„Am convingerea că am pus o cărămidă”

Devine tot mai desuetă formula prin care femeile ar trebui să dovedească faptul că pot fi la fel de bune în ceea ce fac precum bărbaţii.

Adevărul tot mai recunoscut este însă că femeile nu mai au aproape nimic de dovedit pentru că, în ziua de astăzi, „jumătatea bărbatului” se dovedeşte dacă nu mai, cel puţin la fel de capabilă şi de înţeleaptă ca el. Femeia nu mai este în competiţie decât poate cu ea însăşi, pentru că locul său în societate şi în mediul profesional este demult câştigat, verificat, confirmat.

Excluzând din discuţie situaţia din ţările care discriminează femeia şi în zilele noastre, misoginismul există însă în rândul bărbaţilor din cele mai culturalizate şi avansate ţări ale lumii chiar şi după mai bine de 100 de ani de „revoluţie” feminină. Este doar o atitudine primitivă pe care o mai arată, la chefuri, bărbaţii nesiguri şi cu puţină carte.

Considerate până nu foarte demult făpturi cu şanse zero de a fi vreodată egalele bărbaţilor, considerate fără putere, fără capacităţi intelectuale, discriminate, ignorate, reduse doar la rolul de surâzătoare mame şi gospodine, odată cu începutul secolului XX, femeile au devenit prezenţe valoroase, de încredere, influente, puternice în mai toate domeniile vieţii, de la politică, până la afaceri şi sporturi extreme. Mereu a trebuit însă să existe o „prima” care să deschidă drumul celorlalte, precum românca Smaranda Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume, Sirimavo Bandaranaike, din Sri Lanka, prima femeie prim-ministru din lume, apoi prinţesa Elena Ghica, deşteaptă, talentată, nonconformistă doamnă cu origini româneşti, devenită prima femeie alpinist din lume, actriţa Sarah Bernardt, prima femeie care a purtat pantaloni, Margaret Thatcher, prima femeie prim-ministru din Europa sau brazilianca Dilma Rousseff, prima femeie din lume preşedinte al unei ţări, dar şi Sandra Day O’Connor, prima femeie judecător la Curtea Supremă de Justiţie a SUA şi extraordinara Elena Caragiani, printre primele femei din ţară licenţiate în ştiinţe juridice, cu siguranţă însă prima femeie pilot din România. Dar ea a obţinut brevetul la Paris pentru că autorităţile de acasă n-au vrut să i-l dea. Tot această româncă a fost primul corespondent de război care a realizat reportaje din aer.

Lista primelor femei deschizătoare de drumuri într-o lume considerată a bărbaţilor este mult mai lungă, dar a celor care le-au urmat exemplul, nesfârşită.

„Nu mă potrivesc în postura de actor”

 Anul trecut, exact în ziua de 8 martie, Mirela Adomnicăi era numită prefectul judeţului, prima femeie prefect a Sucevei. O situaţie inedită şi de mândrie pentru comunitate, iar pentru femeia politician PSD, probabil o provocare şi o recunoaştere în acelaşi timp. Ea devenise însă şi o ţintă pentru „gura lumii”, indiferent dacă era vorba de cea din mediile mai fine sau cea a suceveanului de rând, iar „gura lumii” abia aşteaptă să vadă o femeie şef pentru a o judeca răutăcios şi atoateştiutor. N-am aflat în ce măsură au ajuns la Mirela Adomnicăi toate comentariile sau dacă au lăsat vreo urmă în sufletul ei. Ştiu doar că a rămas dreaptă, concentrată pe muncă şi tot cu bărbia sus.

În urma discuţiei pe care am purtat-o cu şefa Instituţiei Prefectului mi-am conturat-o definitiv ca una dintre femeile născute să fie lider, îndreptăţită de inteligenţa, pregătirea profesională, seriozitatea, loialitatea politică, empatia faţă de oamenii şi gândirea de bun-simţ pe care le are. Toate sunt însă învelite la ea în eleganţă şi feminitate. Mirela Adomnicăi, roşcata suplă şi frumoasă din PSD (până anul trecut când a trebuit, ca prefect, să se suspende din partid), nu va trebui niciodată să bată cu pumnul în masă sau să se răstească pentru a fi ascultată. Dar va fi, cu siguranţă, ascultată.

„Femeia pe care sucevenii au văzut-o şi o văd în ziare şi la televizor, cea sobră şi elegantă, este cea reală?” deschid discuţia cu prefectul Sucevei.

„Da, mă reprezintă” îmi răspunde fără ezitare, aşa cum răspunde aproape la toate întrebările adresate. „Nu mă potrivesc în postura de actor şi nu mă pot preface. Sunt prefect, reprezint o instituţie semimilitarizată, dar dacă am fost invitată la o emisiune şi a trebuit să-mi pun un şorţ de bucătărie, l-am pus. Să port şorţ de bucătărie face parte din viaţa mea, de ce să am reţineri? Toţi bărbaţii sunt mulţumiţi când au o soţie gospodină care şi găteşte. Problema a fost că atunci când un şef de instituţie a făcut asta n-au mai fost de acord. Mi-am luat critici după acea emisiune. Am auzit tot felul de comentarii, cum am făcut eu pampuştele mele, mâncare de student etc. etc…” continuă Mirela Adomnicăi, zâmbind degajat.

Insistă însă pe ideea schimbării mentalităţii cum că în lumea asta ar fi domenii monopol bărbătesc. Crede că dacă România are un premier femeie, că Primăria Generală este condusă de o femeie şi multe alte primării din ţară au femei la conducere, că dacă se vorbeşte tot mai mult de un candidat la preşedinţie femeie, toate acestea ar trebui să şteargă amprenta misogină de pe această idee.

Profesor, jurist, apoi director şi iar director

Prefectul Sucevei va împlini anul acesta 48 de ani. Ea este căsătorită şi are un băiat de 21 de ani, student la Cluj.

Este licenţiată în ştiinţe juridice, iar primul său loc de muncă a fost în cadrul Colegiului Naţional „Dimitrie Cantemir” Suceava, ca profesor de drept administrativ. Şi-a dorit mult să practice profesia pentru care se pregătise şi, chiar dacă băieţelul ei avea doar două luni, a acceptat postul de consilier juridic în cadrul Asociaţiei Cooperativelor Meşteşugăreşti Suceava. În 2003, Mirela Adomnicăi era director al Agenţiei Teritoriale a Taberelor şi Turismului Şcolar Suceava. Doar pentru un an însă, pentru că după alegerile din 2004 a devenit deputat în Parlamentul României.

După executarea mandatului a fost câteva luni directorul Casei Judeţene de Pensii, iar apoi, din 2010 până în 2017, director executiv adjunct, pe urmă director executiv al Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă Suceava.

Prefectul de Suceava are două masterate, unul în administraţie, altul în politică şi o serie lungă de cursuri de perfecţionare pe teme diverse, dar toate legate de abilităţile de leadership, de relaţiile corecte şi eficiente cu angajaţii într-o instituţie.

Fiecare etapă profesională a fost tratată de Mirela Adomnicăi ca perioadă importantă, fie că a parcurs-o câteva luni sau mai mulţi ani.

„Când am ajuns director la AJOFM instituţia era considerată o «cenuşăreasă”, gândită undeva în coada instituţiilor deconcentrate din judeţ. Eu cred însă cu convingere că este o instituţie importantă, pentru că locul de muncă este printre principalele preocupări ale oamenilor.

Ca om de stânga aveam imaginea şomerului care traversează o perioadă de viaţă nefericită pentru că nu are loc de muncă. Din interior, am văzut altfel. N-am mai găsit atitudinea disperată a omului care doreşte un loc de muncă, ci dimpotrivă. La oferirea unuia, nu refuzau pe faţă, pentru că altfel nu mai primeau indemnizaţia. Se prezentau acolo, ca apoi să fim sunaţi de patroni şi rugaţi să nu le mai trimitem oameni care n-au deloc intenţia să muncească” exemplifică fostul director de la „forţele de muncă”.

Au lăsat urme în conştiinţa publică a judeţului chiar şi cele câteva luni de şefie la Casa de Pensii, mulţi suceveni asociind-o şi astăzi cu calcularea pensiilor. Aşa că şi în prezent ea mai primeşte întrebări pe această temă.

„Regret că politica, politicienii au astăzi conotaţii negative”

Mirela Adomnicăi a intrat în politică în 1998, când avea 28 de ani, iar de atunci a activat doar în PSD, oricum s-a numit partidul de-a lungul timpului.

„Stăteam pe margine şi criticam, ceea ce, ca cetăţean, nu era o postură corectă. Era o perioadă dificilă, cu guvernarea CDR care promisese că aduce zeci de mii de specialişti şi care a fost un fiasco. Am ales să intru în PDSR, un partid care atunci era în opoziţie şi ai cărui membri erau vânaţi peste tot. La Suceava aveam un sediu într-o hrubă, de parcă eram în ilegalitate. Domnul Ioan Băncescu era preşedintele organizaţiei judeţene, iar domnul Mihai Creţeanu, al organizaţiei municipale. Eram doar câţiva membri atunci, iar, când ne adunam la sediu, şedinţele erau mai mult întâlniri de socializare.

Nu ştiam ce presupune activitatea politică, dar am înţeles repede un lucru: că de acolo poţi începe să schimbi. Apoi mi-am început drumul, dar fără să «ard» etape. Eu n-am intrat în politică oportunist, ci într-o vreme când partidul nu era la guvernare, apoi le-am luat pe toate pas cu pas. Am intrat în organizaţia de tineret, apoi în organizaţia de femei, apoi în organizaţia municipală şi apoi am avansat în organizaţia judeţeană. Anul acesta ar fi trebuit să se împlinească 20 de ani de când fac politică în cadrul aceluiaşi partid, dar nu pot să număr 2018, pentru că, exercitând o funcţie apolitică, m-am suspendat” povesteşte prefectul Sucevei drumul său în politică, activitate care i-a „mâncat” mult din timpul familiei. De aceea a păstrat un mare regret, acela că nu s-a putut ocupa de copilul ei în toate etapele vieţii lui. Că au fost zile lungi, în campaniile electorale, în timpul mandatului de deputat, în alte circumstanţe ale activităţii politice, în care a stat departe de el, că nu l-a putut ajuta la lecţii şi nici mângâia în unele momentele dificile. Erau zile în care conversaţia la telefon era singura variantă de a ajunge la copilul ei.

„Regret că politica, politicienii au astăzi conotaţii negative. Este o abordare la grămadă a tuturor persoanelor implicate, fără ca lumea să vadă că în acea grămadă sunt şi persoane cu intenţii bune şi corecte. M-a întrebat cineva odată ce caut în politică şi i-am răspuns, mai în glumă, mai în serios, ca ţin ocupat un loc pe care putea veni cineva nepotrivit. Serios însă, eu am intrat în politică pentru că am simţit că de acolo pot să fac ceva. Nu este suficient să stai pe margine şi să critici, să dai sentinţe. Implică-te, pentru că, oricât ai spune că stai deoparte, ceea ce se întâmplă în politică te afectează în viaţa de zi cu zi! În acest fel, dacă se ia o decizie proastă undeva, tu poţi să contribui la schimbarea ei” crede prefectul.

„Ca femeie e greu să răzbaţi în politică?” mai vreau să ştiu şi îmi răspunde scurt: „Încă da, dar sunt semne bune”.

„În 48 de ani de viaţă am învăţat că nu poţi mulţumi pe toată lumea”

„A fost o treaba bună că v-aţi născut femeie?”, deschid alt subiect. Nu ezită nici de data asta cu răspunsul şi nici nu emite „dulcegării” legate norocul de-a fi venit pe lume astfel. „Nu mi-am pus această problemă pentru că nici n-am încercat să-mi imaginez viaţa mea ca bărbat. Le-am luat pe toate ca atare şi le-am făcut aşa cum am ştiut mai bine. Pe de altă parte, nu pot să nu recunosc o realitate, aceea că prin natura lor fetele sunt mai conştiincioase. Cred că femeile au fost dotate cu ceva special, în primul rând pentru a putea îndeplini suprema responsabilitate, aceea de mamă. După aceasta, o femeie are o mulţime de alte responsabilităţi la care face faţă cu brio, fie că gestionează o situaţie, un colectiv, o instituţie. Responsabilitatea ei nativă îşi spune cuvântul în tot ceea ce face” încheie prefectul.

La 48 de ani, Mirela Adomnicăi arată bine. Nu ţine diete, dar mănâncă destul de sănătos, pentru că are în minte, bine înrădăcinate, câteva idei de bază privind alimentaţia echilibrată. Glumeşte însă şi spune că talia subţire se datorează şi faptului că atunci când îi este foame nu are timp să mănânce, iar atunci când ar avea timp, seara târziu, acasă, nu-i mai este foame.

Prefectul Sucevei se îmbracă bine, fără a epata, în ţinute sobre şi elegante, dar mereu cu o pată vie, o pereche de cercei fini, un şirag de mărgele. Spune că de când s-a întâlnit în Parlament cu o colegă deputat îmbrăcată la fel ca ea îşi face hainele la croitor, multe într-un atelier cunoscut din Suceava.

Cu toată grija, şi mai mare în ultimul an, de când reprezintă guvernul în judeţul Suceava, aceeaşi „gură a lumii” tot mai are ceva de spus.

 „Când ocupi o funcţie publică sunt anumite constrângeri legate la vestimentaţie, coafură, atitudine, discurs. Toată lumea are păreri, dar în 48 de ani de viaţă am învăţat că nu poţi mulţimi pe toată lumea, deci nu-mi mai propun acest lucru. Încerc doar, cu tot ce mă reprezintă ca aspect exterior, să găsesc un numitor comun care să se încadreze într-o definiţie acceptată de marea majoritate.

Câtă vreme voi exercita această funcţie, accept tot ce presupune aceasta. Pe mine nu mă ţine nimeni legată de scaunul de prefect. L-am ocupat şi rămân în el cu tot ce presupune asta: constrângeri, critici, poveri, sacrificii care se văd sau nu, despre care mai vorbesc uneori sau n-am să vorbesc niciodată” spune Mirela Adomnicăi.

„Eu mă simt în siguranţă alături de soţul meu”

În fiecare zi, femeia care are astăzi cea mai mare responsabilitate guvernamentală în judeţul Suceava încearcă să reducă din sacrificiile pe care le-a făcut în timp, privându-se de o viaţă de familie „mai” normală. Mărturiseşte că în momentele grele din viaţă, cu ani în urmă, dar şi de câte ori mai apar, reevaluează şi îşi redescoperă familia. Ce îşi doreşte cel mai mult de la viaţă o femeie este clar pentru ea. „Primordial pentru o femeie, indiferent de educaţie, vârstă, situaţie materială, că este de pe Pământ sau de pe Venus, o femeie îşi doreşte să fie iubită de partenerul ei de viaţă. Celelalte dorinţe vin după aceea…”

Ea vede căsătoria ca pe un angajament „cu o fişă a postului care se schimbă pe parcurs” şi care, la un moment dat, în cazurile fericite, devine una comună.

 „Consider că am o căsnicie fericită pentru că am un soţ pe care vreau să-l am tot timpul alături de mine, indiferent de situaţie, personală sau profesională (fiind inginer, el îmi oferă consiliere în probleme tehnice). În timpul liber, Sergiu este cu mine inclusiv la rarele cuconade la care mă mai duc împreună cu prietenele mele şi unde se integrează foarte bine. Este cald, agreabil, sociabil şi are o mare calitate: răbdarea. Ştie să asculte şi este un om de caracter. Nu mi l-aş putea imagina în postura unui om care să facă rău intenţionat. Este un om bun, care n-ar putea fi ticălos nici din greşeală. N-a avut vreo dată probleme de orgoliu legate de atitudinea mea, poate uneori mai dominantă, de funcţiile mele sau cariera mea politică.

Eu mă sunt în siguranţă alături de soţul meu. Este umărul pe care mă odihnesc şi pe care mă sprijin când mi-e mai greu. Noi nu avem o luptă pentru podium, nu avem de dovedit cine e mai bun sau mai important în familie” spune femeia de 48 de ani.

Relaţia cu băiatul ei, Vlad, faţă de care se simte încă vinovată că nu i-a fost alături atunci când politica a ţinut-o departe de casă, a trecut prin mai multe transformări. De la o perioadă când se înţelegeau doar din priviri şi comunicau total, a venit, inevitabil, adolescenţa lui, perioadă despre care mărturiseşte: „Nimic nu mai era bun din ce spuneam eu. Aveam impresia că are dopuri în urechi şi totul trece pe lângă el, că trăiam în luni diferite”. La sfatul unui specialist şi-a cumpărat cărţi care vorbeau despre criza adolescenţei, din care a înţeles că nu se întâmpla nimic neobişnuit cu băiatul şi că ea trebuie să-şi schimbe abordarea. Aşa a reluat relaţia cu Vlad din postura unui adult care a fost şi el adolescent cândva. „Acum am depăşit acele situaţii, acum băiatul meu este student la Cluj, distanţa este mare, dar vorbim foarte mult la telefon, am redescoperit comunicarea, în ritmul pe care el şi-l doreşte. Cel mai important lucru acum este că orice va apărea în viaţa lui, cât timp îşi va căuta drumul, copilul meu are siguranţa că părinţii lui îl vor susţine întotdeauna şi că se poate baza pe familia lui”, a încheiat Mirela Adomnicăi.

Blugii, simbolul libertăţii

La întrebarea „Ce ar însemna libertatea pentru Mirela Adomnicăi?”, prefectul Sucevei zâmbeşte nostalgic de parcă obiectivul acesta s-ar afla peste mări şi ţări, extrem de dificil de atins. Îmi spune că auzind acest cuvânt i se face dor instantaneu să poarte o pereche de blugi şi, îmbrăcată astfel, să petreacă timp liber relaxată, momente în care să nu-i pese prea mult de cum arătă, momente fără constrângeri, fără ochi străini pe lângă, alături doar cu cei mai dragi oameni din viaţa sa. Libertate pentru ea ar însemna locul şi conjunctura în care să nu trebuiască să-şi mai controleze ţinuta, vestimentaţia, coafura, să renunţe la şabloanele obligatorii impuse de statutul şi poziţia sa. Ţine perfect minte când a râs ultima dată cu gura până la urechi, adică anul trecut, în vară, când a fost împreună cu părinţii, soţul şi băiatul, la casa bunicilor din satul Călineşti Enache, comuna Dărmăneşti, de unde se trage.

„Eram toţi împreună şi ne-am amintit cu părinţii de copilăria mea, de multe întâmplări de atunci. Călineşti Enache este o frumuseţe de zonă, cu multe dealuri înverzite, pădure multă, cu un pârâu despre care ţin minte că am scris în clasa a IV-a, despre legenda Hatnuţei, o fată frumoasă şi săracă de care s-au îndrăgostit doi fraţi, fraţii Călineşti. Acolo, în cele două zile cât am stat împreună cu cei dragi mie, în acel loc izolat, povestind, râzând, stând la soare, în pantaloni scurţi, m-am simţit liberă”, îmi spune cu maximă sinceritate. Iar pentru câteva clipe dispăruse complet din ea prefectul, politicianul, directorul şi rămăsese doar femeia râzând în soare, în pantaloni scurţi sau în blugi, cu părul roşcat fluturând în vânt.

Nu există frumuseţe şi inteligenţă, există doar „omul”

„Cum ar fi mai bine să treci prin viaţă, ca femeie frumoasă sau femeie inteligentă?” o mai întreb pe femeia frumoasă din faţa mea. Îmi dă un răspuns inteligent, pe care spune că l-a aflat singură, din viaţă, cum că şi una, şi cealaltă din aceste trăsături sunt relative şi că în spatele frumuseţii sau „nefrumuseţii”, a inteligenţei cele mai grozave, de succes este doar „omul”, indiferent de sex.

„Ni s-a întâmplat multora ca la prima vedere să fi considerat inexpresivi şi neplăcuţi o serie de femei şi bărbaţi, până în momentul în care se implicau într-o discuţie. Atunci feţele lor se schimbau şi deveneau interesanţi, vii, frumoşi. Bineînţeles, se poate şi invers.

Cu inteligenţa, treburile sunt din nou relative. Am început să reevaluez noţiunea după ce am învăţat despre inteligenţa emoţională. Am constatat că inteligenţa aceea măsurată prin calificativul IQ nu este întotdeauna un avantaj. La întâlnirile după mai mulţi ani de absolvire a liceului sau facultăţii am întâlnit colegi deştepţi care învăţaseră foarte bine, dar care n-au reuşit să se adapteze şi să performeze în viaţă. Pe de altă parte, colegi mai simpatici, mai sociabili, care nu învăţau extraordinar au reuşit mai bine.

Aşa că dacă vorbim despre frumuseţe şi inteligenţă e bine să vorbim de frumuseţea omului în general, care nu înseamnă numaidecât trăsături perfecte sau un IQ foarte ridicat.

Inteligenţei emoţionale i s-au datorat multe succese din viaţa mea, iar empatia m-a ajutat mult în relaţia mea cu oamenii” spune partenera mea de discuţie.

Un vis: o societate în care toată lumea să respecte regulile

Bărbatul laş este acela care n-ar putea plăcea niciodată Mirelei Adomnicăi, pentru că laşitatea i se pare o trăsătură incompatibilă cu un bărbat. Dar şi bărbatul violent, pentru că tot laşitate se numeşte să loveşti un om mai slab ca tine.

Femeia din faţa mea are un vis, un deziderat, acela să trăiască într-o societate în care toată lumea să respecte regulile. Nu-i plac situaţiile în care oamenii au succes încălcând regulile sociale. La Prefectură şi în toate instituţiile unde a lucrat s-a străduit să impună reguli şi să le respecte prima. Şi motivează: „Cu reguli viaţa e mai simplă. Invidiem modelul de viaţă german, dar în momentul în care cineva îl aplică la noi nu merge. Optica noastră este că regulile sunt bune, dar pentru ceilalţi şi nu pentru mine, pentru că eu sunt o excepţie. Şi uite aşa, excepţiile devin reguli şi ne întoarcem de unde am plecat”.

La plecare vreau să mai aflu un singur lucru de la prefectul Sucevei. Dacă după aproape 20 de ani de activitate profesională şi cam tot atâţi de implicare politică simte că a schimbat ceva. Prea fusese perfect totul şi voiam, dintr-un naiv orgoliu de ziarist, „s-o prind” cu ceva. Măcar cu o bâlbă, măcar cu 20 de secunde de tăcere.

Las cititorii acestui material să judece dacă am reuşit asta, din răspunsul Mirelei, prima femeie prefect din istoria judeţului Suceava.

„Ca să răspund concret, eu cred în ideea de «cărămidă». Simt că în toţi aceşti ani am pus o cărămidă. Poate e mică, poate nu se vede şi poate nu pot demonstra cu argumente existenţa ei aşa încât să apară mai mare şi mai vizibilă. Dar am convingerea că am pus o cărămidă, fie în politică, atât cât am fost parlamentar, ca manager de instituţie şi pe oriunde am trecut asumându-mi responsabilităţi şi ducându-le până la capăt.

Chiar am convingerea asta, altfel m-aş trezi degeaba în fiecare dimineaţă”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: