TRIUMFUL LUI ION LUCA*

Beneficiind de şansa (cum vom vedea – din plin fructificată!) de a fi fost, pe vremuri, muzeograf la Muzeul Bucovinei din Suceava şi custode al unor fonduri arhivistice aparţinând scriitorilor Mihai Eminescu, Ion Luca, Eusebiu Camilar, precum şi altor personalităţi moldave – Ciprian şi Iraclie Porumbescu, Simion Florea Marian, Leca Morariu ş. a. – cărturarul bucovinean Nicolae Cârlan a ştiut să valorifice, cu pasiune şi competenţă, documentele referitoare la cei mai sus menţionaţi, publicând, în diverse periodice curente sau de specialitate, articole şi studii având ca obiect biografia sau creaţia acestora, editându-le scrierile ori chiar consacrându-le cercetări monografice tipărite în volume distincte. A pornit la drum, „pas cu pas”, cu tenacitatea-i şi seriozitatea-i atât de caracteristice, tipărind, exact înainte cu trei decenii, în 1987, un Album memorial NICOLAE LABIŞ (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), urmat de o Colecţiune de cântece sociale a lui Ciprian Porumbescu (1990), de broşura Mihai Eminescu despre procesul „Arboroasa” (1993), de pliantul Centenarul Ion Luca (1994) şi de broşura Eusebiu Camilar în note, scrisori şi dedicaţii (1998). E de precizat că cei de mai sus – Eminescu, Porumbescu, Labiş, Luca şi Camilar – sunt permanenţele preferate ale lui Nicolae Cârlan, de care se va ocupa în mod predilect, editându-le creaţiile, ori consacrându-le studii şi comentarii publicate în volum. Parcurgând Fişa bibliografică (lucrări publicate de Nicolae Cârlan) – care constituie conţinutul secvenţei V – Addenda din prezentul volum, constatăm că în cele trei decenii de activitate scurse de la debut până azi, prodigiosul muzeograf (devenit, în anul 2000, membru al Uniunii Scriitorilor din România) a reuşit să editeze nu mai puţin de 27 de cărţi cuprinzând scrieri ale unor personalităţi bucovinene, sau documente privitoare la biografia şi opera acestora, la care se adaugă 6 broşuri / pliante cu tematică similară. Punctul culminant, ca să spunem aşa, al acestor „ediţii / recuperări” – cum însuşi le denumeşte – îl constituie magnificul tom Nicolae Labiş – Opera magna (1296 de pagini), apărut în anul 2013, la aceeaşi prestigioasă, de acum încolo, Editură „Lidana” din Suceava.

Menţionata listă bibliografică (p. 1390) din volumul de care ne ocupăm aici debutează cu titlurile celor 10 „cărţi personale” tipărite de Nicolae Cârlan între anii 1998 (când s-a produs de fapt debutul său editorial cu Virtuţi şi virtualităţi poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiş) şi 2016, când îi apare o nouă scriere dedicată lui Nicolae Labiş: Relevanţe şi semnificaţii. Desluşiri şi precizări privind viaţa şi opera lui Nicolae Labiş – elaborată, cu siguranţă, în paralel cu Opera magna.

Se pare că acum, odată cu acest Ion Luca, Teatru esenţial, diligentul cercetător sucevean a intenţionat – şi a reuşit! – să se autodepăşească, stabilind un nou şi important record editologic personal, actualul tom, de 1390 de pagini, devansând Opera magna din 2013 cu aproape o sută de pagini.

În „preliminariile” volumului de Teatru esenţial, Nicolae Cârlan, istoric literar cu îndelungată experienţă în domeniu, argumentează convingător oportunitatea demersului său istoriografic şi editorial: „Piesele de teatru ale lui Ion Luca, pe care le publicăm acum, considerându-le reprezentative” – citim în Repere biobibliografice -, „reprezintă ceea ce putem considera viabil şi rezistent din creaţia dramaturgică în măsură […] să deschidă o perspectivă spre dreapta valorificare a unei opere ignorate din motive, cele mai multe, extrinseci oricărui demers axiologic. Este aceasta o necesitate, cu atât mai mult cu cât dramaturgia românească, nebeneficiind – să recunoaştem – de suficiente explorări exegetice globale şi redutabile, nu-şi poate permite „luxul” de a pierde pe traseul evoluţiei sale înfăptuiri valorice, indiferent de anvergura şi caracterul acestora. […] E timpul ca, eludând prejudecăţile şi inerţiile păguboase, să redăm lui Ion Luca ce este al lui Ion Luca – locul cuvenit în istoria dramaturgiei române – şi dramaturgiei noastre zestrea semnificativă ca valoare artistică pe care el ne-a lăsat-o” (p. 15).

Propunându-şi, aşadar, să dea Cezarului ce-i al Cezarului, Nicolae Cârlan întreprinde un act justiţiar menit a readuce în actualitate creaţia strălucitului dramaturg bacăuan. Zic „bacăuan”, fiindcă Ion Luca a trăit cea mai mare parte din viaţă la Bacău, adică exact o jumătate de veac, din 1903, când tatăl său va fi transferat, cu serviciul său, şi până în 1953, când el însuşi va fi transferat cu serviciul de la Şcoala nr. 6 din Bacău la Şcoala nr. 1 din Vatra Dornei, de unde în anul următor se va pensiona. Tot la Bacău şi-a început cariera ecleziastică, apoi pe cea didactică, întemeindu-şi o familie şi construindu-şi o casă pe strada care astăzi îi poartă numele. În sfârşit, tot la Bacău a desfăşurat, în deceniile interbelice, o intensă activitate de animator cultural, descoperindu-şi vocaţia de regizor şi autor de teatru şi scriind atunci cele mai însemnate dintre operele sale dramatice.

Astfel, dintre cele 16 piese considerate de Nicolae Cârlan ca fiind „esenţiale” pentru teatrul lui Ion Luca, 11 aparţin epocii bacăuane, după cum urmează: Alb şi negru, Icarii de pe Argeş (1933), Rachieriţa (1934), Amon-Ra (1936), Javra pământului (1942), Năframa iubitei (1944), Neliniştea Doamnei (1945) şi Salba reginei (1947). Cele cinci creaţii dramatice ale lui Ion Luca din cuprinsul capitolului II – Antologie (piese de teatru) – al cărţii de faţă, sunt, tot în ordine cronologică, următoarele: Când ţipă animalul (1956), Dumitra (1958), Cele patru Marii, Chiajna şi Cuza-Vodă (1968). Sunt eliminate din categoria creaţiilor esenţiale – în mod nejustificat, după părerea noastră – dramele Pelina şi Apele-n jug (incluse cândva de Valeriu Râpeanu în volumul Teatru de Ion Luca din 1963). Motivul pentru care aceste trei piese – tipărite sau chiar reprezentate scenic la vremea lor – au fost acum „discret evitate din câmpul strategiei noastre editoriale” – după cum precizează Nicolae Cârlan în postfaţa intitulată Câteva precizări la închiderea ediţiei – l-a constituit „contaminarea acestora cu morbul maladiei proletcultiste” (p.1387). Din aceleaşi considerente de apartenenţă politică, dacă se poate spune aşa, antologatorul cenzurează cu severitate şi alte creaţii dramatice ale lui Ion Luca – precum Cuscrii Gherghinei (1949), Ghiftarii şi Socoteala lui Tarabă (1951) – cărora le „interzice accesul în antologie”, etichetându-le drept „artefacte proletcultiste” (p.1387-1388). În schimb, întru totul justificată ni se pare a fi excluderea din categoria „teatrului esenţial” a unor creaţii reprezentând simple dramatizări realizate după capodopere prozastice ale literaturii naţionale (Voinicul pădurii, după un basm de Petre Ispirescu, ori Şcoala din Humuleşti, după Amintiri din copilărie de Ion Creangă) sau universale (Delta blestemată, după romanul The wild in the river de Luis Bromfield) ş. a.

Privit în ansamblu, capitolul următor al cărţii de faţă, intitulat Exegeze, ne îndreptăţeşte a-l considera o solidă şi binevenită cercetare monografică asupra lui Ion Luca, întrucât cele zece eseuri au ca obiect atât existenţa dramaturgului (cel intitulat Ion Luca sau viaţa ca o dramă, tipărit anterior, la Bacău, în volum, în 2004), cât şi diverse aspecte ale creaţiei sale teatrale (următoarele nouă, dintre care cinci inedite, iar patru apărute anterior, între 1997 şi 2001, în „Convorbiri literare”, Iaşi, „Ateneu”, Bacău şi „Lumină lină”, New York). Apoi, după ce în eseul al doilea, Nicolae Cârlan se ocupă de Ion Luca văzut ca teoretician al artei şi literaturii în genere, dar mai cu seamă al teatrului (Ideile literare ale lui Ion Luca, p. 1136-1152), în cel următor – intitulat Triumful principiului „coincidentia oppositorum” – întreprinde o analiză minuţioasă şi competentă a dramei mitologice Amon-Ra (p. 1153-1154). Eseul nr. 4 – cu titlul Teatrul religios al lui Ion Luca – reproduce cu fidelitate postfaţa cărţii Ion Luca, Salba reginei. Teatru religios (Bacău, 2004), comentate fiind aici dramele Salba reginei (fostă, iniţial, în 1933, Iuda din Cariot, în colaborare cu G. Ciprian), Femeia cezarului (iniţial numită Evdochia) şi Năframa iubitei. Acestor patru drame inspirate din mitologia egipteană (Amon-Ra), din mitul christic (Salba reginei) sau din istoria creştinismului bizantin (Femeia cezarului şi Năframa iubitei), le succede comentariul altor patru creaţii teatrale esenţiale ale lui Ion Luca, după cum urmează: Javra pământului (în eseul Latenţele devastatoare ale subconştientului, p. 1182+1186), Femeia, fiica bărbatului (în studiul O tentativă de accedere în modernitate, p. 1182-1186), Neliniştea doamnei (în eseul Pledoarie pentru veşnicirea vieţii, p. 1186-1189) şi Când ţipă animalul (în comentariul cu titlul Izbăvirea umanităţii prin artă, cultură şi educaţie, p. 1189-1193). Aşadar, din cele 16 piese considerate de autor ca fiind „esenţiale”, jumătate dintre ele sunt analizate în cadrul acestor Exegeze „în elaborare” – cum precizează autorul – sugerând astfel posibilitatea revenirii asupra subiectului, cu intenţia elaborării unei cercetări exhaustive asupra „teatrului esenţial” al lui Ion Luca.

În sfârşit, capitolul IV Anexe – este un veritabil miscelaneu, cuprinzând un Documentar (corespondenţă, referate, discuţii, observaţii, proiecte de creaţie, memorii, declaraţii), apoi Opinii diverse (citate din conferinţele dramaturgului), un tabel cu Piese de teatru reprezentate, o Bibliografie, Interviuri şi Câteva precizări. Ar fi de observat că în cazul Bibliografiei (p.1353-1366) se cerea operată distincţia între interviuri acordate de Ion Luca (cinci la număr), care trebuiau incluse în cadrul „bibliografiei auctoriale”, în ansamblul celorlalte scrieri semnate de Ion Luca şi, pe de altă parte, interviuri luate altor personalităţi (Bartolomeu Anania, Mircea Radu Iacoban), care doar îl evocă pe Ion Luca şi care trebuiau plasate în secvenţa „bibliografie referenţială”. Obligatorie ar fi fost şi precizarea conform căreia avem de-a face cu o „bibliografie selectivă”.

www.romanidecentenar.ro

Aşa, secvenţa 6 din cadrul aceleiaşi Anexe, intitulată Câteva precizări, nu-şi avea locul şi rostul aici, amestecată între documente de (şi despre) Ion Luca, fiind de fapt postfaţa cărţii (binevenită, de altfel), aparţinând editorului. După cum nici capitolul V – Addenda. Fişă bibliografică – nu-şi avea locul într-o numerotare efectuată în continuarea primelor patru, care se referă exclusiv la scrieri de (şi despre) Ion Luca, întrucât această „fişă bibliografică” conţine doar volume semnate de Nicolae Cârlan, sau alte ediţii îngrijite de acesta, ceea ce ar putea genera confuzii în cazul unui cititor mai puţin avizat. Şi dacă tot veni vorba despre aspectele strict formale, iar nu de conţinut, aş vrea să mai adaug că, din datele înscrise pe versoul paginii de titlu aflăm că Nicolae Cârlan nu este doar coautor al acestui volum (prin cele zece eseuri critice), antologator, editor şi redactor de carte, ci şi autor al copertei cartonate – pe cât de sobră, pe atât de elegantă – având aşezate în chip inspirat, în fiecare dintre cele patru colţuri, câte un portret Ion Luca. În schimb, îndrăznesc să spun că eu aş fi ordonat altcumva informaţiile înscrise pe pagina de titlu. Mai întâi, consider că textul scris de Bartolomeu Valeriu Anania în martie 1944 şi plasat un deceniu mai târziu, în chip de „cuvânt înainte” la volumul Ion Luca –Salba reginei. Teatru religios, reaşezat acum în fruntea prezentului volum, este, de fapt, o prefaţă, întrucât cuvântul înainte aparţine, de regulă, autorului, recte editorului. De altfel, Nicolae Cârlan, editor experimentat, a ştiut că are obligaţia de a explica, într-o „notă asupra ediţiei”, atât structura compoziţională a cărţii, cât şi necesitatea/oportunitatea demersului său istoriografic şi editorialistic, ceea ce a şi făcut într-un bine argumentat „cuvânt înainte” pe care-l intitulează însă, oarecum inadecvat, Repere biobibliografice. Aşa încât, aş îndrăzni să sugerez – pentru o eventuală ediţie ulterioară – o reconfigurare a paginii de titlu în formula: Prefaţă de Bartolomeu Valeriu Anania – ediţie întocmită, cuvânt înainte, anexe documentare şi bibliografie de Nicolae Cârlan (fără virgulă după de) – s-ar evita, în acest fel, şi repetiţia „biobibliografie” – „bibliografie”

Oricum, aceste mărunţişuri editologice sau abateri de la normele în vigoare ale descrierii bibliografice nu impietează cu nimic asupra valorii incontestabile a impozantului tom consacrat acum lui Ion Luca. Elaborarea unei ediţii de atare anvergură e, fără îndoială, corolarul unei strădanii benedictine, al unui travaliu asiduu, întreprins cu pasiune şi acribie filologică, vreme de decenii. Că Nicolae Cârlan posedă gena cercetătorului de istorie literară, a documentaristului înzestrat, interdisciplinar, cu temeinice cunoştinţe din arii conexe (muzeologie, arhivistică, bibliologie) o confirmă, cu asupra de măsură, impresionantul volum pe marginea căruia am brodat şi noi, aici, aceste sumare consideraţii. Aşa încât, credem că nu exagerăm afirmând că volumul respectiv – care marchează, fără îndoială, o etapă importantă în receptarea creaţiei controversatului dramaturg -, reprezintă nu doar triumful lui Ion Luca, ci şi, în egală măsură, triumful lui Nicolae Cârlan.

 LIVIU CHISCOP

______________________

Ion Luca, Teatru esenţial. Cuvânt înainte de Bartolomeu Valeriu Anania. Ediţie întocmită, repere biobibliografice, anexe documentare şi bibliografice de Nicolae Cârlan, Suceava, Editura Lidana, 2017, 1390 p. (Colecţia „Recuperări”)

* (Liviu Chiscop, Triumful lui Ion Luca, în „Mărturii culturale” (revistă trimestrială de cultură), Satu Mare, anul II, nr. 3 (7), iulie-septembrie 2017, p. 52-54.)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: