O scrisoare pierdută

De curând am regăsit-o, într-un tratat de istorie a limbii române de după mijlocul secolului trecut, şi am citit-o cu ochi noi. Pe scurt, un oarecare Cocrişel din Moldova, poate că el însuşi ştiutor să se folosească de slove, „scăpat de la Belgrad (Alba-Iulia – n.n), când au bătut Mihaiu vodă războiul cu ungurii”, după ce n-a lipsit mult să fie „tăiat”, ajunse la 1600 să fie ţinut în temniţa cetăţii Bistriţei, în eventualitatea unei răscumpărări. Astfel încât, prin mijlocitori, cerea Cocrişel părintelui său Spiridon şi maicei sale Constanda parale să-l scoată: „că eu zacu în timniţă de mă mănâncă liutul şi păduchie”. Apoi, mai departe: „Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă până în brâu. Să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi, pre domneavoastră, o gospodi, amin. Feciorul vostru Cocrişel; şi sântu numai cu cămeşa”… Aşezată între cunoscuta scrisoare a lui Neacşu (1521) şi „Psaltirea în versuri” (1673) a suceveanului Dosoftei, „Scrisoarea lui Cocrişel” mi se pare un timpuriu şi pilduitor semn de unire întru limba română. O scrisoare care poate fi citită/ înţeleasă şi astăzi, limpede iar pe alocuri foarte expresivă, categoric emoţionantă, ce se distinge între alte documente de epocă prin absenţa termenilor din alte limbi. Din nefericire, se înţelege că scrisoarea (comunicată în premieră de N.Iorga) n-a mai ajuns dincolo de Carpaţi, la Spiridon şi Constanda. Însă e bine ca zvonul său să fie ştiut şi răspândit acum, în Anul Centenar.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: