Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CLII)

Succese ale expansiunii germano-sovietice până la prăbuşirea României Mari

Bilanţul primelor patru luni ale războiului din septembrie-decembrie 1939 se referă iniţial, cu precădere, la Polonia. El le apărea românilor sumbru! Îngrozitor! Polonia dispărea de pe harta Europei. Cea de-a patra împărţire a ei nu semăna cu cele anterioare, din Epoca Modernă, din 1772, 1793, 1795, între Rusia, Prusia şi Austria. Era o împărţire totală. Monstruoasă! Întreg teritoriul ei era divizat şi ocupat de Germania şi URSS. Şi, după ce se încheia Tratatul de la 28 martie 1939, care consfinţea îngrijirea Europei de către cele două puteri aliate şi devenite vecine, începea un altfel de război în teritoriile ambelor zone de ocupaţie. Faimoasele trupe SS şi suratele lor sovietice NKVD, concurându-se şi asemănându-se, ca ţel, ca zel fanatic şi demenţial, cutreierau şi controlau ambele teritorii poloneze, german şi sovietic, voind fie să anihileze, fie să lichideze elitele intelectuale poloneze şi, totodată, pe evrei. Preoţi. Profesori. Învăţători. Oameni politici. Funcţionari. Medici. Ziarişti. Poliţişti etc. Erau strânşi laolaltă, triaţi ca braţe de muncă forţată şi internaţi în lagăre de exterminare. Evreii – la Dachau şi Auschwitz. Sau erau ucişi în secret în pădurile de la Palmiry şi Katyn… Ori unii supuşi primelor experimente de eugenie, eutanasiere sau de „ameliorare” a rasei umane. Pentru evrei, germanii începeau deja soluţia exterminării prin holocaust, exterminare prin ardere. La sfârşitul lui 1939 şi începutul lui 1940, de pildă, statisticile oficiale înregistrau că zona germană a fost „curăţată” de peste 15.000 de „elemente dizolvante” poloneze. NKVD-ul era mai „stahanovist”: înregistra oficial peste două milioane de persoane, cu precădere oameni instruiţi, intelectuali deportaţi în Siberia, Kazastan, în ceea ce genialul compatriot Soljeniţân denumea şi făcea ulterior cunoscut lumii prin sintagma „Arhipelagul Gulag”.

Apoi, în măsura în care cei doi aliaţi vremelnici soluţionau şi lichidau „problema poloneză”, se preocupau fiecare de alte obiective.

Nemţii, de pildă, se orientau, în primăvara lui 1940, spre vestul Europei. La 9 aprilie, Hitler debarca trupe în Danemarca şi Norvegia. La 10 mai invada teritoriile Olandei, Belgiei, Luxemburgului. Apoi, concentra forţe mai numeroase, mai serioase, pentru confruntarea cu Franţa, atrăgând împotriva acesteia şi Italia.

Sovieticii s-au orientat şi acţionat, după Polonia, asupra vecinilor: Ţările Baltice, Finlanda şi apoi România.

Asupra Ţărilor Baltice au utilizat aparent mijloace paşnice şi au acţionat în mai multe etape consecutive. Astfel, în toamna anului 1939, guvernul sovietic a şantajat şi obligat – la 28 septembrie, Estonia, la 5 octombrie, Letonia şi la 10 octombrie, Lituania – să semneze câte un tratat de ajutor mutual cu URSS. Cu promisiunea de a nu se amesteca în treburile lor interne, guvernul sovietic se obliga să le acorde ajutor în cazul în care le va ameninţa un alt stat, respectându-li-se independenţa şi suveranitatea. În virtutea acestui tratat, în primăvara lui 1940, guvernul sovietic a amplasat apoi, pe teritoriile celor trei state, baze militare terestre, aeriene şi maritime. A urmat apoi o a treia etapă în care, în iunie 1940, guvernul sovietic a trimis în capitalele acestora trei comisari ai guvernului sovietic – pe A. Jdanov în Estonia, A. Vâşînski în Letonia şi V. Dakanozov în Lituania –, sub care s-au organizat „alegeri libere”. Vechile partide burgheze au refuzat să participe la aceste alegeri. Dar, în schimb, au participat comuniştii şi soldaţii sovietici de la bazele militare. Şi, pe baza acestor rezultate, s-a cerut şi s-a obţinut integrarea Ţărilor Baltice la URSS, fapt ce s-a realizat între 21-24 iulie 1940. La scurtă vreme, trupele NKVD au intrat şi au operat şi pe teritoriile celor trei „republici unionale sovietice” ridicarea şi deportarea a circa 175.000 de „duşmani de clasă” care au fost distribuiţi în diverse lagăre de exterminare în zone îndepărtate.

În chestiunea Finlandei, lucrurile au fost ceva mai complicate. În Tratatul de neagresiune de la 23 august 1939, în acordul adiţional secret, ca şi în Tratatul din 28 septembrie 1939 de prietenie sovieto-germană, Finlanda era considerată în zona de influenţă sovietică. Fără să ţină seama de voinţa celor două superputeri, la mijlocul lunii septembrie 1939, Finlanda (care mai avea un pact de neagresiune cu URSS încheiat la 21 ianuarie 1932), Suedia, Danemarca, Norvegia şi Islanda – s-au proclamat state neutre faţă de ambele tabere beligerante. Dar, ca o ripostă imediată, guvernul sovietic a anunţat că, deşi urmează o politică de „neutralitate”, vrea să discute cu guvernul Finlandei încheierea unui nou tratat, după modelul celui încheiat cu Ţările Baltice, în vederea realizării unui sistem de securitate pentru apărarea URSS în zona Mării Baltice. La 5 octombrie 1939, guvernul sovietic cere guvernului Finlandei să trimită la Moscova o delegaţie, spre a discuta problemele de securitate sovieto-finlandeze. De fapt, Stalin dorea mai mult. Presa sovietică scria că sovieticii solicitau Finlandei să-i închirieze pe 30 de ani portul Hanko, spre a construi aici o bază militară şi, totodată, să-i ofere şi câteva insule din zonă, cu o suprafaţă totală de 2.761 kmp, urmând să primească în schimb alte insule mai îndepărtate, cu o suprafaţă dublă, dar fără nicio valoare strategică. Însă, spre surprinderea lui Stalin, guvernul Finlandei a refuzat să numească şi să trimită o delegaţie finlandeză la Moscova. După mai multe insistenţe a fost trimis fostul şef de stat al Finlandei, din 1918, Paasiviki, cel care, la 14 octombrie 1920, semnase Tratatul de pace sovieto-finlandez cu V. I. Lenin. Paasiviki a explicat guvernului sovietic că Finlanda considera că tratatul din 1920 era foarte clar şi asigura securitatea ambelor state, iar Finlanda era acum ţară neutră şi respecta acest regim.

După reîntoarcerea lui Paasiviki de la Moscova, presa şi radioul sovietic s-au dedat la cele mai năstruşnice atacuri şi acuzaţii la adresa Finlandei. Se spunea că Finlanda se pregătea cu o armată specială de 30.000 de ostaşi să asalteze Leningradul şi să înainteze apoi spre Urali. Astfel de declaraţii emanate de un guvern al unei ţări care avea 175.000.000 de locuitori şi invoca temerea de o ameninţare din partea unui stătuleţ cu numai 3 milioane de locuitori erau luate în derâdere în presa occidentală – şi mai ales în cea franceză, de pildă, fiind considerate ca „total nefondate şi chiar hazlii”. Însă, pe lângă astfel de acuzaţii deşănţate şi caraghioase sovieticii au recurs şi la un alt mijloc de tip kominternist: Stalin s-a folosit de un fruntaş comunist din structurile Internaţionalei a III-a, un oarecare Otto Kuusinen, finlandez de origine, membru al partidului de la Moscova, pe care îl instalează în fruntea unui guvern finlandez fantomă care urma să conducă o republică karelio-finlandeză, inclusă în componenţa URSS. Karelia exista deja, dar încă o zonă finlandeză mai trebuia inclusă.

Considerând că atacurile şi acuzaţiile din presa şi radioul sovietic la adresa Finlandei nu sunt suficiente, Stalin – inspirându-se din practica aliatului său nazist – ordonă generalului Mereţkov, şeful trupelor sovietice staţionate în regiunea Leningrad, să regizeze un incident militar la graniţa finlandeză, spre a crea un pretext pentru dezlănţuirea războiului. Urmând porunca comandantului său suprem, generalul Mereţkov, la 26 noiembrie, a bombardat satul rusesc Mainila, aflat la 800 de metri de graniţă, pe teritoriul sovietic. Molotov, comisarul afacerilor externe, expediază o notă de protest la Helsinki, înfierând „acţiunea banditească a grănicerilor finlandezi”. În nota trimisă guvernului de la Helsinki, sovieticii cer Finlandei să-şi retragă grănicerii finlandezi la 25 km departe de frontiera sovietică şi de istmul Kareliei.

Guvernul finlandez a efectuat în zilele ce au urmat o anchetă asupra aşa-zisului incident militar provocat „de grănicerii finlandezi” şi a demonstrat adevărul gol-goluţ: incidentul a fost provocat de armata sovietică; finlandezii de pe graniţă nici nu aveau tunuri în dotare; s-a tras din şapte tunuri sovietice de la o distanţă de 1,5 – 2 km de locul exploziei şi în registrul de observaţie al grănicerilor finlandezi aceştia au notat exact explozia, data şi ora la care s-a produs.

Refuzând categoric să recunoască acest adevăr, la 28 noiembrie 1939 guvernul sovietic a denunţat unilateral Pactul de neagresiune semnat cu Finlanda la 21 ianuarie 1932 şi, la 30 noiembrie, a declarat război Finlandei. Peste câteva zile, la 2 decembrie 1939, guvernul sovietic a anunţat că URSS a stabilit „relaţii diplomatice” cu guvernul Republicii Democrate Finlandeze, condus de O. Kuusinen. A urmat o confruntare crâncenă, total inegală, care a durat 105 zile. Umplându-se de eroism, luptătorii finlandezi au uluit lumea întreagă prin curajul şi priceperea cu care au luptat, mai ales pe schiuri, iar lunetiştii lor au ucis un număr impresionant de ofiţeri; luptătorii finlandezi au cauzat pierderi imense armatei sovietice, de peste patru ori faţă de cele suferite de forţele finlandeze în legitimă apărare. Războiul sovieto-finlandez a fost una din cele mai mari ruşini ale URSS. Generalii sovietici i-au promis lui Stalin că în 12 zile scot Finlanda din luptă şi apoi el poate ocupa orice teritorii doreşte. Dar a fost nevoie de trei luni ca sovieticii, mobilizând patru armate, 1.500 de tancuri, peste 1.000 de avioane, să poată străpunge mai întâi linia de apărare Mannerheim – o linie de apărare cu adevărat utilă, bine concepută şi extrem de eficientă, purtând numele celui care, ca ofiţer erou, fusese în 1918 eliberatorul Finlandei de sub stăpânirea ţaristă. Acum Stalin voia să refacă graniţele Imperiului Ţarist din 1914. În cele din urmă, la 12 martie 1940, Finlanda, copleşită prin numărul imens al armatei de sclavi sovietici, cerea pace. Finlanda pierdea întreaga Karelie, malul finlandez al Lacului Ladoga, insulele din apropierea portului Hanko etc., în total 40.000 kmp. URSS însă, pierdea stima întregii lumi iubitoare de pace. Aşa-zisul guvern marionetă, condus de Otto Kuusinen, nu primea niciun sprijin „popular”, cum se aşteptase Stalin: chiar în decembrie 1939, URSS era exclusă din Liga Naţiunilor şi considerată ceea ce era: adică un „stat agresor”, care nu avea nimic cu idealul de socialism şi de pace, fiind pusă alături de hitlerism şi dispreţuită de oamenii cinstiţi din lumea întreagă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: