Mă uit adesea cu jind la adolescenţii care stau liniştiţi prin parcuri. Trăiesc de parcă nu le-ar păsa de nimic. În adâncul lor au adevărate drame. Unii se îndrăgostesc şi se sinucid prosteşte. Nu judecăm, doar constatăm. Dar dacă este să dăm fila timpului în urmă cu 60 de ani, puteam afla cât de chinuiţi erau tinerii. Cu ce tragedii se confruntau. Azi este foarte uşor să fii nefericit. Atunci nefericirea avea un preţ parcă mult mai mare.
În anul 1977 apărea cartea „Timpul asasinilor”, avându-i ca autori pe Cezar Ivănescu şi Stela Covaci. Cartea cuprinde mărturii şi documente despre viaţa lui Nicolae Labiş. Cartea a fost lansată şi la Suceava, la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”. Cu un discurs tranşant, virulent Cezar Ivănescu a transformat evenimentul într-un adevărat spectacol. Atunci am avut ocazia să o întâlnesc pe Stela Covaci.
Anii comunismului şi Revoluţia din ’89 au intrat în cartea de istorie, tinerii abia de-şi pot imagina cum a fost viaţa în acele vremuri, cărţile mai mărturisesc despre acele timpuri devenite coşmar. Scriitoarea Stela Covaci a recuperat de la CNSAS documentele care zugrăvesc coşmarul tinereţii distruse pentru o întreagă generaţie şi a alcătuit din ele o carte, spre aducere aminte, intitulată „Persecuţia” (Editura Vremea, Bucureşti, 2006). O carte care se citeşte cu emoţie. O expresie aparţinând lui Aleksandr Soljeniţîn (din cartea „Arhipelagul Gulag”), redată pe coperta cărţii „Persecuţia”, creionează miezul faptelor: „Adevărul este întotdeauna mai sfios, el tace în faţa presiunii indolente a minciunii […]. Nu cinci ani, cinci săptămâni sunt de ajuns ca să nimiceşti o femeie şi tot ce este omenesc într-un om”.
Stela Covaci s-a născut în comuna Rădăuţi (Dorohoi), jud. Botoşani, la 13 martie 1935, fiind fiica Eleonorei, brodeză, şi a lui Pantelimon Pogorilovschi, inginer agronom din Lipcani (jud. Hotin, Basarabia). Tatăl a fost decorat de Regele Carol II, înainte de 1940, şi de Brejnev cu Ordinul Lenin, după 1955, dar a avut un sfârşit tragic, murind în 1970, pe stradă, în oraşul Bălţi, Basarabia. Stela Covaci a fost membră a Academiei Române, membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Argumentându-şi lucrarea, Stela Covaci arată: „Cartea conţine acte din arhivele Securităţii preluate de la Serviciul Român de Informaţii prin Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care mă privesc personal, ca documente de urmărire informativă din perioada studenţiei (1956-1958), cât şi referitoare la alţi colegi sau cunoştinţe, considerate «legături» sau «persoane urmărite» în aceeaşi perioadă, pentru a prezenta anvergura, precum şi metodele folosite de a înăbuşi o mişcare de eliberare prin protest a unor spirite tinere, studenţi şi scriitori anticomunişti din centrele Bucureşti/ Iaşi şi despre care nu s-a scris până în prezent în literatura dedicată acelei perioade, mai ales că documentele care o susţin nu au fost accesibile. Securitatea a numit-o codificat «Frăţia Paleolitică». Dosarul de urmărire informativă, solicitat în aprilie 2003 şi obţinut în iulie 2004, dar primit de CNSAS la 24 martie 2003, publicat parţial din raţiuni editoriale, cuprinde un număr de 260 de documente de valoare istorică, fiind introduse în această carte fără nicio corectură/ stilizare, mai ales că prima oară sunt scoase la lumină informaţii inedite despre evenimentele ocultate, prin intoxicare perversă, timp de 50 de ani. Securitatea a maculat victimele şi i-a ascuns pe călăi. La alcătuirea/ întocmirea documentelor şi-au dat obolul un număr de 70 de ofiţeri de securitate, fiind investigată activitatea a 317 persoane. Ies la lumină incontestabile informaţii despre poetul Nicolae Labiş, începătorul Rezistenţei din 1956, pe care l-au ucis ca să ne înfricoşeze. Temându-se de simbolul lui şi după moartea sa, au încercat să-i anuleze şi pe cei apropiaţi, prin intimidare, pedepsire sau racolare” scrie Stela Covaci.
Ritmul cărţii este alert şi captivant. Proză, poezie, jurnal, realitate care tinde să devină fantastică prin demersurile odioase ale anchetatorilor.
„Groaznică şi nimicitoare era singurătatea celulei“, se dezvăluie autoarea la pagina 21. „Candidă şi fragilă arătam, la 22 de ani, ca o copilă. Săptămâni în şir m-am zbătut să-mi înţeleg vina. Ultimele două cărţi citite la biblioteca facultăţii, printr-o coincidenţă bizară, au fost «De profundis» de Oscar Wilde şi povestirea lui Dostoievschi «Netocica Nezvanova». Plângeam ore în şir, confundându-mă cu fetiţa prigonită. Spărsesem o «ceşcuţă albastră» şi nu înţelegeam de ce oameni haini mă pedepsesc atât de rău. Cea mai mare deznădejde a fost pentru mine însă ceea ce consideram că i-am făcut mamei, Sfânta mea mamă – icoana suferinţei. Trădată de soţul de care era îndrăgostită, m-a adorat şi şi-a pus toată puterea fizică şi spirituală să mă salte din satul prăpădit de graniţă, să mă ţină în viaţă (la seceta din 1947 bunicul a murit de foame, pe când şi mie mi se ţinea lumânarea), nu pot să-mi închipui cum a supravieţuit mama. Eu i-am ucis speranţele în momentul în care urma să-i fiu sprijin. Mai aveam trei luni şi aş fi absolvit Facultatea. Am plâns jalnic peste cele câteva haine de acasă. Miroseau a garoafe de câmp ca mâinile mamei”.
Aşa cum arătam, Stela Covaci a fost un simbol puternic al rezistenţei româneşti încă din anii tinereţii. A făcut parte din „Lotul Labiş” al studenţilor care pregăteau o revoluţie asemănătoare cu cea din Ungaria din 1956. În dosarele Securităţii, lotul era consemnat sub denumirea de „Frăţia Paleolitică”. A fost arestată şi condamnată la patru ani închisoare. Din aceştia a executat numai doi, pentru „delict de uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberată în 1960. Nu a fost reabilitată niciodată, fiind în acelaşi timp împiedicată să-şi termine studiile. Aceeaşi soartă a avut-o şi soţul ei, traducătorul Aurel Covaci, care a murit în 1992. Stela Covaci a murit în octombrie, 2015. A lăsat aceste tulburătoare mărturii despre calvarul deţinuţilor politici.
„Nu poţi descrie bezna, iadul, dacă nu există măcar câteva luminiţe (pagina 23). Întoarcerea la amintirile pure ale copilăriei mă alinau. Într-o zi, mi-am amintit de Lizuca, din «Dumbrava minunată» a lui Sadoveanu, prigonită de mama vitregă şi împărtăşindu-şi durerea unei flori de răsărită. Se făcuse luna mai 1958. Simţeam cum primăvara, anotimpul iubirii şi al extazului, alunecă dincolo de ziduri prin frumoasele grădini ale Iaşilor. Arătam ca o umbră strivită de menghina anchetelor şi a zidurilor reci. Mă aşezam pe vine într-un colţ al celulei şi scheunam stins ca un animal pe moarte”.
Cartea „Persecuţia” de Stela Covaci nu este o carte pentru „odihna” noastră, dar este o carte pentru neuitare. Răul nu trebuie uitat pentru ca să nu se repete.
Da. Cineva trebuie să le mai spună şi tinerilor povestea comunismului, o poveste în care cei buni sfârşesc întotdeauna rău, o poveste în care libertatea de exprimare poartă funie la gât, o poveste în care nu ai timp să te sinucizi din dragoste fiindcă dragostea este un lux şi nu ţi-o poţi permite. Trebuie să alergi spre fabrica în care se lucrează în trei schimburi.
Comentarii