“În medicină, dacă îţi place ceea ce faci, dacă eşti dedicat şi ai o înclinaţie afectivă pentru semeni, n-ai cum să te plafonezi”

Interviu cu LUCIAN CRĂCANĂ, medic specialist neurolog la Spitalul Municipal din Rădăuţi

Se spune că medicii tineri aleg să părăsească ţara, încercând să-şi făurească un drum pe măsura învăţăturii acumulate. Lucian Crăcană este un medic tânăr, care se bucură de popularitate în zona Rădăuţilor. A avut o viaţă frumoasă de student, cu examene grele şi bucurie meritată. Este de părere că un medic neurolog poate fi împlinit profesional şi la Bucureşti, dar şi la Rădăuţi. Interviul de faţă îi conturează personalitatea.

– Sunteţi născut în anul 1982, în comuna suceveană Vama. Vorbiţi-ne puţin despre copilăria dumneavoastră.

– Da, sunt vămean, însă prima parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bunici, în comuna Frumosu. Mă apucă nostalgia când trebuie să vorbesc despre scumpele amintiri ale unor vremuri în care nu aveam nimic şi eram cel mai fericit om de pe pământ. Fac parte dintr-o generaţie de tranziţie şi este „uimitor” că mai sunt în viaţă, pentru că am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere, nu am aruncat la gunoi bomboanele căzute pe jos, nu m-am spălat pe mâini după joaca inevitabilă cu toţi câinii şi toate pisicile de pe uliţă. În absenţa tehnologiei avansate şi a Internetului, la momentul respectiv, nu simţeam că îmi lipseşte ceva, aveam copii mulţi în jur.

– Cum au fost anii de liceu?

– Anii de liceu, altă poveste. Încazarmat la 16 ani, nu foarte departe de pădurea copilăriei mele, puteam însă doar să tânjesc la ea, pentru că în viaţa de cazon nu pleci şi vii când vrei. Am simţit-o la momentul respectiv ca pe o frustrare de proporţii bacoviene: „liceu, cimitir al vieţii mele”. Opţiunea mea pentru Liceul Militar a fost întâmplătoare, într-o zi ai mei mi-au zis: „Uite, ar fi bine să încerci!”. Anii de liceu militar au însemnat o perioadă de formare şi acumulare. Am fost privat de o anumită libertate, însă nu regret. Am învăţat să preţuiesc fiecare lucru pe care-l aveam. Nu aş da o mare importanţă pe valoarea materială, însă am fost pregătiţi în aşa fel încât să fim precauţi, să nu luăm decizii pripite, să nu facem risipă de resursele pe care le avem şi să preţuim fiecare moment cu familia şi cu oamenii de lângă noi. Ne-au fost dezvoltate bunele maniere, în ideea în care aveam un alt statut şi aveam o imagine de păstrat. Disciplina învăţată într-o instituţie militară formează caractere şi tabieturi folositoare oricărui individ.

Cum v-aţi decis să fiţi medic şi de ce neurolog?

– Am făcut medicina pentru că, în primul rând, iubesc oamenii. Toţi oamenii sunt deosebiţi, dar trebuie să ştii ce să cauţi la ei. Admiterea la medicină a fost premeditată. În primul an de facultate, semestrul I a semănat cu o prelungire a vacanţei de vară. În primul an se predau cursuri, atmosfera este relaxată, îţi faci noi prieteni, socializezi, dacă te muţi în alt oraş. Atunci vor fi şi mai mulţi stimuli care îţi vor distrage atenţia de la învăţat. Când am intrat prima dată în amfiteatrul mare al facultăţii mi s-a făcut pielea de găină şi nici măcar nu ştiam că va deveni a doua casă. A urmat primul şoc, la primul examen din viaţa de medicinist, examenul de anatomie, când din 80 de studenţi au luat doar 5 examenul, şi eu nu mă regăseam printre ei. N-a ţinut prea mult şocul, după examen am dat o petrecere cu un dublu casetofon în sala de lectură. Dădeam dedicaţii la Radio Nord-Est, pentru proful de anatomie, sub pseudonimul „Vena cavă inferioară”. Aşa a fost. Un chef, un curs şi un examen şi m-am trezit din transă în anul VI.

La rezidenţiat, s-au scos câteva posturi în judeţul Suceava, şi eu, mămos din fire, am zis că trebuie să mă întorc mai aproape de ai mei, iar neurologia mi s-a potrivit ca o mănuşă .

– Cum este o zi din viaţa dumneavoastră?

– Fiecare zi este încărcată cu o altă structură emoţională. Fiecare zi este pentru mine o încântare şi o bucurie că pot ajuta pe cineva, că am salvat o viaţă, că am alinat o durere. Fiecare zi este diferită, nu pot să spun că ieri a fost la fel cu astăzi. Faptul că vezi oameni care revin la control cu zâmbetul pe buze sau pe picioarele lor te umple efectiv de bucurie, este un soi de energie pe care nu o poţi descrie decât atunci când o simţi. Este o mulţumire sufletească care îţi dă putere să mergi mai departe, te face să anulezi orice oboseală.

Se spune că fiecare om are un model în viaţă. Care a fost modelul dumneavoastră?

– Eu am avut mai multe modele, nu doar unul. Începând de la cei mai simpli oameni de pe pământ, bunicii mei, urmaţi de părinţi, care nu au avut bani, pile şi relaţii, însă au ştiut să îmi ofere o educaţie solidă, să mă îndrume şi s-au chinuit să mă poarte în facultate şi nu în ultimul rând mentorilor mei din perioada rezidenţiatului, de la care am furat meserie: prof. Cuciureanu Dan, dr. Danciu Florentina şi tot colectivul secţiilor de neurologie din Iaşi.

– V-aţi gândit vreo clipă că Rădăuţiul este un loc în care v-aţi putea plafona?

– Nu, nicidecum. Din punctul meu de vedere te plafonezi când te trezeşti la o vârstă cu un serviciu obscur şi neprovocator, pe care nu ţi l-ai dorit niciodată, în care nu îţi vine să investeşti, n-ai un plan realist de viitor, n-ai vise şi obiective. Atunci începi să te plafonezi. Or în medicină, dacă îţi place ceea ce faci, dacă eşti dedicat şi ai o înclinaţie afectivă pentru semeni, n-ai cum să te plafonezi. Din punct de vedere medical, al patologiei, aceleaşi boli neurologice sunt şi la Bucureşti, şi la Iaşi, şi la Rădăuţi.

– Care este cea mai mare problemă pe care o ridică meseria practicată?

Să lucrezi cu creierul este cel mai frumos lucru. Neurologul ar trebui să stea de vorbă cu omul, să îl asculte — mai mult de jumătate din diagnostic este dat de anamneză, iar oamenii nu vin cu o boală, ci vin cu o problemă şi boala o descoperim noi. Fiecare boală este altfel, nu se aseamănă două boli între ele. Rar se întâmplă ca doi oameni să reacţioneze la fel sau să fie identici ca simptomatologie; fiecare are personalitatea lui, modul lui de a gândi, de a percepe, de a aborda lucrurile şi viaţa. Trebuie să mă conectez cu pacientul, să-i aflu povestea şi împreună cu el să căutăm drumul potrivit pentru tratament.

Pacienţii cu afecţiuni neurologice s-au mulat cel mai bine sufletului meu şi, într-un fel, i-am adoptat, reuşind multora dintre ei să le redau încrederea în sine, să-i fac să înţeleagă prin ce trec şi cum să-şi accepte bolile astfel încât, cu zâmbet pe chip şi încredere, să-şi poată continua viaţa mereu ca pe un nou început.

Patologia neurologică e diversă, în mare parte cronică şi cu trend ascendent. Apar noi şi noi cazuri în permanenţă. Suntem noi, oamenii, sedentari, extrem de stresaţi, needucaţi din punct de vedere medical şi de aceea apar tot mai multe cazuri de îmbolnăvire. Medicina viitorului este bazată pe prevenţie. Dacă nu ajungi să înţelegi că e nevoie de schimbarea modului de viaţă, medicamentul te ajută doar cinzeci la sută.

O altă problemă vine din sfera psihiatrică, adică tulburări de stres, anxietăţi, până la depresie. Oamenii au sentimentul că a merge la neurolog sună mai medical – „nu e psihiatrie, înseamnă că nu sunt nebun”. Total greşit. Statistic vorbind, undeva pe la zece la sută din ei înţeleg din prima că e nevoie de psihiatru şi că nu e nebunie asta, ci o boală ca oricare alta şi trebuie tratată ca atare. Restul de nouăzeci la sută vin de trei, patru ori la neurolog, până se conving că e nevoie de psihiatru.

Dacă vorbim din punctul de vedere al meseriei de neurolog la Rădăuţi sau al performanţei în neurologie la Rădăuţi, daţi-mi voie să vă spun că posibilităţile terapeutice pentru tratarea bolilor neurologice (cu excepţia unora care fac parte din programele naţionale de sănătate ) şi experienţa medicilor sunt similare cu cele din restul ţării, inclusiv din punct de vedere al investigaţiilor paraclinice (există EEG, EMG, CT şi de curând RMN). Dacă există undeva o problemă e “o problemă de sistem”, de organizare până la urmă şi de finanţare, nu în ultimul rând, pe care nici noi nu o putem repara.

(Consemnează MĂLINA ANIŢOAEI)

Print Friendly, PDF & Email

3 Comentarii

  1. Ciocan ioana says:

    Foarte frumos reportaj și foarte sincer este cest tânăr Doctor Lucian sunt atât de mandra în primul rand ca este din COM. Vama dar crescut și educat de bunici din partea mamei din Frumosu toată copilăria cum și a descris-o Lucian pe uliță unde locuiau bunici lui plina de copii printre care și doi copii ai mei. Când am spus de educația bunicilor m am referit la educația bunului simt, respect și credința care la ajutat și l va ajuta în tot restul vieții lui. Respect părinților lui care au făcut un mare sacrificiu sa l susțină financiar sa poată ajunge dr. dar Lucian dacă a dorit din tot sufletul sa fie un dr bun sa ajute oameni bolnavi și lucru mare sa nu plece în străinătate cum fac mulți oameni din toate domeniile, ca dorește sa ajute oameni din RO. Lucian sa ți de-a bunul Dumnezeu multa sănătate, înțelepciune și sa prosperi în meseria care ți-ai ales-o. Succes!!!!!

  2. Felicitări si mult respect d-lui doctor!

  3. M Stela Cucos says:

    Toata consideratia mea pentru D-vs. De astfel de medici are nevoie Romania. Pacat sa sunt putini ca D-vs .

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: