Cine priveşte cu atenţie viaţa politică românească nu poate să nu observe că partidele au renunţat la forma şi conţinutul activităţii lor clasice şi devin simple formaţiuni, mişcări, clanuri, clici, găşti… ale cutărui mare şi important personaj: PMP-ul e al lui Traian Băsescu, PSD-ul are numai ostaşi conştiincioşi sub comanda lui Liviu Dragnea, iar PNL-ul începe şi el să renunţe la ideologie în favoarea unor opţiuni legate de oportunităţi imediate. Cât despre USR şi UDMR, ei bine, acestea nici măcar nu au optat pentru o anume ideologie, fiind dependente de segmentele lor electorale destul de bine individualizate.
Nici în alte ţări partidele nu stau grozav din punct de vedere ideologic şi doctrinar. În Franţa, ultimele alegeri au fost câştigate de o „mişcare” (mouvement), „La République En Marche!” a actualului preşedinte, Emmanuel Macron, iar dihotomia dreapta – stânga nu mai funcţionează de mult, aglomerându-se zona de centru.
Ceea ce îmi pare interesant este că moartea ideologiilor a fost prevăzută încă de prin anii 1960 (D. Bell, „The End of Ideology”/ „Sfârşitul ideologiei”, Princeton, Princeton University Press), iar teoria a fost reluată de Francis Fukuyama în „The End of History and the Last Man”/ „Sfârşitul Istoriei şi Ultimul Om”, 1992, ceea ce înseamnă că fenomenul este acum în plin avânt. Dacă Occidentul a beneficiat aproape două secole de ideologii, România nu a trecut nici măcar prin faza de bază a conţinuturilor ideologic-doctrinare, iar acum le abandonează, încercând să guverneze după reţete şi concepte populiste, rupte de realitate. Reţete în care electoratul e bun numai la dat votul.
E clar că bătăliile politice nu se vor mai câştiga cu formule clasice, ci se vor disputa aceleaşi teme şi interese ale liderilor şi ale bazinelor electorale, iar de câştigat vor câştiga acele formaţiuni, mişcări, clanuri… care vor dispune de credibilitate şi eficienţă, adică de o bună manipulare în campaniile electorale. Ceea ce deja se întâmplă.
Aşadar, trăsătura comună a activităţilor noastre politice este îngroparea ideologiilor şi renunţarea la doctrine. Dar, îngropând ideologiile şi doctrinele, partidele se dezbracă de costumaţia clasică, apărând în faţa publicului în toată goliciunea lor, că li se văd hidoşenia şi egoismul intereselor de clan sau personale. Este principalul motiv pentru care ele au devenit tot mai neatractive în România, iar selecţia valorilor nu mai e posibilă. Mai luaţi în calcul cealaltă dramă a politicii actuale, scăderea drastică a numărului membrilor de partid cotizanţi, de aici încercările de a face rost de bani prin corupţie şi delapidare, pentru a susţine maşinării complicate de partid.
Ceea ce se vede cu ochiul liber este că partidele nu mai dispun de personal competent şi calificat pentru a ocupa funcţii şi demnităţi publice în caz de reuşită la alegeri. Aceasta este de fapt cauza tuturor eşecurilor actualei majorităţi de guvernământ. Aşa că vom asista în continuare la greşeli şi bâlbâieli atât ale Executivului, cât şi ale Legislativului.
Pe acest fond vine Dacian Cioloş cu încercarea sa de a lansa „Platforma 100”, urmată de transformarea acesteia în Mişcarea „România Împreună”. Mai lipsea „În marş!” ca să reediteze modelul francez. Numai că masa electorală românească se „mişcă” mult mai greu decât aceea franceză. Şi apoi în Franţa n-a îndrăznit nicio putere politică să vină cu pomeni guvernamentale, nici cu găleţi roşii cu zahăr şi ulei, iar diferenţa de educaţie între popoarele francez şi român e evidentă. Câţi sunt în stare să discearnă între gogoşi electorale şi realitate?
Din păcate, părăsirea ideologiei şi a doctrinelor lasă loc unor aventurieri cinici, care n-au nicio reţinere să se folosească de un populism sforăitor, inşi în stare să promită orice pentru a ajunge la beneficiile puterii politice. Or lucrul acesta s-a întâmplat deja la alegerile din 2016. Vedeţi dumneavoastră vreo forţă politică, o mişcare, clan ori gaşcă să schimbe macazul? Cred că mai degrabă vom avea o lungă perioadă de agonie în politica românească.
Comentarii