Nu „parcă” e copilul meu. Este copilul meu !

Chiar dacă ei consideră că n-au făcut ceva extraordinar, continui să cred că cei care au adoptat copii sunt oameni aleşi, extraordinari. Să învingi trauma din momentul în care un medic îţi confirmă că nu vei avea niciodată un copilul biologic, să reuşeşti să te aduni şi să te uiţi în jur după un prunc ce poartă la rându-i trauma unui abandon ca să-i oferi, din preaplinul inimii tale, bucurie, educaţie şi confort, să te scuturi de prejudecăţi şi de „gura lumii” şi să ajungi să-l iubeşti atât de mult încât să uiţi pur şi simplu că nu este sânge din sângele tău, este o dovadă de excepţională calitate şi curaj.

În ultimii mai mult 20 de ani, de când s-a înfiinţat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava, s-au găsit familii pentru aproximativ 1200 de copiii abandonaţi. Poate că sunt puţini faţă de sutele, miile de micuţi cărora, în cei 20 de ani trecuţi, cei care le-au dat viaţă nu le-au găsit rostul în vieţile lor şi i-au lăsat în grija statului. Poate că sunt puţini, pentru că românii sunt încă înţepeniţi în prejudecăţi ce ţin de teama de a strânge la piept copilul făcut de altcineva, dacă nu este sugar cu pielea ca zăpada, perfect sănătos şi frumos ca bebeluşii din reclamele la Pampers.

Sunt însă 1200 de lecţii despre cum se poate salva viitorul unor micuţi, dar şi 1200 de lecţii despre salvarea unor familii ce nu-şi mai găseau rostul în doi, lecţii de bunătate, iubire şi responsabilitate asumată cu curaj.

Prejudecăţile dispar greu şi nu se întâmplă nimic „wow” în ce priveşte numărul de adopţii în România, nici după ce procedurile s-au simplificat, iar viitorii părinţi nu mai au de aşteptat ani de zile până să vadă în casa lor un copil. Ca „picătura chinezească” însă, specialiştii în adopţii au strecurat în mintea unor viitori părinţi ideea că uneori, ca să ţi se lipească de suflet un micuţ, nu este nevoie ca acesta să fie perfect, blond cu ochii albaştri şi să semene cu restul familiei. Astfel, n-a mai fost atât de grea găsirea unui copil compatibil. Dacă în 2013, instanţa suceveană a încredinţat în vederea adopţiei 27 de copii, în anii următori numărul acestora a fost de circa 40, chiar 45.

În prezent, potrivit unui comunicat al DGASPC Suceava, în evidenţele Biroului Adopţii sunt 36 de familii atestate ca adoptatoare, care aşteaptă un copil, alte 8 fiind în cursul procedurilor de atestare.

Acum cinci ani, abia 24 de familii luaseră atestatul, ca la sfârşitul anului trecut, evaluate, consiliate, cursate şi atestate să adopte un copil să fie 42 de familii.

Mai toate însă îşi doresc în continuare copii mici, de maxim 6 ani. Pentru cei care au împlinit însă această vârstă, şansele de a fi adoptaţi sunt aproape zero.

„Am plâns, am jelit, am trecut prin perioada mea de doliu”

Dana şi Paul sunt o familie din Suceava care în urmă cu cinci ani a adoptat un copil. Împliniseră destui ani de căsătorie şi ştiau că şansele de a deveni părinţi scăzuseră mult. Ultima încercare ar fi fost fertilizarea în vitro, la Debrecen, în Ungaria. Medicul a fost „om” însă, i-a explicat Danei că procentul de reuşită în cazul ei este infim şi că este prea scumpă procedura ca nici să nu-şi atingă scopul. Le-a dat banii înapoi şi le-a spus să meargă acasă.

„Nu-i uşor să primeşti vestea clară şi definitivă că nu vei avea niciodată un copil. Am plâns, am jelit, am trecut prin perioada mea de doliu, până în octombrie anul următor. Ne-am resemnat şi în acel moment a venit întrebarea: «Vreau să fiu însărcinată sau vreau să fiu mamă?». La aceasta întrebare nu era decât un singur răspuns, aşa că n-am mai stat pe gânduri şi în acel octombrie 2012 ne-am dus la DGASPC şi le-am spus că noi vrem să adoptăm un copil. Aşa am intrat în horă, iar până în decembrie noi aveam deja atestatul de părinţi adoptatori, după ce trecusem prin toate interviurile, consilierile, evaluările, cursurile, anchetele sociale şi tot ce înseamnă” povesteşte Dana momentele de început ale „marii hotărâri”.

Ulterior, Dana avea să afle despre coincidenţe pe care ea le consideră semne ale destinului, care au făcut ca micuţul blond, frumos, cu ochi verzi, bunul şi vorbăreţul Alexandru să ajungă sensul vieţii ei şi a lui Paul.

Aşteptarea

După primirea atestatului de părinţi adoptatori, Dana şi Paul au intrat în aşteptarea unui copil care, potrivit testelor psihologice prin care trecuseră, să li se potrivească, un copil recomandat de managerii de caz. Nu-şi făcuseră un portret „bătut în cuie” al copilului dorit. Aveau doar ideea unui băieţel cu vârsta de până la doi ani, dar au rămas deschişi propunerilor din partea reprezentanţilor DGASPC.

„Aşteptarea se prelungea, iar noi eram atât de nerăbdători, că voiam să ne arate ceva, orice copil, numai să vedem unul… Faţă de prieteni glumeam şi spuneam ca nu sunt copii pe stoc şi că vor aduce curând. De fapt ne frământam şi discutam cum va arăta, cum vom reacţiona, cum va răspunde copilul la prezenţa noastră, cum o să ştim dacă e al nostru sau nu. Cei apropiaţi, doamnele de la Direcţie, ne încurajau spunându-ne ca şi dacă vedem 100 de copii, o să ne dăm seama de asta”.

Şi într-o zi au luat contact cu un prim copil. Băieţelul avea trei ani, se potrivea cu profilul lor şi, neoficial, l-au cunoscut pe hol la Direcţie. Venise cu asistentul maternal cu o altă treabă, dar s-a folosit acest moment pentru o întâlnire neoficială cu Dana şi Paul. „Părţile” n-au rezonat însă şi aşteptarea a continuat.

În august 2012, cei doi părinţi au fost chemaţi, de data aceasta oficial, să vadă un alt băieţel îngrijit de un asistent maternal, în Bogdăneşti. Pe David. Îşi amintesc de el că era cumincior, vioi, cu ochi albaştri şi nasul foarte coroiat.

„Ne-am dus acolo. Doamna mai avea un copil în grijă, mai mărişor, şi era foarte ataşată de amândoi. Pe David am fost să-l vedem de două ori, pentru că la primul contact nu s-a produs nici cu el vreo chimie. Mă gândeam că poate e ceva defect cu mine şi ne-am oferit încă o şansă. Am cumpărat nişte jucărioare să-l atragem, deşi nu se recomandă asta. Simţeam doar că vreau să ajut cumva copilul acela, să-i ofer dulciuri, hăinuţe, compasiune, dar nu simţeam niciun sentiment matern”, povesteşte Dana despre a doua încercare de a-şi găsi copilul.

„Măi copile, ce faci tu aici? Hai acasă!

Pe 29 ianuarie, 2013, Dana şi Paul au fost chemaţi la Vicov. Li se arătase înainte fotografia unui băieţel de 1 an şi 4 luni, în asistenţă maternală, de asemenea. Li s-a spus că este un copil născut prematur, de către o mamă tânără, şi abandonat la naştere. După ce au văzut pozele au dorit să vadă copilul. Atunci, la Vicov, a început povestea minunată care durează de cinci ani. Pentru Dana a fost, cum se spune de altfel, dragoste la prima vedere. Dispăruseră brusc toate temerile, toate reţinerile când l-a văzut pe Alex.

„Pe loc n-a mai fost greu, nu mai eram îngrijorată, pentru că am simţit că el este cel aşteptat. Părea atât de natural totul. M-am aşezat turceşte lângă el pe covor şi i-am spus «Mai copile, ce faci tu aici? Hai acasă!»”.

Au urmat alte vizite, perioadele de potrivire, de acomodare, dar Dana devenise nerăbdătoare. La 1 an şi 4 luni, Alex mergea deja, dar nu ştia cuvinte. Gângurea mult, arăta spre tot felul de lucruri, se făcea înţeles, se juca foarte mult şi alerga prin casa asistentului maternal. Mama lui şi-l aminteşte cât de înfofolit era, cu două căciuli şi două perechi de pantaloni pe el, jucându-se în casă, într-o căldură infernală.

Şi soţului ei îi plăcuse băieţelul, pentru că era isteţ, dar la el „cânta” în acel moment raţiunea şi nu inima.

„După prima întâlnire am făcut înştiinţarea că vrem să mergem mai departe cu adopţia. Au urmat vizitele programate de direcţie, perioadele de consolidare a ataşamentului, pentru că nu poţi scoate copilul brusc din mediul lui. Noi trebuia să construim ca să nu ajungem în situaţii de care am auzit, că au luat copilul acasă iar acolo şi-au dat seama că nu este cel pe care îl voiau şi l-au dus înapoi. Nu poţi face asta unui copil.

Noi eram oameni maturi, nu doi oameni luaţi de val care adoptă pentru că nu pot face un copil… La Dana, ca mamă, setările erau activate. La mine nu era vorba atunci de sentimente. Eram pe cale să luăm o decizie importantă, să ne asumăm o responsabilitate imensă, poate cea mai mare din viaţa noastră” intervine Paul cu sinceritate, iar soţia lui îl completează:

„Când hotărăşti să adopţi un copil este şi dintr-un egoism personal, ca mamă. Îţi spui «Adopt ca să-mi împlinesc nişte trăiri, nişte rosturi cu care am venit pe lumea asta». Adopţia este mai presus de asta. Este asumarea responsabilităţii pentru un sufleţel, şi el cu multe goluri sufleteşti. De aceea, dincolo de sentimente este bine ca atunci când porneşti pe un astfel de drum să existe şi mult raţionament”.

 „Când a venit într-o zi şi şi-a pus singur căpuşorul în poala mea, am înnebunit de bucurie”

La un moment dat li s-a dat voie celor doi soţi să-l ia acasă pe Alex un weekend întreg. Au venit cu maşina de la Vicov, 60 km, la Suceava, dar se aflau amândoi într-un stres imens. Alex îi spunea deja “mama” Danei, se obişnuise bine cu amândoi, dar aproape trei zile împreună era ceva nou. Acasă au îmbăiat copilul, i-au tăiat unghiuţele, l-au uns cu toate cremele, apoi l-au îmbrăcat în pijamaua de la casa lui, l-au hrănit cu sticla lui de lapte, ca micuţul să-şi simtă aproape lucrurile personale.

„Nu ştiam dacă va dormi, dacă va plânge, iar dacă va plânge mă gândeam cum să-l liniştesc. Nu ştiam nimic, dar mi-a venit ideea să-i cânt şi aşa a adormit. Eram aşa de bucuroasă!” povesteşte mama copilului.

Micuţul a dormit toată noaptea, dar Dana a stat trează, păzindu-l să vadă dacă respiră. A doua zi împreună a decurs la fel de bine. Copilul a mâncat, a ieşit la plimbare în parc, a dormit la prânz.

Pe 3 martie 2013, Alexandru era, prin hotărâre judecătorească, deja copilul celor două suceveni. Îl cunoscuseră cu ceva mai mult de o lună în urmă, potrivirea fusese perfectă, iar procedurile au fost rapide.

Cei doi soţi râd în hohote când îşi amintesc prima seară în trei ca familie. Alex se „căcăcise” într-un pampers parcă neîncăpător, iar părinţii lui, unul ţinându-l de un picior, celălalt de o mână, nu ştiau cum să ajungă cu el mai repede în cadă.

Au urmat trei luni de acomodare în trei, timp în care, dacă ceva nu merge, copilul poate fi înapoiat statului. La Paul şi Dana nu era cazul, pentru că intraseră cu tot avântul şi cu toate temerile şi grijile în postura de părinţi cu normă întreagă.

„Ce a fost mai greu cu Alex după ce a fost al vostru?” îi întreb pe cei doi părinţi şi parcă ar vrea să alunge amintirile acelea din vremea când au trebuit să-l înveţe pe cel mic să le primească iubirea.

„Cea mai grea a fost respingerea. Am încercat nişte sentimente groaznice. Alex îşi ducea papuceii la uşă şi îmi arăta că vrea să plece, că nu mai stă cu noi. Încercam să-l iau în braţe, să-l strâng la piept, să-i arăt dragoste, situaţii cu care el nu era obişnuit, aşa că mă respingea. Am făcut atunci nişte lucruri de care nu sunt mândră, dar aşa m-am priceput eu să depăşesc situaţia. Îl condiţionam că, dacă nu mă lasă să-l iau în braţe, mă duc în camera mea şi plâng şi nu mai vorbesc cu el. Îl şantajam, dar încet, încet m-a lăsat să-l iau în braţe, să-l mângâi, să-l gâdil, să mă apropii. Asta a durat vreo 5 – 6 luni. A funcţionat în cele din urmă. Când a venit într-o zi şi şi-a pus singur căpuşorul în poala mea, am înnebunit de bucurie. Nu îndrăzneam să mă mişc! Apoi n-a mai fost nicio problemă…”.

„Dacă ar fi să nu-l iubesc, ar însemna să nu-mi pese de mine sau să nu-mi pese de Dana”

Alex a fost la grădiniţă, iar în prezent este în clasa zero. Dovedeşte până acum un temperament de artist, dar părinţii lui încearcă să caute pentru el ocupaţii de toate felurile care să-l facă fericit, iar copilul, să se dezvolte frumos fizic, psihic şi emoţional. Îi plac oamenii, este empatic, socializează uşor, vorbeşte cu toată lumea, îi place să fie în centrul atenţiei. Învaţă uşor poeziile pentru serbări, chiar dacă sunt lungi, dar nu le recită, ci le interpretează însoţite de mimică, pentru că aşa crede el că trebuie spuse. Merge şi la fotbal, şi chiar dacă uneori se întrerupe din antrenament ca să-i deseneze mamei o inimă pe undeva, îi place acolo pentru că descoperă sportul, o altă lume. Merge şi la înot, pentru că e cam mărunţel de statură, iar mama şi tata vor să-l ajute să se mai „lungească” puţin.

În casă şi în programul familiei totul s-a schimbat. Biroul lui Paul a devenit camera copilului, toate deciziile se iau funcţie de confortul celui mic, fie că este vorba de mers la cumpărături sau în concediu, iar cei mari au văzut că pot fi la fel de fericiţi, chiar dacă nu mai sunt, unul pentru altul, pe primul loc. Dar cel mai important e că Alex este iubit şi răspunde iubirii părinţilor lui. Faptul că micuţul este un copil adoptat nu mai are relevanţă, s-a diluat.

Îi întreb pe cei doi cum pot iubi atât de mult un copil care nu este sânge din sângele lor şi primesc un răspuns relevant şi complet.

„Alex poate nu este sânge din sângele nostru, dar când face ceva recunoaştem gesturile noastre la el. Vorbeşte ca noi, se poartă aşa cum ne purtăm noi. Mă recunosc în el. O recunosc pe Dana în el. Dacă ar fi să nu-l iubesc, ar însemna să nu-mi pese de mine sau să nu-mi pese de Dana. Uite, foloseşte des cuvântul «măcar» în tot felul de propoziţii. Ne întrebam de unde l-a scos. Vorbind însă cu cineva după aceea, îmi dau seama că foloseam destul de des cuvântul şi atunci am realizat că la mine îl auzise. Copie tot.

Cum să nu-l iubeşti, când vii acasă şi îl vezi că aleargă spre tine şi ţi se urcă în braţe. Mai contează ce a fost în ziua aceea, cât de obosit eşti sau cu cine te-ai certat?!” încheie tatăl copilului răspunsul.

De 5 ani, Dana şi Paul învaţă traiul în trei, învaţă, la fel ca orice părinte biologic, să răspundă nevoilor copilului lor. Au ajuns la momentele când „pupuţul” de la culcare rămâne valabil, dar alintările de la trezire trebuie scurtate. Alex este deja la şcoală, elev în clasa zero, şi firea lui activă, sociabilă, mai copilăroasă decât a altor copii de vârsta lui, faptul că mereu are ceva de spus, îl face în acceptul general al învăţământului românesc „indisciplinat”. Ca urmare, „regimul” trebuie schimbat.

„La noi nu se poate aplica vorba «Eu te-am făcut eu te omor», râde Paul, apoi continuă „Când am crezut că este nevoie de vreo schimbare de ton, s-a mai întâmplat. O restricţie, o învăţătură, dar, bineînţeles, nu cu violenţă. Îl certam, apoi fugeam în bucătărie şi plângeam amândoi. Şi noi procedăm cum procedează toţi părinţii, atunci când cred că este nevoie de o îndreptare, cu copilul lor. Noi l-am învăţat să-i răspundem întotdeauna la întrebări, dar la şcoală e altceva. Probabil, pentru că are mereu de comentat ceva, deranjează, iar doamna are 36 de copii în clasă. Doar un minut pentru fiecare şi ora e aproape gata. În urma discuţiilor cu doamna învăţătoare ne-am hotărât să fim mai fermi şi spre binele lui să-i cerem să ducă lucrurile până la capăt, să nu fie delăsător, să-i mai pretindem câte ceva. Chiar dacă ne doare puţin, pentru că Alex este un copil inimos şi blând, iar în mintea lui ştie că nu a greşit cu nimic, trebuie să îl aducem puţin cu picioarele pe pământ”, povestesc pe rând cei doi părinţi.

Dana şi Paul, pregătiţi pentru ziua când Alex va vrea nişte răspunsuri

În cazul unui copil adoptat, specialiştii Biroului de adopţii recomandă părinţilor să fie sinceri faţă de copil şi să-i spună la un moment dat că este un copil înfiat.

Părerile despre acest subiect sunt împărţite. Unii spun că o astfel de discuţie nu poate avea loc înainte ca cel mic să facă 18 ani, alţii spun că e bine să se facă mai devreme, alţii tac şi ascund adevărul până ce copilul este adult şi poate la casa lui.

Dana şi Paul au urmat calea lor. Alex ştie termenul de adopţie, dar bineînţeles că nu-l explică precum în dicţionar. Ştie însă, şi răspunde la orice oră, că adopţia înseamnă „dragoste şi iubire”. Părinţii lui completează de fiecare dată tabloul şi copilul este familiarizat cu acest cuvânt care în sufletul şi mintea lui nu poate însemna nimic rău.

„Nu va fi un şoc emoţional pentru el în ziua când, atunci când va înţelege, îi vom spun că a fost adoptat.

La şcoală, doamna ştie că Alex este adoptat, ştiu rudele şi doar câţiva dintre prietenii noştri. Nu facem mare caz însă, deşi adopţia nu este un lucru de care lumea nu trebuie să ştie. Cine ştie, ştie, cine află, află, dar în jurul nostru sunt oameni cărora nu trebuie să le dau explicaţii despre familia mea, despre viaţa mea personală.

Mă enervează însă foarte tare o chestie. Când terţe persoane află că Alex a fost adoptat spun când îl văd: „Vai, parcă e al tău!” Păi, e al meu, frate!! Despre ce vorbim? Îl iubesc, m-am bucurat şi am suferit pentru el la fel ca voi, care aveţi copii biologici. Am nesfârşite nopţi nedormite de grija copilul meu, când a făcut bolile copilăriei şi când treburile s-au complicat şi a stat în spital cu branula la mânuţă. Am fost acolo când i-au căzut dinţii, cu Zâna Măseluţă şi cu tot ce vreţi voi. Cu excepţia durerilor naşterii, nu mă deosebeşte nimic de voi. O dată, fără să realizez ce spun, povesteam mătuşii mele ceva şi m-am exprimat „când am născut eu”. Cam pe acolo e treaba cu Alex. Cu adică „parcă” e copilul meu, când e al meu?!”, se miră Dana.

În ce îl priveşte pe Alex, părinţii lui spun că va avea tot sprijinul lor când şi dacă va vrea să afle cine l-a adus pe lume. Au păstrat actele şi informaţii ce-l vor ajuta pe copilul lor să o găsească pe mama lui biologică, chiar dacă, poate, în familia lor se va produce o ruptură.

„Poate va vrea să primească într-o zi nişte răspunsuri pe care nu i le pot da eu sau taică-su. Atunci, va trebui s-o întrebe pe mama lui biologică. Noi ştim aşa şi ne pregătim şi pentru o astfel de situaţie. Tot ce ne dorim însă este ca Alexandru să crească un om drept” au încheiat cei doi părinţi, care trebuie să plece brusc. Alex a terminat antrenamentul la fotbal şi fug să-l întâmpine.

Paul şi Dana au 44, respectiv 40 de ani şi uitându-mă în urma lor, gândind la cele discutate deja, şi pentru că îi cunosc de mulţi ani, îmi dau seama că niciodată n-au fost mai împliniţi ca acum. Acum când micul lor artist, copilul bun care dacă vede o buburuză se îngrijorează că nu are casă, este indisciplinat la şcoală.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: