să las în atelier nişte lucrări, aşa că am lăsat, dar fără să ştiu de ce. Săptămâna următoare m-a invitat la o expoziţie să văd şi eu ce înseamnă aşa ceva. Am mers acolo şi am văzut lume adunată uitându-se la nişte lucrări, pe un perete. Erau lucrările mele, înrămate şi aşezate pe furiş de domnul profesor în expoziţie. Mi s-au tăiat dintr-o dată şi respiraţia, şi picioarele”, îşi aminteşte „Lăurica” despre prima ei activitate expoziţională.

Mai târziu, prin 2007 – 2008, n-a scăpat ocazia să facă un master apărut miraculos la Facultatea de Inginerie Electrică a USV, „Artă vizuală, design şi meaning publicitar”, dispărut între timp, nefiind susţinut de o facultate de profil.

A învăţat mult de una singură, a studiat apoi şi şi-a dat doctoratul în arte plastice, sub coordonarea maestrului prof. univ. dr. Liviu Suhar, „un mare artist în viaţă al României, bucovinean şi om de cinste, dar şi un om de un excepţional calibru intelectual, un universitar rasat, corect şi exigent ” cum îl descrie Cristina Lauric. A fost un doctorat laborios, cu o temă pluridisciplinară, dar dus până la capăt cu succes.

Între timp, în 2004, după ce deja absolvise Şcoala Populară de Artă, Cristina a urmat exemplul profesorului ei şi şi-a invitat mama la o expoziţie dedicată femeii, de 8 Martie, organizată la Universitate. Femeia a venit şi a rămas impresionată de lucrări, dar când a citit numele artistul care le crease a făcut ochii cât cepele. „Tu pictezi? De unde ştii să pictezi?” au fost atunci uimirile mamei, combinate cu admiraţia pentru fata ei . Dacă s-o fi gândit că a greşit impunând copilului un alt parcurs în viaţă, nu se ştie. Cristina nu i-a reproşat niciodată, ba spune că obstacole ce i s-au pus în cale au fost ceea ce trebuiau să fie ca pictura ei să fie astăzi ceea ce este, o declaraţie sinceră, complexă, viguroasă, vie, profundă.

„Profesorii mei, domnii Rusu şi Suhar, mi-au spus că a fost o binecuvântare că nu am făcut o facultate de artă, că poate mi-ar fi mutilat ceea ce mi-a dat Dumnezeu. Aşa am rămas naturală, pură, neintoxicată. Adică eu însămi”, spune pictoriţa.

Profesor universitar la London College of Contemporary Art

„Ce cauţi în Anglia, Cristina?” o întreb pe suceveanca care de trei ani vine în România doar în concediu sau invitată la evenimente speciale.

„Nu caut nimic. În Anglia am găsit un loc potrivit climatic şi destul de larg ca spaţiu, pentru a fi eu însămi. Pentru moment. Am locuit un an la Paris şi, din 2016, printr-o mişcare a astrelor, am ajuns în UK şi am decis să rămân acolo” răspunde pictoriţa cu ton sacadat, uşor glumeţ.

De fapt, Cristina Lauric şi-a găsit în Anglia o vocaţie, aceea de profesor, mentor, tutore, cum vreţi să spuneţi. Este profesor universitar la London College of Contemporary Art, în Londra, un statut şi o muncă despre care spune că îi permit să fie ea însăşi, adică să dăruiască, ceea ce este pentru ea mai mult decât o binecuvântare, pentru că asta o reprezintă şi o împlineşte.

Suceveanca a găsit la Londra, în mijlocul unui amalgam de naţionalităţi, într-o altfel de lume, cea a artiştilor învăţăcei, un loc în care poate profesa cu sinceritate şi pasiune, aşa cum a făcut cam toate lucrurile în viaţa ei. Totodată, a făcut cunoştinţă cu un sistem educaţional complet diferit de cel românesc.

„Este o mare prăpastie între ce avem noi şi ce au ei. Englezii urmăresc şi se bazează pe cu totul alte principii. Dacă priveşti din România spre Anglia spui că nu ştiu nimic, pentru că nu tocesc, nu ştiu istorie, nu au informaţii despre tot şi toate. Noi, românii, suntem foarte buni teoreticieni, suntem plini de informaţii care ne formează viziuni, dar în momentul când suntem puşi în situaţia să aplicăm teoria în practică suntem handicapaţi.

Englezii fac exact invers. Îţi explică fenomenul, te pun să-l demonstrezi, afli soluţia, apoi începi să cercetezi, să asimilezi teoria. De mic, un elev în Anglia este educat să-şi formeze o gândire independentă, bazată pe propria lui personalitate, şi să fie critic şi analitic, în acelaşi timp. La studenţi, în primii ani de studiu, profesorul (cum sunt eu, de exemplu) este un fel de coach (antrenor). În următorii ani vezi cu ochii tăi cum acel student zboară şi devine independent learner, un învăţăcel independent, iar treaba ta ca profesor este doar să-l observi cum evoluează şi să-i dai direcţie. Mi se pare genial. Pentru studenţii mei eu sunt un fel de tutore. Tot ceea ce predau trebuie să-l ajute pe student să-şi construiască un viitor, să-l aşez pe un drum care să-l integreze în sistemul muncii.

La universitate se merge pe ideea că studentul are o vocaţie, un vis şi se educă potrivit acestui vis. Ca profesor, eu identific acel vis şi pe tot parcursul perioadei de pregătire sub tutoriatul meu, îl urmăresc, îl şi ghidez, îi ofer informaţii pentru ca el să-şi îndeplinească visul şi în acelaşi timp să fie pregătit pentru piaţa muncii, făcând ceea ce-i place să facă. După o perioadă de pregătire, sesiunile, prelegerile sunt one to one, profesor-student. Toate examenele pe care acesta le dă sunt personalizate, adaptate structurii lui. Prin lucrarea de diplomă pe care o susţine, el are în mână pâinea, tocmai prin acest proiect pe care îl susţine la absolvire, fie că este vorba de un business, o firmă, un site, un brand, toate deja adaptate la vocaţia lui. Nu e minunat asta?” a explicat pe larg Cristina Lauric rosturile ei în mediul universitar artistic londonez.

www.romanidecentenar.ro

În restul timpului, pictează în atelierul ei, noaptea sau în zilele când este liberă sau scrie în „jurnalul ei de bejenie” despre trăiri răscolitoare.

Oamenii vor avea acces la lucrările mele într-o zi, pentru că pentru oameni sunt făcute

Suceveanca, doctor în arte vizuale, membră a Artiştilor Plastici din România, pictor, grafician, designer, profesor universitar şi una dintre cele mai generoase şi risipitoare de iubire persoane pe care le-am cunoscut în viaţa mea, nu s-a arătat încă publicului larg englez cu arta sa. De Ziua României, pe 1 decembrie 2016, a vernisat o expoziţie personală la restaurantul „Casa Bucovineană” din Londra sub genericul „Feelings & Landscape”. Şi atât.

Ea simte că încă nu este momentul. „Ca artist, stau în celula mea. Fac schiţe, meditez, reiau principii, reiau stări şi emoţii. Ca să fac un ban nu am nevoie să ies în stradă, să mă prostituez artistic, nu mă încurc cu lucruri care au altă vibraţie decât a mea şi nu mă cramponez de ideea că, vai, nu fac expoziţii când vrea cineva, că nu mi se vând lucrările ca pâinea caldă sau alte asemenea. Menirea mea este să lucrez, să dăruiesc. Poate cineva, într-o zi, se va bucura de arta mea, care, într-adevăr, este o energie care va trebui să ajungă la public. Oamenii vor avea acces la lucrările mele într-o zi, pentru că pentru oameni sunt făcute. Dar la momentul potrivit. Consider că acum vibraţia oamenilor nu poate simţi decât într-o mică parte vibraţia lucrărilor mele şi atunci, ok, aşteptăm momentul potrivit.

Pictura e ca o religie, se construieşte în mii de ani”.

Martorul prin care Dumnezeu comunică

Mărturisesc că nu am ştiut de ce capitol anume să „lipesc” declaraţiile de mai jos ale Cristinei şi pentru că n-am vrut să le risipesc, pentru că au fost un alt moment de sinceritate absolută arătat de această femeie: „Artiştii sunt nişte canale, instrumente prin care divinitatea comunică cu oamenii. Este o diferenţă între a fi creativ, a avea imaginaţie şi să fii inspirat. Când vine muza, cum se spune, eşti atins de înger, de Dumnezeu. Tu practic nu faci nimic, opera pe care o faci nu ţi-o poţi însuşi pentru că nu este a ta. Tu eşti martorul şi instrumentul prin care Dumnezeu comunică. Asta nu înseamnă că atunci când un artist are acel momentul de graţie, când divinitatea comunică prin el, în natura lui umană nu poate fi o jigodie. Omul este om, cu părţi întunecate şi luminoase. Iar artistul este om şi sunt oameni care pictează divin, dar au un suflet întunecat, un caracter inuman. Nu trebuie să ne mirăm că poeţii, pictorii se mănâncă între ei sau că muzicienii nu se suportă şi îşi aruncă tot felul de mizerii. Da, şi creatorii de frumos se mănâncă între ei, ca toţi oamenii”.

„Când expui, e ca o demonstraţie publică în pielea goală”

În istoria artei, Cristina spune că are doi „amanţi”, după cum declară uneori, glumind, şi în faţa studenţilor ei : „My boyfriends from history of art”. Este vorba de două genii din istoria artelor care nu au avut, asemenea ei, studii de specialitate, dar care au „vorbit” lumii doar cu harul dat de Dumnezeu.

Cu patos ea îmi vorbeşte despre Van Gogh care a fost acceptat la Academia de arte, dar ulterior a fost dat afară şi care a pictat doar 10 ani din viaţa lui, în medie, un tablou pe zi „Culmea că niciunul dintre marii profesori care l-au dat afară din Academie nu a rămas în istoria artelor” menţionează ea, apoi continuă:

„Al doilea este Cezanne care, săracul, deşi a încercat de multe ori, n-a trecut niciodată de examenul de intrare la academia de arte. Dar asta nu l-a făcut să renunţe. A făcut două expoziţii în viaţa lui, una la vreo 40 de ani, la Paris, unde numai n-au aruncat cu pietre în el, când l-au dat afară şi i-au închis galeria. A mai îndrăznit o expoziţie cu 1-2 ani înainte de a muri şi s-a întâmplat cam acelaşi lucru. Şi vorbim de Cezanne, geniul renegat total de contemporaneitate. În prezent, în toate academiile de artă ale lumii, cursurile de cromatologie au la bază formula lui Cezanne. Un paradox, nu?”.

„Şi totuşi, când vei arăta oamenilor tablourile create în ultimii ani?” insist.

„Nu eu trebuie să decid asta. Lucrările sunt ca şi copii mei. Când ele vor ajunge la maturitate şi vor vrea să se desprindă de mine, se vor desprinde”, răspunde, iar eu o privesc pe artista din faţa mea cum începe să plângă. De bucurie, spune ea. Apoi continuă printre suspine: „Părerea mea este că nu omul îşi alege lucrarea, ci lucrarea îl alege pe om. Eu chiar îmi las lucrările să plece la oameni, dar mi-e frică să nu păţesc ca Cezanne. Când expui este ca şi cum ţi-ai scoate sufletul şi ţi-l pui într-o piaţă publică. E o demonstraţie publică în pielea goală”.

„Dacă artistic nu eşti când sus, când jos, eşti mort, incolor, inodor şi insipid”

 Sophia Cristina Lauric n-a dat ziaristului răspunsuri simpatice şi agreabile. N-a încercat nicio secundă să pară mai interesantă sau altcineva decât ceea ce este. Un suflet bogat. Sensibil şi puternic în acelaşi timp, precum culoarea din tablourile ei. Cristina râde şi plânge, se mânie şi se bucură, după cum se întâmplă, şi este, cu tot riscul, crud de sinceră.

„Sunt arogantă. Văd adevărul, îl simt şi îl exprim direct şi fără perdea. Asta înseamnă aroganţă şi oamenii nu acceptă aroganţa. Dar sunt un om foarte prietenos, iubesc pe toată lumea, nu judec, nu pot fi invidioasă sau ranchiunoasă. Dacă mă refer strict la lucrări, am primit de la oameni şi vorbe rele, şi e normal, pentru că oamenii sunt cinici. Nu am pretenţia ca toată lumea să se regăsească în lucrările mele.

Ca artişti plastici noi transformăm energia într-o materie vizibilă care să poată fi privită, ca astfel să putem comunica cu alţi oameni, cu alte energii. Cu unii oameni rezonăm, şi avem un răspuns corect din partea lor, cu alţii disonăm. Crezi că toţi maneliştii îl plac pe Cristi Minculescu sau că Minculescu va cânta vreo dată manele?” se întreabă, demonstrativ, artista.

Ea pictează clasic, tradiţional, în ulei, deşi a încercat şi lucrări ce ţin de arta viitorului, precum cele vernisate în 2011 în expoziţia personală „Geometria luminii”, lucrări de artă digitală în sistem dual view, sau cele din expoziţia din 2015, „Jurnal de simţuri”. A fost vorba atunci de 40 de lucrări executate în tehnica digital collage (colaj digital), ce au putut fi vizualizate în acelaşi sistem dual view, realizate în colaborare cu Diana Georgiana Dimitriu, un discipol de doar 15 ani.

I-a plăcut rezultatul acelei munci, a experimentat şi a dăruit expoziţia mai departe tinerilor, dar a revenit la pictura în ulei, acolo unde inima şi inspiraţia ei pot exploda sau se pot aşeza lin în culoare.

 „Chiar dacă arta pe computer îţi oferă la un moment dat nişte posibilităţi de a realiza lucrări cu viziune şi impact mult mai mare, mie îmi palce să simt culoarea, mirosul, îmi place sa mă murdăresc de vopsea. Îmi place să pictez în pijama şi vreau ca pijamaua mea să aibă culoare pe ea”, mărturiseşte artista.

Discuţia noastră alunecă spre actul artistic al secolului 21, despre ce crede ea că este valoros şi ce nu.

„Nu mă cramponez de contemporaneitate şi de trend. Arta are valori spirituale şi estetice, are valori ce ţin de dumnezeire. Arta, fie că e pictură, sunet, cuvânt, culoare, este limbajul comun cu Dumnezeu. Acum a început să iasă la iveală şi mâlul şi nu este mâlul în care cresc nuferi. Astăzi s-a ajuns la o formulă în care arta pare a avea non-sens.

Nu toţi cei care acum vând pe milioane, care au cotă, care au intrat pe marketing, sunt şi cei care vor rămâne în istorie. Timpul selecţionează şi triază, şi doar câţiva vor rămâne vii şi viabili în faţa veacurilor ca spirit, ca esenţă a mesajului artistic.

Publicul înţelege din instinct dacă o lucrare are sau nu emoţie. O lucrare trebuie să aibă vibraţie şi dacă nu are, nu are. În occident mulţi pictează pentru bani şi rezultă obiecte de decor cu caracter artistic, să nu le confundăm cu altceva.

Se nasc artişti absolut geniali care se zbat, pictează, demonstrează, fac expoziţii şi vând şi se poartă de parcă ei au inventat arta pe pământ. Dar să nu înţelegem greşit. Una este să te descarci pe pânză pentru că nu mergi la biserică să te rogi sau n-ai pe cine iubi, sau n-ai un psiholog bun, alta este să trăieşti arta cu toată fiinţa ta. Eu simt în mine o flacără vie care arde în interior, un catharsis, şi pictez pentru că altfel nu pot.

Poţi să-l copii pe Van Gogh sau pe Picasso, ori eşti tu însuţi, ori încă nu ştii pe unde eşti, pentru că încă te cauţi, sau devii un manierist şi pictezi în fiecare zi acelaşi lucru. Când faci asta însă înseamnă că eşti pe linie moartă. Dacă artistic nu eşti când sus, când jos, eşti mort, incolor, inodor şi insipid. Da, ştii o tehnică, o exprimi frumos, îi pui o ramă frumoasă şi o vinzi spectaculos. Asta îţi aduce un trai bun, dar tu ca artist eşti mort.

Doar în momentul când ai curajul să nu mai porţi mască, să fii sincer în artă (şi eu cred că acesta este viitorul actului artistic autentic) se naşte valoarea.

Astăzi sunt într-o negură, pictez zbucium. Mâine sunt o diafană, sunt „zen”, pictez transparent, liniştit şi calm. Toate sunt stările unei fiinţe umane şi dacă nu le simţim înseamnă că nu suntem vii”, spune cu mult patos Cristina.

„Uneori poţi face pentru ţara ta mai multe lucruri de departe”

Suceveanca stabilită la Londra îmi spusese mai devreme că a trăit la Calafindeşti simplu şi sănătos, într-o casă şi într-o comunitate de oameni normali, cu îndeletniciri naturale, dar în care crede că se găsesc toată filosofia lui Kant şi Schopenhauer plus analizele lui Freud şi Jung, laolaltă.

Gândul la simplitatea şi omenia ţăranilor din vremea copilăriei şi adolescenţei ei o îndeamnă să aştearnă pentru ei un covor sufletesc roşu. „Ei sunt cei mai mari academicieni din lume. Moşii şi mămucile din satul meu sunt nişte prinţi şi prinţese în faţa cărora mă înclin până la pământ. Am dat în viaţa mea de omeni care au citit biblioteci întregi, dar fără suflet. La ce bun una fără cealaltă?” întreabă ea retoric.

O întreb dacă nu-i e dor de casă şi primesc un răspuns care mă uimeşte.

„Ce înseamnă «acasă»? Dacă te referi la Suceava, aici este un loc binecuvântat de Dumnezeu în care am fost norocoasă să mă nasc, în acest spaţiu ancestral dacic şi bucovinean, creştin-ortodox. Nu cred că m-aş fi adaptat vreodată într-o preerie sau trib babuin. Dar viaţa în Suceava este doar o mică parte din infinitul meu. Aici m-am născut, dar asta nu înseamnă că aici e casa mea. Ca artist, sunt o fiinţă universală. În artă eu nu mă adresez doar sucevenilor sau doar românilor, ci tuturor oamenilor de pe glob şi cred că aşa consideră toţi artiştii. Iar uneori poţi face pentru ţara ta mai multe lucruri de departe”.

Femeia revine apoi şi îmi spune că se simte „acasă” doar la nivelul la care se adaptează unui loc, se integrează, mănâncă mâncarea locului, dansează dansul locului, învaţă cât mai mult din limba locului, află obiceiurile, vrea să descopere oameni şi locuri autentice, naturale, cu ADN-ul şi ancestralitatea lor.

„Ai o lucrare care reprezintă momentul tău de graţie?” mai vreau să ştiu.

„Da, există una, cea mai aproape de adevărul meu, de absolutul meu. Am făcut-o în 2006 şi se numeşte «Urlet». „De ce ai urlat?” „A fost o stare”, îmi răspunde şi simt că dincolo de asta nu-mi va mai spune nimic.

Din când în când, Cristina „strigă”, „râde” „visează” „şopteşte” prietenilor postând pe Facebook imaginea câtorva dintre lucrările ei create în atelierul din Londra.

Asta până când „copiii” din atelier se vor maturiza destul cât să umple o nouă expoziţie.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Georgica Vasii says:

    Esti extra ordinary.
    Nu pot sa cred ce om deosebit esti.
    Mult succes……
    Ma bucur ca am avut norocul sa te cunosc.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: