Pentru ca nimeni să nu le mai poată spune „Băi, nimicule !”

Un loc de muncă, un acoperiş deasupra capului, un loc în care să se spele şi să mănânce, un umăr pe care să se sprijine la greu, speranţa în normalitatea zilei de mâine sunt un „Everest” pentru majoritatea tinerilor care ies din sistemul de protecţie socială.

Eleganţa formulărilor de secol 21, dar şi unele realităţi ale prezentului nu ne mai lasă să spunem despre aceştia că la 18 ani, după ce încasează cei vreo 600 de lei prevăzuţi de lege, „sunt aruncaţi în stradă” din asistenţa maternală sau centrele rezidenţiale în care au crescut, unii de când erau bebeluşi.

Realitatea este şi că cei mai mulţi dintre aceşti tineri abia aşteaptă majoratul pentru a fi liberi să facă ce doresc, să plece în străinătate, să facă bani, să se distreze, fără să înţeleagă cu adevărat care sunt riscurile acestei libertăţi mult visate şi pentru care nu sunt deloc pregătiţi. Nu sunt pregătiţi pentru că ceva este încă defect în sistemul românesc de protecţie. De teama interpretărilor, a unor posibile cretine acuzaţii de exploatare, copiii nu sunt învăţaţi de mici cu treaba, cu ce este vital de făcut pentru ei înşişi în lumea „de afară”; aşa că nu ştiu să-şi spele, să-şi gătească, să se îngrijească singuri, să ia decizii, pentru că mereu au avut un angajat la stat care a făcut toate acestea în locul lor.

La 18 ani, aproape fără nicio posibilitate de a-şi purta singuri de grijă, parte dintre tineri s-ar putea întoarce în familie, dar este greu de crezut că ei pot trăi pe spinarea unui frate sau a unei surori, nici ei prea norocoşi în viaţă. Astfel, până la 19-20 de ani, deja tinerii ieşiţi din sistemul de protecţie ajung să facă alegeri greşite, alegeri periculoase, alegeri fatale. Pot ajunge aidoma părinţilor lor păcătoşi, violenţi, iresponsabili, dedaţi patimilor, umblând hai-hui prin lume, poate infractori, poate victime ale exploatării de toate felurile, poate în puşcărie, poate sub pământ.

De 6 ani, în judeţul Suceava, tinerii ieşiţi din sistem primesc o şansă, un răgaz de 2 ani, timp în care pot învăţa cum este viaţa „de afară”, ce au nevoie pentru a nu se rătăci pe acolo, timp în care pot găsi un loc de muncă, o locuinţă, pot ajunge pe picioarele lor, pot căpăta încrederea că şi un tânăr crescut în sistemul de protecţie are dreptul la o viaţă bună şi curată.

„Să fim sinceri, angajatorii nu se omoară de dragul de a avea pe statele de plată tineri proveniţi din sistem”

 În anul 2012, la Gura Humorului s-a deschis, în administrarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava, Centrul social cu destinaţie multifuncţională, cu o parte destinată victimele violenţei în familie şi altă parte tinerilor care au ieşit din sistemul de protecţie.

La cerere, băieţi şi fete cu vârsta de peste 18 ani pot încheia un contract pe 2 ani, perioadă în care beneficiază de servicii de găzduire, asistenţă juridică pentru obţinerea documentelor de identitate, asistenţă în demersuri legale ce ţin de eventuale moşteniri la care au dreptul, în unele situaţii în care este implicată poliţia, la întocmirea dosarelor de angajare etc. Tinerii sunt, de asemenea, ajutaţi pentru găsirea unui loc de muncă, pentru închirierea unei locuinţe, sunt consiliaţi psihologic zilnic şi de câte ori simt că să împotmolesc.

În fiecare lună, fiecare tânăr primeşte pe card contravaloarea a 16,6 lei pe zi pentru mâncare, bani pe care şi-i gestionează singur. Şi tot singur îşi face curăţenie în camera frumuşică, cu două paturi, îşi spală, îşi găteşte. Altfel spus, învaţă deprinderi de viaţă ca şi cum ar fi la casa lui.

Când nu mai vrea ajutor înainte de expirarea celor 2 ani, tânărul face din nou o cerere şi pleacă; iar dacă „sare calul” mai sus decât puterea de înţelegere a unei conduceri dedicate şi răbdătoare, este externat disciplinar.

Gabriela Andronic, şefa centrului, femeie cu 28 de ani de meserie în sistem, spune că unii tineri vin în centru doar gândind că mai fură puţin timp în care să mai depindă de cineva care le poartă de grijă. Alţii habar nu au de ce vin şi sunt reticenţi, ascunşi, după cum au trăit până atunci. Dacă o parte înţeleg ulterior importanţa ajutorul primit, alţii irosesc sprijinul şi pleacă după câteva săptămâni, câteva luni sau la finalul celor 2 ani de contract fără să fi realizat nimic. Unii se desprind urmându-şi propriile idei despre viitor, dispar, de alţii se mai aude câte ceva, iar câţiva au răbdare, voinţă, vor să fie ajutaţi şi chiar se alege ceva de viaţa lor.

„Activitatea noastră este structurată pentru a veni în întâmpinarea tuturor cerinţelor beneficiarilor, în mod particular. Ne adaptam specificului situaţiei fiecărui tânăr, pentru că nu exista reţetă general valabilă pe care s-o aplicăm în grup, tuturor. Tinerii provin din centre diferite, din medii diferite, din familii diferite, vin cu anumite traume, cu anumite probleme. Fiecare a avut anumite situaţii nefericite în viaţa lui, astfel că noi încercăm să găsim cu ei un numitor comun şi să-i facem să conştientizeze că bucăţica asta de timp pe care o petrec la noi este importantă pentru viaţa lor, poate cea mai importantă.

Încercăm să-i lămurim că în această perioadă, dacă nu depun eforturi şi nu profită de şanse pentru a deveni independenţi, nu păcălesc statul sau pe cineva anume, ci se păcălesc pe ei înşişi. Iar doi ani trec repede” a declarat şefa centrului, cea pe care toată lumea din centru o strigă „doamna Ela”.

 Ea recunoaşte însă că cea mai grea parte din strategia celor 2 ani este găsirea unui loc de muncă. O dată pentru că nu sunt prea multe, a doua, pentru că puţinii patroni care acceptă angajarea unui astfel de tânăr l-ar vrea pe acesta foarte priceput în toate, din prima zi de muncă.

„Să fim sinceri, angajatorii nu se omoară de dragul de a avea pe statele de plată tineri proveniţi din sistem. În plus, au devenit mai pretenţioşi, nu au răbdare cu tinerii noştri, nu vor să înţeleagă că ei nu au de unde şti de la început operaţiunile la care sunt puşi şi că este nevoie ca cineva să le arate, să-i îndrume un timp. Recent am avut două cazuri de acest fel. Un angajator a acceptat doi tineri de-ai noştri, dar n-a avut răbdare să treacă perioada de adaptare, ba i-a mai trimis pe unul la Timişoara, pe celălalt la Braşov. Nu înţelege nimeni că, până să ajungă să «zboare», tinerii din sistem trag cu dinţii să aparţină unui loc, de cineva, de regulă de centrele şi personalul în grija cărora au fost. Dezrădăcinaţi de locul în care se simţeau în siguranţă, plus că nu reuşeau să facă faţă cerinţelor, băieţii s-au panicat şi, disperaţi, au început să mă sune. Am încercat să dreg lucrurile, să mai încerce, dar o ţineau una şi bună: să se întoarcă şi iar să se întoarcă, numai să nu mă supăr pe ei. Le-am spus că dacă nu se pot adapta nu-i ţine nimeni cu forţa. Acum o luăm de la capăt, căutăm alte locuri de muncă” povesteşte Ela Andronic.

Când auzi că eşti băiat bun, dintr-odată nu te mai simţi ca un prost…

„V-a încurajat vreodată cineva? Vi s-a spus că sunteţi băieţi buni şi că aveţi puterea să faceţi ceva cu viaţa voastră?” îi întreb pe Alexandru, Laurenţiu, Marian şi Claudiu, patru dintre tinerii care beneficiază de câteva luni de serviciile Centrului multifuncţional din Humor. Toţi au până în 20 de ani.

„Da, doamnele de aici, din centru” îmi răspunde Alex, un băiat înalt, slăbuţ, cu ochelari, născut în Câmpulung Moldovenesc, prea serios. Aflu de la el că uneori îl doare tare capul, că e câteodată depresiv şi că a fost o chestie cu paracetamol, o poveste pe care băieţii n-au vrut s-o „dea din casă”. N-am insistat.

Alex a crescut în sistem de mic, după ce părinţii lui au divorţat, iar mama n-a mai putut să-l crească. Are o soră cu dizabilităţi aflată tot în grija statului, „la căsuţe, la vale”, cum spune singur. Nu mai ţine minte cum a fost luat de acasă. Îşi aminteşte doar că se juca cu o maşinuţă în curte, apoi nimic, apoi ba un asistent maternal, ba altul, într-o localitate sau alta. Apoi într-un centru rezidenţial.

„Când auzi că eşti băiat bun, dintr-odată nu te mai simţi ca un prost, îţi creşte inima şi în sinea ta îţi promiţi să nu-i dezamăgeşti pe cei care te cred în stare de ceva. Eu chiar vreau să reuşesc” răspunde Laur, un tânăr brunet, lat în spate, mucalit, născut la Liteni, în sufletul căruia aveam să văd ulterior multă înverşunare. A fost în grija statului de foarte mic şi e încă furios pe viaţă, pe maică-sa care a făcut o grămadă de copii, cât o echipă de fotbal, spune el, fără să se mai trezească din beţie şi care, în inconştienţa ei, era să bage un sugar în sobă pentru că l-a confundat cu o bucată de lemn. Şi el a avut fraţi în sistem, pe unul dintre ei cunoscându-l după ce l-au depistat alţi colegi în acelaşi centrul rezidenţial. Tatăl? „Tata e cu crucea la cap” îmi spune, ridicând mândru fruntea pe care atârnă, ieşită de sub o pălărie, o şuviţă de păr a la Michael Jackson.

„Domnul Radu de la cămin e ca un tată pentru mine” îmi spune Claudiu, alt tânăr înalt, slăbuţ, puţin peltic, din Pojorâta. „Când am avut nevoie de el, a fost mereu acolo pentru noi, băieţii mari. Când aveam o problemă, mergeam la el, îi povesteam ce mă doare, iar el ne spunea că asta e bine, asta nu. Mi-a zis, când am plecat, că dacă mă macină ceva să-l sun şi ori vine el, ori vin eu, ne întâlnim şi vorbim… Superfain domnu’ Radu!” povesteşte Claudiu, cu evidentă afecţiune pentru unul dintre angajaţii centrului rezidenţial unde şi-a petrecut adolescenţa.

Nu poartă pică părinţilor săi, prea prieteni cu alcoolul, pentru că era „destul de bine” la bunica lui, până când o vecină „şi-a băgat coada”, iar el a fost instituţionalizat. La 12 ani a aflat de intervenţia vecinei care e un duşman pentru el.

Marian, slăbuţ, pontos, mereu agitat, vorbind repezit, uneori greu de înţeles, râde şi spune doar atât: „Contează, sigur”. El a intrat în sistem când avea 10 ani şi a fost foarte încântat să-mi povestească circumstanţele.

„Eram mai mititel; acasă, fain frumos, doar cu mama. Tata era mort, iar fraţi mai mari căsătoriţi, la casa lor. Nu prea stăteam pe acasă şi umblam cu băieţi mai mari. Un prieten de-al meu a vrut să plece în Italia în vacanţă şi i-am zis că vreau şi eu să plec cu el. M-a trimis la mama să-mi facă paşaport şi să-mi fac bagajele. Eu mi-am făcut bagajele pe ascuns, maică-mii nu i-am zis nimic, dar prietenului i-am spus că mama mă lasă să plec, numai că n-are bani de paşaport. M-a crezut şi, nu ştiu cum, mi-a făcut el paşaport şi am plecat împreună. La graniţă era poza mea peste tot, pentru că mă dăduseră la dispăruţi, aşa că m-au prins şi m-au băgat direct la cămin, la Fălticeni. Vreo 9 ani am stat acolo. Când voiam, le ziceam «Bye, bye» şi plecam la maică-mea. Nu mă întreba nimeni nimic şi, chiar dacă mă întreba, tot nu conta. Pe la 15 ani, mi-am zis că făceam prea multe prostii şi m-am mai potolit. Am zis să fiu mai ascultător, că acuşi fac 18 ani şi trebuie să ies”, şi-a încheiat relatarea Marian, de parcă ar fi spus un banc bun.

Pe mine mă durea inima.

Marian, Sergiu, Gheorghiţă, tineri care n-au irosit anii petrecuţi în Centru

„A fost un lucru bun înfiinţarea centrului?” o întreb pe dna Andronic, şi-mi răspunde fără ezitare. „Puţin spus un lucru bun. A fost extraordinar! La 18 ani, nepregătiţi, tinerii se trezeau că trebuie să părăsească sistemul. Nici cei din familii nu sunt pregătiţi să se confrunte cu viaţa la 18 ani, darămite cei din sistem, care nu ştiu la ce să se aştepte de la lumea de afară…; cărora altcineva le-a spălat lenjeria, le-a făcut mâncare, cineva le-a spus când să se trezească, altcineva când să se culce. De aceea, şi când vin la noi aşteaptă aceleaşi lucruri, doar că aici trebuie să se gospodărească singuri, să facă curat, să-şi spele, să-şi cumpere şi să-şi facă de mâncare. Din acest punct începe şi munca noastră. Le explicăm că fiecare lucru pe care trebuie să-l facă trebuie să-l facă singuri, din proprie voinţă şi după propriul program. Că atunci când ai ceva important de făcut pui alarma să sune dimineaţă, te-ai ridicat din pat, te-ai spălat, te-ai îmbrăcat şi ai plecat să rezolvi problema. Nu mai e nicio doamnă care să te ajute” a afirmat şefa Centrului cu destinaţie multifuncţională din Gura Humorului.

Tinerii care şi-au dorit să facă ceva cu viaţa lor, care n-au lăsat să treacă degeaba cei 2 ani în centru au reuşit, iar pentru oamenii care i-au ajutat să stea pe picioarele lor aceste reuşite sunt foarte preţioase.

Şi mi s-au relatat câteva poveşti cu final reuşit, precum cea a lui Marian, un băiat care şi-a găsit drumul. Chiar dacă a schimbat câteva locuri de muncă, a fost şi în străinătate, tânărul îşi susţine permanent familia. S-a însurat cu Nicoleta, o fată crescută, de asemenea, în sistemul de protecţie. I-au cununat chiar Gabriela Andronic şi soţul ei. Au împreună o minune de fetiţă, pe care a botezat-o tot şefa centrului din Gura Humorului, iar al doilea copil e „pe drum”. Locuiesc cu chirie şi chiar dacă traiul e greu, sunt împreună, se bucură de ce au, se iubesc.

Sergiu şi Gheorghiţă sunt alţi doi tineri care şi-au găsit drumul în viaţă. Sergiu intrase la facultate, dar n-a făcut faţă, aşa că a intrat în centru şi a fost ajutat. Acum lucrează, ca şi celălalt coleg, în cadrul unei reţele de magazine din Suceava, este pe banii lui, stă în chirie, a făcut şcoala de şoferi şi foarte curând se va însura.

Gheorghiţă este mai vechi lucrător comercial, integrat bine în colectiv, are locuinţă, are o viaţă demnă, independentă.

www.romanidecentenar.ro

La fel ca tinerii de mai sus sunt alţii şi alţii care, chiar dacă au crescut de mici în sistemul de protecţie, au înţeles la vreme rostul celor 2 ani în centru şi care chiar dacă nu vor strânge averi şi nici nu vor da pe delături de fericire, şi-au găsit echilibrul într-o viaţă normală.

„Ştiam că, dacă ajungea în stradă, era finalul pentru el”

Sunt şi insuccese în ce priveşte adaptarea la viaţa independentă şi au fost destule în cei 6 ani de funcţionare a centrului, în ciuda eforturilor, uneori şi împotriva voinţei beneficiarului, făcute de personal. Ela Andronic povesteşte despre un asemenea caz, un tânăr de care a tras cu ambiţie, cu disperare, doar pentru a nu-l lăsa pe drumuri. După 2 ani de muncă, a rămas însă doar cu gândul că a făcut tot ce se putea pentru el…

„Mă întrebaţi despre insuccese şi nu-mi vine în minte decât Cristi B., un tânăr puţin ciudat, cu probleme destul de grele. Am luat situaţia ca o provocare şi n-am vrut să-l abandonez deşi, dacă aplicam regulamentului centrului, nici mâna pe clanţă n-ar fi trebuit să mai pună băiatul acela. Am tras de el 2 ani de zile ca să îl adun, să-l fac să colaboreze, să-l scot din lumea lui. I-am găsit loc de muncă în Gura Humorului şi când ziceam că e bine, că e victorie, m-a trăsnit” îşi aminteşte ea.

Cristi se împrietenise cu Larisa, o fată dintr-un centru de la Fălticeni, cu care lucra la aceeaşi croitorie. Erau împreună, îşi gospodăreau banii împreună, făcuseră o echipă şi toată lumea privea cu bucurie cum poate se leagă ceva între cei doi. Doar că în centru a venit un alt tânăr de care Larisa s-a îndrăgostit şi l-a părăsit pe Cristi.

„A fost o dramă pentru el. A început să rătăcească din nou, a abandonat locul de muncă, începuse să aibă probleme cu alcoolul, nu mai voia ajutat. Nu l-am abandonat. Mi-a luat foarte mult timp să-l pot reechilibra. Am cerut şi ajutorul unor colegi bărbaţi, gândind că poate lor le va spune ce-l frământă. Acum părea că vrea să colaboreze, iar peste 2, 3 zile o lua iar razna. Umbla fără noimă prin oraş având cuţite la el, cu bâte luate de prin pădure. Era foarte tulbure, dar mi-am asumat responsabilitatea să-l ţin în centru. Ştiam că dacă îl dădeam afară şi ajungea în stradă, era finalul pentru el. Voiam să am conştiinţa împăcată că am făcut tot ce ţinea de mine, de noi, în centru. Pentru că a spus la un moment dat că e mai potrivit pentru munci agricole, i-am găsit o familie la care să ajute în gospodărie, la câmp. Aveam speranţe, dar iar s-a întâmplat ceva” a continuat Gabriela Andronic povestea tânărului.

S-a întâmplat că Larisa a renunţat la iubitul ei şi s-a întors la Cristi, iar acesta a primit-o, dar fata iar i-a tras clapa. „Brusc, fără nicio veste, de vineri până luni, Larisa noastră a dispărut. Băieţii mi-au spus că plecase în Germania. După plecarea ei, Cristi n-a mai vrut să facă nimic, nu s-a mai putut adapta nicăieri. Tânjind după Larisa, cum s-au împlinit cei 2 ani de contract, a doua zi a plecat după ea în Germania. Nu mai ştiu ce s-a ales de el”. Aşa s-a încheiat povestea tânărului cu care s-a muncit mult, dar fără succes.

Locuri de muncă puţine, greu de păstrat

Niciunul dintre cei patru tineri nu are mai mult de câteva luni de când este beneficiar de servicii în centrul care le este destinat lor la Gura Humorului. Au amintiri calde din instituţiile în care au crescut până la 18 ani, pentru că acolo aveau cu cine vorbi, aveau prieteni, erau într-o comunitate, se simţeau în siguranţă.

În ultimele luni au învăţat să facă pentru ei destule lucruri. Fac curăţenie, îşi spală hainele, dovada perechile de blugi puse la uscat pe calorifer, îşi gătesc după sfaturile culinare ale doamnelor din cămin sau după reţete scoase pe internet. Din discuţiile purtate cu ei, nu am fost deloc sigură dacă au înţeles cu adevărat de ce sunt acolo şi care este valoarea reală a celor 2 ani de răgaz şi ajutor pe care li-l oferă instituţia judeţeană de protecţie socială.

Mărturisesc că le este bine în centru, sunt mai liniştiţi, au locuinţă, mâncare, trai liber, au unde trage, are cine îi întreba de sănătate, aparţin încă de ceva şi cineva, sunt înconjuraţi de oameni care le vor binele. Nu fac probleme mari nimănui, îşi văd de viaţă şi visează la un viitor incert, încă în ceaţă, din care nu este exclusă, bineînţeles, plecarea într-o ţară străină.

Alex, Marian şi Claudiu au încercat deja locuri de muncă, la care au renunţat însă din diferite motive.

Alex a fost la o curăţătorie de perne, dar, spune el, nu îndeplinea cerinţele. De fapt nu a avut nimeni răbdare cu el să înveţe să lucreze cu case de marcat, aşa că nu a făcut faţă şi a renunţat.

Marian a lucrat la o croitorie, dar, dacă ar fi să-i dau crezare, a renunţat pentru că patronii au început s-o ducă greu şi n-au mai avut bani de salarii. Nu-i supărat însă, pentru că acum are trei „gagici” care, mai în glumă mai în serios, contribuie la confortul şi „prosperitatea” simpaticului şmecheraş.

Claudiu a muncit la o spălătorie de maşini unde, spune, după o vreme, n-a mai fost nevoie de el. A reluat apoi legătura cu o localnică din Fundu Moldovei pentru care mai muncise pe vremea când era la Centrul „Visătorii” şi a mai făcut un ban; dar şi asta pe o perioadă scurtă de timp.

Doar Laurenţiu are în prezent loc de muncă, este ospătar la o pensiune şi „nu se lasă”. Îmi mărturiseşte, poate doar ca să pară mai puternic decât este, că nu a fost speriat la ieşirea din centru, la majorat. „Pai gata, la 18 ani trebuie să stai pe picioarele tale, să mergi pe alt drum, dar să şi arăţi că eşti în stare” biciuieşte el cuvintele.

Toţi îşi doresc însă un loc stabil de muncă, ştiind că de asta depinde supravieţuirea lor. Dar tot ei spun că „e naşpa, pentru că nu prea sunt”.

„Orice ar fi, mă fac ospătar. Ăsta e visul meu”

 Ce se va alege în viitor de cei patru băieţi pe care i-am cunoscut la Centrul cu destinaţie multifuncţională din Gura Humorului? Nu ştiu. Ştiu însă că nişte oameni muncesc şi se zbat ca ei să aibă un viitor. Pe de altă parte am căpătat convingerea că, deşi au fost mai mult sau mai puţin sinceri cu mine, toţi cei patru sunt tineri care nu vor să trăiască la marginea societăţii. Sunt furioşi sau resemnaţi faţă de viaţa pe care o duc încă, dar nu le iese din cap că trebuie să facă bani ca să le meargă şi altele. Nimic altceva nu are prioritate. N-au o părere bună despre fetele din generaţia lor, pentru că sunt „pe interes”. Spun că nu mai poţi veni la ele cu o floare, cu o bomboană, ci numai cu un teanc de bani. „Ştim una de vreo 16 ani care s-a cuplat cu unul care putea să fie bunică-său. Era şi gravidă. Na, moşneagul are pensie mare, are casă, moare repede” spun ei în silă.

Atracţia străinătăţii, chiar dacă nu este o soluţie imediată, persistă în capul lor pentru că de acolo „vine banul”, nu de la un patron care i-ar ţine 2, 3 ani, apoi i-ar abandona pe motiv de faliment.

„Nu poţi trăi fără bani în lumea asta. Şi sunt două variante ca să-i ai: ori îi furi, ori munceşti să-i câştigi. Prima treabă nu-i prea bună şi poate îţi merge de câteva ori, dar apoi nu-ţi mai merge şi ajungi un penal. Apoi gata viaţa. Tot munca e cea mai bună soluţie” s-au completat băieţii unul pe altul.

Alex, Laur, Marian şi Claudiu au vise, au dorinţe. Dacă nouă ni se par lucruri neînsemnate, uşor de obţinut, visele mici ale acestor tineri sunt, de fapt, teribil de mari pentru ei.

„Vreau să am un loc de muncă şi să am unde pune capul. Asta este cel mai important. Apoi înaintez eu… Nu, nu vreau să mă însor, nu vreau nevastă, vreau doar un loc de muncă şi un loc al meu unde să pun capul” repetă apăsat şi ferm Alexandru.

Pentru Claudiu, viitorul ideal este să muncească în construcţii. Aşteaptă doar întoarcerea cumnatului său de la muncă din străinătate ca să facă împreună echipă.

„Când vine, mă bag cu el în construcţii. Însurătoare? Noooo! Aş pleca 2, 3 ani la muncă în străinătate, să-mi fac o căsuţă; apoi, vedem. Nu mă grăbesc” plănuieşte el.

Marian surâde visător, cu ochii în zare, când îl întreb dacă se vede însurat, cu copii, la casa lui. „Hmmmm, mi-ar plăcea, dar mai încolo, peste vreo 7, 8 ani. Aş vrea mai întâi să intru într-o bucătărie, ca ajutor de bucătar. Am mai lucrat şi mi-a plăcut. Da, asta aş vrea” spune el de parcă i-a venit ideea brusc.

Laur îşi scutură şuviţa de pe frunte şi spune scurt, ca despre un obiectiv stabilit demult. „Orice ar fi, mă fac ospătar. Ăsta e visul meu”. De casa în care s-a născut însă nu mai vrea să audă şi îndeasă pumnul drept în palma stângă în timp ce mărturiseşte asta. Cu nevasta mă lămureşte imediat: „Chinuită ar mai fi femeia aceea la câtă treabă aş pune-o eu”.

Doi ani sunt însă doar doi ani şi, poate, Alex, Claudiu, Laur şi Marian ar putea să-i încheie fără să fie pe picioarele lor, fără ca măcar să fi reuşit integrarea într-un loc de muncă. Le mărturisesc această temere şi, aproape în cor, îmi replică: „Exclus!”, „Imposibil!”, „Nu există”. Ba Laurenţiu îşi motivează convingerea: „Dacă, vrei poţi. Dacă nu te laşi, trebuie să reuşeşti.”

Vreau din tot sufletul să cred că băieţii au spus asta din convingere, aşa cum cred în utilitatea centrului de la Gura Humorului. Acolo este un locşor în care, din când în când, se „coace” un viitor pentru tinerii care la 18 ani nu au cămine şi nici braţe iubitoare în care să se întoarcă, tineri care trebuie însă să-şi dorească teribil să facă totul pentru ca nimeni, niciodată, să nu le va mai poată spune: „Băi, nimicule!”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: