Oameni şi cărţi

Câteva reflecții la un veac de la prima conflagrație mondială (CLIII)

Între cei doi tirani, Carol al II-lea îl preferă pe Hitler

România urmărea cu o vădită îngrijorare acţiunile expansioniste ale Germaniei şi URSS. Deocamdată garanţiile Marii Britanii şi Franţei acordate Poloniei se dovedeau, pe termen scurt, fără efect.

În noiembrie 1939, Boris Ştefanov, secretarul general al Partidului Comunist din România, publica în presa oficială a Kominternului un articol în care lansa ideea că „popoarele din România (omul acesta care nu avea nimic comun cu România, decât faptul că ştia teza Moscovei; ţara întregită era un „stat multinaţional”, n.n.), dezvoltarea lor liberă, viitorul lor mai bun sunt imposibile fără încheierea imediată a unui tratat de ajutor reciproc cu URSS, după modelul tratatelor intervenite între Uniunea Sovietică şi Ţările Baltice”. Dar, surpriză: la 8 decembrie 1939, P.G. Kukolev, reprezentantul cu afaceri externe acreditat la Bucureşti, îl întâlnea pe Grigore Gafencu, ministrul român de externe, căruia îi spunea că: „guvernul sovietic era de altă părere”; şi URSS „nutreşte atitudini paşnice faţă de România”.

Regele Carol al II-lea – foarte prudent şi atent la tot ce se ştia şi se vorbea în jurul ţării –, cu prilejul urărilor rostite în noaptea de Anul Nou 1940, chema pe români „la unire şi pace, încât toate forţele şi puterile conştiente ale ţării să se pună umăr la umăr ca aceste trebuinţe să se împlinească!”. În acelaşi timp, unul din biografii săi ne asigură că şi el, regele, şi guvernul s-au concentrat „să construiască digul”, linia de apărare la graniţe – care se va numi „digul lui Carol” – şi se va construi mai ales la graniţele cu Ungaria şi cu Uniunea Sovietică”, fiindcă „regele nu-şi făcea nicio iluzie , ştiindu-se ameninţat şi din vest, şi din est”. (Fie-ne îngăduită o paranteză. Când s-a reorganizat noua expoziţie muzeală la istorie, la Muzeul Bucovinei, secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean de Partid Suceava, Ştefan Panaitiu, m-a trimis la un activist de la Rădăuţi să am întâlnire cu un grup de ilegalişti şi să aduc copia unor documente ale membrilor PCR pentru îmbogăţirea expoziţiei. M-am întâlnit în anul 1976, în calitate de director adjunct al Muzeului, cu aceşti ilegalişti şi tocmai am aflat că ei nu păstrau niciun document spre a nu cădea în mâinile Securităţii, ale Siguranţei. Dar că misiunea lor fusese să raporteze lunar la regionala PCR din Cernăuţi „ce sabotaje, unde, locul precis şi ce semne s-au făcut la construirea liniei Carol, la graniţa către URSS“. E o problemă delicată despre care nu s-a scris: cine erau sabotorii şi informatorii din interiorul ţării?).

 Revenind la Carol al II-lea, de Anul Nou 1940, când se împlinea un deceniu de când se întorcea în ţară şi se suia pe tron, primea telegrame de felicitare de la Casa Regală a Marii Britanii, în care i se scria: „Am observat cu mult respect şi cu admiraţie eforturile Majestăţii Voastre şi pe cele ale Guvernului român de a apăra independenţa şi neutralitatea României şi vă urez ca aceste eforturi să fie mai departe încununate de succes” (…) „Sper din toată inima ca România să fie scutită de ororile războiului” (George al VI-lea). În acelaşi timp, îi scria şi prim-ministrul Winston Churchill: „Evenimente recente au arătat că, în orice clipă, state neutre, oricât s-ar strădui să-şi păstreze neutralitatea, pot fi înghiţite fără avertisment şi fără milă”. Regele însă era convins că nu se putea conta pe ajutorul altora.

Dar la începutul anului 1940, când vedea cu câtă ipocrizie, cinism, brutalitate, lăcomie şi sete de putere şi cucerire acţionau şi Hitler, şi Stalin, regele începea să-şi piardă încrederea în instituţiile şi organele create de el însuşi în cadrul regimului său autoritar. Încă din iunie 1939, când deputaţii şi senatorii au fost obligaţi printr-un decret regal să jure credinţă regelui şi să poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, o seamă de personalităţi politice l-au refuzat – între acestea s-au aflat în primul rând Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi C.I.C. Brătianu, cu nucleele partidelor lor, dar şi dr. Nicolae Lupu, Mihai Orleanu, Grigore Iunian etc. – în timp ce alţii l-au criticat că nu se fac lucruri „la ordine şi în silă”. Când Iorga a elaborat un Regulament de lucru pentru Senat, cei mai mulţi dintre senatorii aleşi ori de drept, cu multă rezervă l-au aprobat. La fel, când în martie 1940 s-a predat Parlamentului o listă cu titlul unor decrete, vreo 160 la număr – spre a fi semnată această listă – cei mai mulţi au repudiat un astfel de procedeu.

Într-un astfel de context, când s-au reluat acţiunile Germaniei spre vest, regele s-a decis să reorganizeze Partidul Unic, numind conducători la nivel central şi organizând alegeri pe plan local, la ţinuturi, şi, în acelaşi scop, proclamând o reconciliere generală cu legionarii. În vreme ce Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu s-au împotrivit direct, legionarii au răspuns – cu mai multă sau mai puţină sinceritate – „prezent”, un răspuns care părea şi entuziasmat. Tocmai atunci s-a întâmplat să moară şi Nae Ionescu, la 15 martie 1940, iar suveranul a notat uşurat în jurnal: „Moartea lui aduce un mare serviciu ţării, căci era una din marile piedici la realizarea legionarilor”. Această reconciliere trebuia să-l ducă la „îmblânzirea şi apropierea ţării de Satana”, cum începea să-i spună Carol lui Hitler.

www.romanidecentenar.ro

Din nefericire, de îndată ce războiul cu finlandezii s-a terminat, la 29 martie 1940, Molotov a şi declarat în Sovietul Suprem că URSS „n-are un tratat de neagresiune cu România, fiindcă are o problemă încă nerezolvată cu ea: chestiunea Basarabiei, a cărei cotropire de către români n-a fost recunoscută niciodată”, dar a completat însă: „Uniunea Sovietică n-a pus problema recuperării ei pe cale militară”. Când Molotov minţea, ziua mare, în acest hal, românii ştiau precis că la frontierele ei spre Răsărit erau concentrate forţe uriaşe, de peste 3-4 ori mai numeroase decât toate efectivele româneşti. Basarabenii au publicat în ajunul Conferinţei internaţionale dedicate Pactului Ribbentropp-Molotov (1991) o carte cu date concrete despre forţele concentrate de sovietici la graniţele României.

Care erau motivele invocate de sovietici şi slugile acestora în intervalul noiembrie 1939 – iunie 1940? Extrem de diverse, din care lipsea cel esenţial, faptul că URSS voia să recâştige un teritoriu ce fusese ocupat în 1812. Şi Stalin nu voia să trăiască ruşinea că nu-l poate recupera, să lase urmaşilor imperiul aşa cum îl primise, întreg. Că „popoarele României” nu erau fericite, că „oraşul Odessa suferea de foame fiindcă îi lipsea hinterlandul Basarabiei” ori că „Basarabia şi nordul Bucovinei erau locuite de ucraineni şi trebuiau aduşi în graniţele URSS”, toate acestea erau repetate, ignorându-se dreptul sacru al moldovenilor de a se elibera şi integra statului român, de la care fuseseră cotropiţi.

Cu vreo două luni înaintea ultimatumului sovietic – la care se aştepta – văzând că Europa anului 1940 era la discreţia şi sub arbitrajul celor doi tirani, Hitler şi Stalin, regele României lua încă unele măsuri prin care se delimita, încerca să-şi aleagă, totuşi, tiranul pe care-l prefera de dragul de a-şi putea măcar salva coroana şi regimul politic. Proverbul românesc: „fă-te frate cu dracul, până ce treci puntea” îl îndemna să se orienteze spre Hitler, care pe deasupra mai era şi german, şi să-l repudieze pe Stalin, cu perspectivele revoluţiei sale comuniste. La 7 martie 1940, în mesajul pe care-l prezenta la deschiderea Parlamentului, declara: „Toate resursele ţării, toate puterile de muncă, de producţie şi de schimb au fost puse în slujba ţării, conştiente că Armata Română rămâne chezăşia supremă a independenţei şi integrităţii fruntariilor”. La 19 aprilie 1940, comisarul sovietic în probleme externe, Helfand, acreditat la Roma, vizitându-l pe Raoul Bossy, ministrul român în capitala Italiei, îi declara: „Credeţi că Stalin pune problema Basarabiei în totalitatea ei?” Apoi, adăuga: „S-ar putea să vi se ceară doar crearea şi cedarea unei zone militare” în scopul de-a împiedica „o eventuală debarcare a unui corp expediţionar al trupelor franco-britanice conduse de Weygand care să blocheze câmpurile petrolifere din România şi chiar cele din Caucaz, spre a împiedica aprovizionarea cu petrol a inamicului” – despre care se discuta în cercurile diplomatice sovieto-germane. Aşa se şi explică aşteptările, ezitările guvernului sovietic faţă de România.

Când însă, la sfârşitul lunii mai 1940, regele Carol al II-lea afla despre înaintarea fulgerătoare a trupelor germane în Ţările de Jos şi în Franţa, Carol al II-lea decidea să anunţe public, la 28 mai 1940, că renunţă la politica de neutralitate oferită de Marea Britanie şi de Franţa şi se orientează spre Germania „spre a încerca să-şi salveze cu ajutorul acesteia integritatea teritorială şi independenţa naţională”. După o scurtă convorbire cu suveranul, primul ministru Gh. Tătărăscu îl vizitează pe W. Fabricius, ministrul german la Bucureşti, căruia îi înmânează o declaraţie solemnă privind decizia ţării noastre de a adera la Axa Roma-Berlin, în speranţa că Hitler îi va garanta integritatea teritorială şi independenţa naţională. Şi, totodată, adoptă alte măsuri: îl aducea pe Ion Gigurtu, om politic cu sentimente progermane, în locul lui Grigore Gafencu la Ministerul de Externe; proclama o reconciliere cu legionarii şi îl primea şi-i oferea un loc în guvern şi discuta cu comandantul acestora, Horia Sima. În acelaşi timp, reorganizează şi „totalitarizează” Partidul Unic, dându-i o nouă denumire, Partidul Naţiunii, ca „partid unic şi totalitar”, în care îi cheamă masiv pe legionari, îl numeşte pe Ernest Urdăreanu şeful Statului Major al noului partid, iar comandant suprem devine el însuşi, suveranul.

Întrebarea întrebărilor care îi frământa pe Carol al II-lea şi pe noii lui sfetnici de la conducere: care va fi atitudinea „Satanei”? (Adică: Hitler. El va scoate în exil lucrarea „În zodia Satanei”)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: