Ziua Forţelor Terestre

> Armata Română sărbătoreşte în fiecare an, la 23 aprilie, cea mai cuprinzătoare şi mai reprezentativă categorie de forţe a armatei noastre

Încă din al treilea deceniu al secolului XIX, prin noua organizare a Principatelor Române, Muntenia şi Moldova (1831 – 1832), un rezultat al mişcării reformatoare din anii 1822 – 1828 a fost şi elaborarea unui cod de legi de către o comisie formată din boierii munteni şi moldoveni. Aceste legi s-au numit regulamente organice, deoarece priveau întreaga organizare şi conducere a Principatelor Române. Aplicarea lor a început de la l iulie 1831 în Muntenia şi de la l ianuarie 1832 în Moldova. Conţinutul lor era aproape identic.

O serie de măsuri astfel stabilite aveau un caracter progresist pentru acea perioada, printre acestea numărându-se şi înfiinţarea armatei naţionale sub denumirea de „miliţie pământeană”. Cu toate că ulterior revoluţia democratică de la 1848 a respins ideea Regulamentului organic şi a dat un puternic impuls creşterii conştiinţei de sine a poporului român, ea a exprimat hotărârea moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor de a făuri unitatea naţională în cadrul frontierelor unuia şi aceluiaşi stat.

Iată de ce, după sacrificii îndelungate, la 24 ianuarie 1859 se reuşeşte Unirea Moldovei cu Ţara Românească, alegându-se ca domn al celor două principate Alexandru loan Cuza.

Noul domnitor a aplicat în interesul poporului profunde transformări democratice la toate nivelurile, inclusiv în domeniul armatei. El s-a preocupat cu insistenţă de întărirea capacităţii militare a ţării. România ajungea să dispună de un efectiv permanent de 40000 de oameni şi de o rezervă umană la fel de numeroasă care se putea mobiliza rapid.

Unificarea forţelor armate era încheiată în 1860, când îşi începea activitatea Ministerul de Război, primul minister unic al României. Amplele măsuri întreprinse de domnul Unirii Alexandru loan Cuza pentru unificarea şi întărirea armatei au fost continuate şi după 1866, odată cu proclamarea ca domnitor a lui Carol de Hohenzollern.

Potrivit legii din 11/23 iunie 1868, structura militară a ţării cuprindea cinci elemente: armata permanentă cu rezerva ei; corpurile dorobanţilor şi grănicerilor; miliţiile; garda orăşenească; gloatele.

Modificările din 1872 au creat „Armata teritorială” prin reorganizarea corpurilor de dorobanţi şi grăniceri, dorobanţii călăraşi formând unităţi separate (călăraşii), iar dorobanţii pedeştri şi grănicerii constituind corpul dorobanţilor.

Din 1872, „Armata teritorială” cuprindea trupe de cavalerie (călăraşi) şi infanterie (dorobanţi).

La 27 aprilie/ 9 mai 1877 s-a stabilit structura organizatorică a armatei mobilizate. Aceasta se compunea din: marele cartier general; două corpuri de armate, fiecare cu două divizii, o rezervă de artilerie şi o ambulanţă sanitară. Diviziile erau organizate identic: două brigăzi infanterie; o brigadă cavaleri; un divizion de artilerie cu trei baterii; o coloană de muniţii; o companie de geniu; o ambulanţă.

Brigăzile de infanterie şi cavalerie dispuneau atât de unităţi permanente (de linie şi roşiori), cât şi teritoriale (dorobanţi şi călăraşi).

În 1916, la intrarea României în Primul Război Mondial, ţara a participat cu patru armate, astfel că până în vara anului 1916 s-au format încă cinci divizii din comandamentele teritoriale (diviziile 11-15), care s-au adăugat celor zece existente. Fiecare dintre cele zece divizii existente aveau în compunere: trei brigăzi cu două regimente de infanterie; un regiment de vânători de munte; o brigadă artilerie cu două regimente.

La l septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, eveniment ce a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

Această gravă situaţie survenită în Europa a determinat statul român să-şi proclame la 6 septembrie 1939 neutralitatea faţă de conflictul abia declanşat. Această formulă era singura soluţie ce stătea la îndemâna guvernului român pentru salvgardarea intereselor naţionale, dar ea avea să reprezinte doar o soluţie temporară, deoarece poziţia geopolitică şi geostrategică a ţării nu îi permitea să rămână în această postură până la sfârşitul conflictului.

În acelaşi timp, neutralitatea rămânea o simpla expresie juridică, dacă nu era dublată de o forţă militară puternică. De acest lucru a fost convinsă şi conducerea politică şi militară a ţării, care a adoptat un şir de măsuri ce aveau drept scop să sporească capacitatea defensivă.

Astfel, la 6 septembrie 1939 s-a constituit în nordul şi estul ţării armata a III-a, compusă din corpurile IV, VIII, X care, potrivit directivei operative nr. 6 din 10 septembrie, avea misiunea să împiedice pătrunderea forţelor germane şi sovietice în lungul văilor Siretului şi Prutului; în partea de vest s-a înfiinţat la 11 septembrie 1939 grupul de armate nr. 1, ce avea în compunere armatele I şi IV (aceasta din urmă nou constituită).

În perioada neutralităţii s-au iniţiat şi alte măsuri de perfecţionare a pregătirii ofiţerilor şi trupei. Un moment important l-a reprezentat aprobarea la 7 noiembrie 1939 a regulamentului provizoriu asupra luptei infanteriei (C4) care a fost în vigoare până la intrarea României în război. Regulamentul definea infanteria drept sufletul şi puterea naţiunii, ea întruchipând în cel mai înalt grad virtuţile războinice şi rămânând regina bătăliilor. O atenţie deosebită s-a acordat luptei antitanc.

Concomitent cu acţiunile pe plan extern, Ion Antonescu a adoptat un program de refacere şi reorganizare a oştirii, concretizat în formula „o armată mică, dar puternică”, cu o perfectă încadrare, disciplină şi instrucţie, care să fie adecvată realităţilor româneşti şi condiţiilor tehnice moderne.

În desfăşurarea campaniilor de război, atât în est, cât şi în vest, armata română şi-a îndeplinit misiunile în ciuda faptului că a trebuit să facă faţă presiunii aliaţilor, cât şi abuzurilor ocupanţilor.

Cu toate acestea, activitatea de organizare şi reorganizare, cât şi pregătirea de luptă în armată au fost continuate. Stau mărturie în acest sens măsurile luate pe linia îmbunătăţirii pregătirii de luptă în unităţi, cât şi în dotarea acestora, aceasta mai ales după anii 1958, respectiv după plecarea trupelor sovietice din ţară, când s-a câştigat o anumită libertate de acţiune faţă de vecinul de la est. S-a acţionat an de an spre îmbunătăţirea dotării de la subunitate până la mare unitate, inclusiv cu tehnică auto, blindate şi tip amfibii blindate, unităţile şi marile unităţi transformându-şi denumirea; astfel, din cele de infanterie au rezultat cele mecanizate (arme întrunite).

Începând din anul 1964 s-a trecut la reînfiinţarea unităţilor şi marilor unităţi de vânători de munte, noi unităţi şi mari unităţi de tancuri.

De la 1 aprilie 2000, trupele de uscat îşi schimbă denumirea în „Forţele terestre”, iar în fiecare an, la 23 aprilie (adică de Sfântul Gheorghe), armata sărbătoreşte Ziua Forţelor Terestre, forţe avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtător de biruinţă.

General de brigadă (r.)

COJOCARU ZAHARIE,

preşedintele Filialei Suceava a ANCMRR „Petru Muşat”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: