Protopopiatul Suceava I

Omagiu femeii creştine

Ne-am obişnuit, unii încă din copilărie, să celebrăm anual, pe data de 8 martie, Ziua Internaţională a femeii. Puţini dintre noi am avut însă curiozitatea de a ne întreba: de unde vine această sărbătoare? Ce rost are ea? Ce semnificaţie are ea acum? Mulţi am moştenit-o ca Ziua Mamei sau Ziua femeii. Să încercăm aşadar să refacem măcar puţin firul cronologic.

În 1977 Adunarea Generală a ONU aprobă şi recomandă ca data de 8 martie să fie declarată şi serbată ca Ziua femeii. În fapt, istoria este mult mai veche şi nu chiar atât de romantică şi savuroasă pe cât ar părea. În 1955, în Franţa, redactorul publicaţiei de stânga „L’Humanite” creează mitul femeii luptătoare pentru drepturi sociale, politice şi civile, după un model lansat în 1911, la Copenhaga, de Clara Eisser Zetkin şi Roza Luxemburg. Cunoscute şi active militante marxiste, acestea propuseseră deja să fie marcată o zi a femeii, fără a avansa o dată precisă. În intervalul 1911 – 1917, se stabilizează oarecum data de 8 martie. Este fixată definitiv de însuşi Vladimir Ilici Lenin întru amintirea revoltelor ce pregătesc Marea Revoluţie din Octombrie 1917 şi răsturnarea Ţarului Nicolae. Primele ţări care adoptă noua sărbătoare sunt, evident, cele aflate, după cel de-al Doilea Război Mondial, în proximitatea şi/sau influenţa Uniunii Sovietice. România face primele manifestări de acest gen în 1948. Azi, nu mai puţin de 164 de state de pe toate continentele şi de toate orientările sociale şi politice marchează în moduri dintre cele mai diferite ziua de 8 martie, în general ca punct al agendei feministe ce are ca scop egalitatea femeii cu bărbatul. Deci, am spune noi azi, o sărbătoare comunistă. Că este aşa sau nu, îi provocăm şi pe alţii să cerceteze.

Nu ne-am propus să dezavuăm serbarea, ci doar să încercăm să îi dăm o altă tuşă. Femeia este pentru fiecare dintre noi, pe rând sau deodată, mamă, soţie, soră, prietenă sau colegă de muncă. Indiferent din ce perspectivă abordăm problema, FEMEIA merită respectul şi consideraţia noastră profunde. Din nefericire auzim, şi nu de rare ori, în spaţiul public, voci care, fără a aprofunda câtuşi de puţin învăţătura şi practica milenară a Bisericii, lansează tot felul de opinii şi „cunoştinţe sigure şi profunde” despre antifeminismul, misoginismul şi lipsa de respect ale „bărbaţilor cu educaţie creştină”. Am considerat aşadar că o astfel de zi este cum nu se poate mai potrivită să abordăm acest subiect şi astfel să oferim cuviinciosul nostru omagiu tuturor femeilor care luminează şi înfrumuseţează cu adevărat lumea aspră a noastră, a bărbaţilor.

Dintru început dorim să amintim că Biserica Ortodoxă are fixată în chiar cea mai luminoasă şi veselă perioadă din an, la loc de cinste, o zi dedicată femeilor – Duminica Mironosiţelor – a treia după Învierea Domnului. Despre ele ni se spune că după ce au primit de la înger vestea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos „plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui” (Matei 28:8). Ce lucru minunat ca tocmai cele ce până mai ieri plângeau şi se tânguiau să devină deodată primele adevărate vestitoare ale Învierii! Fidele şi evlavioase, ele urmaseră Mântuitorului acolo unde Apostolii îşi pierduseră speranţa: „erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-56). La picioarele Sfintei Cruci îşi varsă amarul Femeia prin definiţie: Maria – Maica Domnului. În ipostaza cea mai pură şi mai cuprinzătoare – cea de Mamă îndurerată, care, în pofida tuturor evidenţelor, nu îşi abandonează Fiul.

În dimineaţa Învierii drumul istoric al creştinătăţii este marcat nu de bărbaţi, ci de curajoasele femei. Apostolii erau ascunşi de frica represiunilor. Femeile lasă la o parte teama, groaza, îşi înfruntă durerea şi vin la Sfântul Mormânt. În loc de durere ele primesc vestea minunată devenind, după cum le numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, „apostoli către Apostoli”. Ce mult datorăm noi creştinii acestor minunate femei! Viaţa lumii se vesteşte vie prin purtătoarele de viaţă femei. Cele ce poartă în pântecele lor sămânţa perpetuării neamului omenesc dau veste Învierii! Ni le şi imaginăm alergând în zori pe străzile încă neanimate ale Ierusalimului să dea cea mai frumoasă veste! Privite ca nişte nebune, ele se bucură şi îşi strigă bucuria! Cine sunt aceste prime „nebune pentru Hristos”?

Maria Magdalena, ne spun comentatorii Sfintelor Scripturi, este femeia din care Mântuitorul scosese şapte demoni (Luca 8, 3). Femeie cu moravuri uşoare, izbăvită de patimile sale de Însuşi Mântuitorul, Maria din Magdala rămâne o fidelă. Alţii o identifică de asemeni cu „femeia păcătoasă” ce a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi în casa lui Simon Fariseul din Capernaum (Luca 7, 36-48). Pentru credinţa sa ferventă se învredniceşte a fi prima aflătoare a veştii Învierii. Duce mai apoi propovăduirea până în Efes. Este pomenită la 22 iulie.

Maria lui Cleopa, numită şi „cealaltă Marie” (Matei 28, 1), era verişoară cu Maica Domnului şi mamă a „fraţilor Domnului” (în fapt verişori): Iacov, Iuda, Iosi şi Simon.

Ioana era soţia lui Huza, un iconom al lui Irod (Luca 24, 10). Prin ea creştinismul a pătruns, încă de la început, până în sferele înalte ale societăţii iudaice şi chiar în casele regale.

Salomeea era soţia lui Zevedeu şi mamă a „fiilor lui”, Iacov şi Ioan. Este pomenită de evanghelistul Marcu (16, 1),

Susana, pomenită de evanghelistul Luca (8, 3) alături de Ioana lui Huza, care slujeau „din avutul lor” pe Mântuitorul şi pe ucenicii Lui.

Marta şi Maria, surorile lui Lazăr cel a patra zi înviat, pot fi socotite, pe bună dreptate, în rândul femeilor mironosiţe, întrucât în casa lor din Betania Mântuitorul poposea adeseori şi mai ales pentru faptul că Maria săvârşise aici ungerea cu mir a Domnului, prevestind astfel moartea şi îngroparea Lui (Ioan 12, 3). Ne putem întreba, desigur, ce şi cum ar fi fost creştinismul fără jertfa unor astfel de femei?

Să ne întoarcem însă acum privirile spre ”cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită decât serafimii”, spre Maica Domnului. Ea este ipostaza cea mai minunată pe care o poate avea o femeie: maternitatea!

După Dumnezeu, cea mai mare cinstire între sfinţi o are Ea. Îngeri şi oameni deopotrivă o măresc fiindcă prin naşterea ei a unit cerul şi pământul, spiritul şi materia, veşnicia şi temporalitatea. În Biserică avem o adevărată salbă de sărbători închinate ei, marcând Naşterea sa (8 septembrie), Buna Vestire, adică zămislirea în preacurat trupul său a Mântuitorului Iisus Hristos (25 martie), Intrarea în Biserica a Maicii Domnului – adică împlinirea făgăduinţei Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana de a dedica prunca slujirii Domnului la Templul din Ierusalim (21 noiembrie), Soborul sau Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu adică adunarea (de slujba) a credincioşilor în cinstea Preasfintei Fecioare, care are loc a doua zi de Crăciun (26 decembrie), potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se face pomenirea acelor persoane sfinte care au fost organe ale evenimentului sărbătorit ori au luat parte la el. Este şi cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului atestată prin documente.

www.romanidecentenar.ro

În cultul creştin nu există slujbă la care să nu se facă, de zeci şi sute de ori, pomenirea Preasfintei Fecioare. În rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi invocăm permanent ocrotirea ei, îi cerem mijlocirea de maică fiindcă mult poate spre îmblânzirea Atotputernicului. Prima minune a Mântuitorului se face, la nunta din Cana Galileii, la rugămintea Maicii Preasfinte. Fiicele noastre primesc adesea la Botez, în consacrarea lor ca parte a poporului cinstitor de Dumnezeu, numele minunat al ei. În limba aramaică, vorbită în timpurile biblice în Palestina şi o mare parte din bazinul mediteranean, Miriam/Mariam înseamnă „cea iubită”, „cea îndrăgită”, „cea dorită”, „cea aleasă (de Dumnezeu)”. Prin naşterea ei devine cea iubită deopotrivă de Dumnezeu şi de oameni, definiţia iubirii sacrificiale, materne prin excelenţă. Nimic nu stă împotriva ei, nici vicisitudinile istoriei, nici deciziile politice, nici oprobriul public, nici chiar moartea. Orice mamă de pe pământ poate avea în ea modelul suprem al iubirii de fii. ”Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1:38) este începutul unui destin unic, emblematic, fascinant şi perpetuu. Maternitatea în forma sa cea mai pură!

Despre mărturiile tuturor creştinilor care au primit uşurarea suferinţelor de tot felul invocându-i ajutorul, nici nu are sens să mai vorbim. Am umple zeci de mii de pagini de mărturii. Cultul marianic aste emblemă a creştinătăţii, în numele său s-au scris imne, s-au pictat icoane, s-au zidit biserici, dar, mai ales, s-au născut şi au trăit oameni. Şi aici ne întoarcem invariabil la cea mai mare şi minunată misiune pe care o are orice femeie, din toate timpurile, în oricare loc: Maternitatea. De la început, din Creaţie, ea este purtătore de viaţă: „Şi a pus Adam numele femeii sale Eva, adică viaţă, pentru că ea este mamă a tuturor celor vii” (Facere 3, 20). Numai că naşterea este doar un prag în toată devenirea noastră, în tot parcursul nostru. Urmează toată educaţia, naşterea noastră ca persoane şi devenirea ca personalităţi, fapt pentru care femeilor, şi mai ales mamelor din viaţa noastră, le revine un rol hotărâtor. Este nevoie de o înaltă conştiinţă pentru a lucra permanent la educaţia unuia şi adesea, mai apoi, a multor copii. Fiecare cu trebuinţele sale trupeşti, duhovniceşti, educaţionale. Momentul aducerii pe lume este preambulul unui travaliu continuu, pe ani, pe viaţă. Rolul mamei este hotărâtor în tot ce va fi mai târziu copilul tocmai născut. Indiferent de mediul de provenienţă socială, simţul matern ocroteşte, creşte şi educă. În plan spiritual redevenţa sfatului, îndemnului şi exemplului matern sunt covârşitoare. Credinţa copilului creşte sau descreşte adesea organic odată cu cea a mamei, cel puţin pentru etapa copilăriei şi adolescenţei, cât încă prima femeie din viaţa oricărui copil este mama. Tradiţia creştină păstrează vie memoria atâtor mame minunate care, prin puterea exemplului, prin jertfă, au dăruit sfinţi ai lui Dumnezeu. Cât de emoţionant este exemplul de răbdare şi dăruire pe care îl oferă până azi Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin. Vreme de 18 ani s-a rugat neîncetat ca fiul său iubit, apucat pe căile greşite ale destrăbălării, apoi ale ereziei, să se întoarcă. Însuşi episcopul Ambrozie al Mediolanului, obosit şi el în lupta pentru recuperarea acestui tânăr, izbucneşte „Nu se poate să piară fiul atâtor lacrimi!” Şi aşa a fost, iar astăzi avem unul din cei mai pătrunzători teologi ai tuturor timpurilor. Lucrările sale fundamentale rămân fără îndoială „De civitate Dei” şi mai ales „Confesiones”. Prin lucrările sale, Fericitul Augustin a iniţiat metoda exegezei biblice şi a contribuit decisiv la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Augustin este considerat remarcabil prin faptele sale şi uimitor prin ceea ce a scris. Opera sa este considerată de teologi şi de scriitori din toate timpurile ca o capodoperă a literaturii autobiografice. În cartea a IV-a a Confesiunilor el aminteşte duios despre mama sa surprinsă în ipostaza de rugătoare fierbinte pentru întoarcerea fiului pierdut în hăţişurile maniheismului şi filosofiei sceptice, iar cartea a IX-a strecoară un suav elogiu celei despre care spune că „m-a adus pe lume, astfel încât cu trupul să mă nasc pentru această lumină trecătoare, iar cu inima să mă nasc pentru lumina cea veşnică” (Augustin, Confesiuni, IX, 8 (17)).

Sau oare să aducem aminte de Sfânta Emilia, mama a nu mai puţin de 4 (patru) sfinţi: Sfânta Macrina cea tânără, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Petru al Sevastei, Sfântul Grigorie de Nyssa, pildă lucrătoare a mamei jertfelnice, care aduce pe lume pe toţi fii săi dăruiţi de Dumnezeu într-o relaţie conjugală firească în care cele ale trupului şi cele ale spiritului se împletesc armonic. Cum ar fi arătat doctrinar şi practic, filantropic creştinismul fără scrierile înţelepte, profunde şi în acelaşi timp foarte practice ale Sfântului Vasile cel Mare? Intelectual rasat şi teolog rafinat, Sfântul Vasile a lăsat lumii creştine şi civilizaţiei lumii capodopere literare, dar şi rânduieli practice fundamentale până în ziua de azi. Lui îi datorăm o operă monumentală realizată în doar 49 de ani de viaţă pământească. „Împotriva învăţăturilor greşite ale ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, şi tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea sunt lucrări de referinţă ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creştine, înlăturând confuziile de termeni şi logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor vremii, altfel spus, o sumă a cunoştinţelor ştiinţifice pe care le poseda marele ierarh, şi anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică şi medicină, fiind prezentate în faţa unui auditoriu creştin, pe care autorul l-a considerat cel puţin iniţiat, atât în problemele de credinţă, cât şi în cele de ştiinţă ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale Sfântului, însă precizăm că au un conţinut teologic, spiritual şi moral deosebit de bogat.”

Vasiliada Sfântului Vasile este până azi prototipul sistemului integrat şi mult cuprinzător al asistenţei sociale ce cuprinde domenii majore ale aplicării faptelor milei trupeşti şi sufleteşti. Orfani, văduve, tinere pierdute în promiscuitatea prostituţiei, bolnavi de toate plăgile oribile şi incurabile precum lepra îşi găsesc adăpost şi ocrotire în noul oraş constituit şi organizat de Sfântul Vasile în Pont.

Monahismul chinovitic contemporan, atât răsăritean, cât şi apusean, îşi trage şi el originile din Regulile sale monahale, mari şi mici. „Ele poartă totuşi amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat, caracterizându-l într-un mod admirabil, aşa cum era el de altfel, metodic, concis, înţelept”

Activitatea liturgică este sintetizată în ceea ce până astăzi slujim ca Sfântă Liturghie.

Toate se datorează, ca fundament, jertfelniciei cu care Sfânta Emilia s-a dedicat creşterii şi educaţiei fiilor şi fiicelor sale. Desigur, ar fi de folos ca femeile contemporane, şi ele prinse în tumultul multor preocupări, să ia aminte la viaţa unor astfel de mame care au pus mai presus de toate credinţa şi lucrarea spre ridicarea fiilor lor.

Ori să aducem în prim-plan travaliul Sfintei Împărătese Elena, mama lui Constantin cel întocmai cu Apostolii? Azi păşim smeriţi şi bucuroşi la Locurile Sfinte de la Ierusalim şi din toată Ţara Sfântă. Le-am mai fi avut noi oare aşa fără lucrarea tenace a Sfintei Elena, care marchează prin ridicarea de locaşuri sfinte principalele puncte legate de viaţa pământească şi activitatea Mântuitorului: Biserica Sfântului Mormânt (325-335), prima biserică a Naşterii Domnului, închinată (sfinţită) la 31 mai 339, biserica de la Nazaret, aproape de locul casei Maicii Domnului? Exemplele ar putea continua într-o înşiruire greu de limitat. Ne vom opri însă aici.

Elogiu ţie FEMEIE, orice ai fi tu: mamă şi soţie, fiică şi tovarăşă în toată lucrarea! Eşti lumina tuturor dimineţilor noastre, bucuria şi mângâierea noastră duioasă, sprijinul şi reazemul nostru şi de aceea, azi, cu smerenie îţi mulţumim!

Pr. prof. dr. GHEORGHE FLORIN HOSTIUC

Biserica Sf. Gheorghe – Mirăuţi

C.N. „Ştefan cel Mare” – Suceava

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: