Protopopiatul Suceava I

„Sit luceat lux !”

(„Lasă lumina să strălucească!”)

„Preoţia este cea mai cumplită durere şi cea mai infinită bucurie. Este plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu, plin de Sânge, împreună cu toate suferinţele acestei lumi. E frica de a cădea în abisurile neînţelegerii de pe culmile Liturghiei veşnice!”

(Pr. Ioan Valentin Istrati, „Sărmanii purtători de sutană,” articol publicat de „Revista de opinie şi renaştere moral-spirituală IN MEMORIAM,” editată de Redacţia Fundaţiei „In memoriam,” cu sprijinul Parohiei „Naşterea Maicii Domnului” din Suceava, nr. 84 din Septembrie 2017, pag. 13.)

Sunt câteva luni de când am citit cuvintele cu care Părintele Ioan Istrati îşi încheia articolul publicat de Revista „In memoriam” şi, iată că de atunci, acestea nu-mi mai dau pace. Păstrez facsimilul pe masa de lucru şi parcă un magnet îmi atrage privirea ca să le recitesc, mă tulbură şi apoi mă întreabă: „Şi tu eşti un sărman purtător de sutană?” Concomitent cu această întrebare, îmi vine în minte înterpelarea cu o încărcătură înspăimântătoare, cu care a fost abordat Sf. Ap. Petru în curtea arhiereului iudeu Caiafa: „Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi glasul tău te vădeşte!” (Matei, XXVI, 73) Păi cum să nu fiu şi eu între purtătorii de sutană? Cum să nu simt şi eu „cumplita durere şi… plângerea zdrobită,” ştiind că în fiecare Sfântă Liturghie „car în mâini nevrednice pe Fiul lui Dumnezeu, plin de Sânge, împreună cu toate suferinţele acestei lumi?”

Rămân tulburat când cuprind cu mintea realitatea Jertfei şi o raportez la nevrednicia mea, aşa că trebuie să recunosc nu numai realitatea acestei nevrednicii, ci să adaug că titlul articolului „sărmanii purtători de sutană,” trebuie asumat de toată preoţimea, dar nu peiorativ, aşa cum suntem caracterizaţi peste tot în mass-media, ci în sensul pe care-l vrea Mântuitorul când ne cere ca să ne smerim. Sensul adevărat l-a „condus” pe vrednicul părinte să adauge: „Preoţia este… frica de a cădea în abisurile neînţelegerii de pe culmile Liturghiei veşnice!” În acest sens, preoţia este o cruce pentru cel ce slujeşte, o cruce asumată şi binecuvântată de Dumnezeu pentru a fi purtată pe umeri şi totodată de mâinile noastre nevrednice. Părintele Istrati rememora cuvintele „tatălui său din altar,” pe care nu le-a înţeles atunci pentru că avea doar 3 ani, dar care acum i-au devenit călăuză liturgică: „Teme-te de Potir, iubeşte-l, nu-ţi întoarce niciodată ochii de la el, o clipă de neatenţie şi se varsă din tine veşnicia dacă-l verşi. Să-ţi plângă inima, dar mâna să nu-ţi tremure niciodată!” Aceasta-i crucea! Pentru a înţelege mesajul, am ales explicaţia dată de Vrednicul Părinte Prof. Galeriu, fie pomenit în veci:

 „Înainte de a-ţi trimite crucea pe care să o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mîinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie prea grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă de pe Golgota spre Înviere…” Purtarea acestei cruci este purtarea potirului de jertfă de către un sărman purtător de sutană, dar lucrarea care duce spre Înviere se săvârşeşte în mod deosebit de smeritul sărman purtător de sutană, pentru că el „închide ochii celor care pleacă din această viaţă şi se umple pe mâini de lacrimile de pocăinţă care şterg o viaţă de păcate. El ascultă păcate înfricoşătoare care-l umplu de întuneric şi Hristos aduce iertarea şi lumina veşnică.” Doar în acest context „Preoţia este cumplită durere şi infinită bucurie!”

Când am început să aştern pe hârtie cele de mai sus, mi-am cercetat drumul parcurs până acum în slujire liturgică şi m-am înfricoşat întrebându-mă: Ţi-a tremurat vreodată mâna când ai ţinut Potirul? Te-ai temut de el şi l-ai iubit atât încât să nu-ţi dezlipeşti ochii de la el? Şi răspunsul nu l-am putut opri: „Da, m-am temut şi încă mă tem. Da, mi-a tremurat mâna şi încă-mi tremură, dar îl iubesc ca pe ochii din cap, eu, un sărman purtător de sutană, căruia, prin mâna Arhiereului, mi s-a pus în palmele deschise Trupul Domnului cu porunca cutremurătoare: „Primeşte odorul acesta şi îl păzeşte pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are să-l ceară de la Tine!”

Va să zică „Îl va cere” şi slujitorul trebuie „să-L dea” înapoi după ce cu El a lucrat mântuirea păstoriţilor săi. De fapt atunci va fi momentul cel mai înfricoşător! Atunci priveşti la El şi singur îţi dai sentinţa care concluzionează slujirea preoţească cu care ai ridicat din păcat turma ce ai slujit-o, pentru care ai îngenunchiat, căreia i-ai dat Sfânta Împărtăşanie ca să o sfinţeşti şi ai luminat drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Cel mai bine ai făcut asta îngenunchind, iar gândul acesta mi-a amintit de replica unui personaj de film (Răzbunarea lui Jacqodd): „Culcat sau în picioare, un preot totdeauna moare în genunchi,” dar înainte de aceasta el strigă „SIT LUCEAT LUX,” pentru că numai aşa se poate regăsi fiecare în chemarea: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Matei XVI, 24)

Au trecut 2-3 zile de la citirea în biserici a „Pildei Fiului risipitor” şi toţi „purtătorii de sutană” au chemat credincioşii „să se cerceteze pe sine” ca şi acela, să se hotărască cum s-a hotărât acela şi să se ridice, să pornească cu toată încrederea îndărăt către Dumnezeu, bine ştiind că El va deschide braţele părinteşti şi „încă de departe fiind, ne va ieşi în întâmpinare” (Luca XV, 20), ne va îmbrăţişa şi ne va da haină nouă, ne va da încălţăminte şi inel, după care „va junghia viţelul cel îngrăşat,” (Luca XV, 23) adică îl va aduce Jertfă pe Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos, prin mâna preotului, fie el chiar şi păcătos.

Va face aceasta doar pentru că am avut înţelepciunea şi curajul să ne ridicăm şi să mărturisim: „Am greşit la cer şi înaintea Ta,” dacă vrei, de acum „FĂ-MĂ CA PE UNUL DIN ARGAŢII TĂI! (Luca XV, 19) Din lumea satului românesc răsună o zicală: „Dacă te pune Dumnezeu chiar şi unde stă mătura, după uşă, tot este bine, dacă este în rai,” cu alte cuvinte, nu contează că vei deveni argat, numai să primeşti iertarea în braţele părinteşti. Şi totuşi ştim că Dumnezeu ne va face fii, căci aşa lucrează El prin mâinile nevrednice ale slujitorului purtător de sutană!

Nu de mult, am auzit la Radio-Trinitas o istorioară culeasă din tradiţia Casei imperiale a Austriei privind înmormântarea suveranilor şi de atunci îmi stăruie gândul ca să o pun în scris pentru a ne fi de folos în drumul nostru către veşnicie, un drum pe care nu-l putem refuza, „cu toată zbaterea cu care mintea terorizează pe câte unii, cum că ei sunt stăpânii şi altele de acest fel…” Am amânat cât am amânat, dar această dorinţa de a scrie a biruit:

“Se spune că atunci când cortegiul care însoţeşte garda imperială, ce poartă pe umeri suveranul, ajunge la uşa capelei din cimitir se opreşte şi “maestrul de ceremonii” bate cu sceptrul împărătesc în porţi pentru ca cel ce se află înăuntru să deschidă şi zice:

www.romanidecentenar.ro

– Deschide porţile! Iar acela întreabă:

– De ce să deschid, cine este? Iar maestrul de ceremonii răspunde:

– Deschide porţile, pentru că a sosit împăratul! Şi de dincolo de porţi se aştepta ca cel rânduit să deschidă, numai că s-a auzit un glas necunoscut şi rece:

– Nu-l cunosc!

Iarăşi bate cu sceptrul împărătesc în porţi şi zice:

– Deschide porţile, pentru că a sosit stăpânul! Dar de dincolo vine un răspuns glacial:

– Nu-l cunosc! Iarăşi bate cu sceptrul în porţi maestrul şi zice:

– Deschide porţile că a venit robul lui Dumnezeu să-şi ceară odihnă! Cum a auzit cel de dincolo a şi deschis porţile şi a răspuns:

– Pe robul lui Dumnezeu îl ştiu şi îl conduc la tronul dumnezeiesc pentru a primi cele de care s-a învrednicit!” Ce învăţătură luăm din această pildă? Din aceasta înţelegem că „împăratul şi ostaşul, bogatul sau săracul, întru aceeaşi cinste vor fi,” că „Dumnezeu nu caută la faţa omului” şi că răsplăteşte doar fapta. A zis Fiul risipitor: „Mă voi scula şi mă voi duce la Tatăl meu şi-I voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” şi îndată cum a zis aşa a făcut. El n-a bătut în porţi cu sceptrul descendenţei pe care-l avea înainte de cădere, adică nu s-a mândrit, cum a făcut-o maestrul de ceremonii, pentru că „Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri,” (Iacob IV, 6) ci a spus dintru început:„robul Tău sunt, fă-mă ca pe unul din argaţi!”

Aşadar, trebuie ca cineva să ne înveţe smerenia şi nădejdea mântuirii, iar pentru aceasta ne stau pildă Fiul risipitor şi împăratul de care am vorbit, numai că pentru a îmbrăca haina smereniei ne trebuie un purtător de sutană, un preot care poartă în mâinile sale Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos şi ne împărtăşeşte, chiar dacă el este păcătos, „vai mama lui.” Grea cruce ai pus pe umerii slujitorului, Doamne, dar cu ajutorul Duhului cel Sfânt, avem nădejde ca să biruim urcuşul Golgotei şi în Marele post al Sfintelor Paşti de anul acesta. Noi doar trebuie să facem primii paşi, coborând sub epitrahilul preotului duhovnic şi să mărturisim păcatele, pentru că după aceea Dumnezeu ne ia în braţele Sale şi nu ne va mai lăsa ca să cădem!

 Pr. I. FILON

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: