Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CXLVIII)

Apoi… suveranul a încercat să scoată „ţara la mezat”

Pe plan intern, spre a completa şi consolida puterea sa, regele a mai adoptat câteva măsuri radicale. L-a urmărit şi condamnat de câteva ori succesiv pe Corneliu Zelea Codreanu, deşi acesta, cu o lună înainte de-a fi dizolvate partidele politice, la 21 februarie 1938, publica o circulară a sa, în care anunţa că înceta oficial activitatea partidului Totul pentru Ţară. În locul partidelor dizolvate, Carol înfiinţa Frontul Renaşterii Naţionale (16 decembrie 1938), ce devenea „unica organizaţie politică de stat”, având drept ţel proclamat „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a Patriei”. Acesta a ajuns să înroleze până la sfârşitul anului 1939 aproape 4 milioane de membri. A fost, de asemenea, creată Straja Ţării, care-şi propunea să devină o uriaşă organizaţie de instrucţie şi educaţie complexă, grupând pe toţi băieţii între 7-18 ani şi fetele între 7-21 de ani, adică 4-5 milioane de tineri uniţi sub îndemnul „Credinţă şi muncă pentru Rege şi Ţară”. Ea avea drept comandant suprem pe rege şi adjunct pe Teofil Sidorovici. Straja Ţării era organizată în legiuni, centurii şi stoluri, urma să aibă tabere speciale şi să urmeze o pregătire sportiv-militară, dar şi utilitară în domeniile sanitar, al poştei şi telegrafului, pentru paza contra incendiilor, cruce roşie, activităţi practice diverse – ambele organizaţii urmând să fie finanţate cu sume însemnate de la buget. Alte reforme au vizat toate domeniile – armată, justiţie, administraţie, cultură etc. S-au pensionat cadrele vechi şi s-au înlocuit cu altele noi, favorabile regelui. În administraţie – prin legea din 14 august 1938, care era, de fapt un decret regal – s-au menţinut unităţile administrative vechi, comuna, judeţul (şi plasa), introducându-se o formă nouă, ţinutul, în total zece ţinuturi (Argeş cu capitala la Bucureşti, Alba-Iulia – la Alba-Iulia, Olt – Craiova, Mare – Constanţa, Dunăre – Galaţi, Nistru – Chişinău, Prut – Iaşi, Suceava – Cernăuţi, Crişuri – Cluj, Timiş – Timişoara). Sindicatele erau dizolvate şi înlocuite cu bresle (septembrie 1938), cuprinzând deopotrivă lucrători, funcţionari, meseriaşi. S-a reformat şi sistemul electoral. Aveau drept de vot numai ştiutorii de carte, inclusiv femeile, pentru prima dată în istoria ţării. Votul se exercita prin scrutin uninominal, pe circumscripţii. S-a fixat un număr de 258 de deputaţi (mai puţini de cât fuseseră anterior: 387) şi un număr variabil de senatori – dintre care 88 aleşi, 88 numiţi de rege şi un număr variabil de senatori de drept. Femeile votau, dar nu căpătau şi dreptul de-a fi alese. Acordându-se drept de vot ştiutorilor de carte, numărul total al alegătorilor scădea, odată cu introducerea noii Constituţii reducându-se de la 4,6 milioane la circa două milioane în 1939.

Pe măsură ce adopta legi şi reforma ţara, Carol al II-lea declara că îl ia ca model pe Carol I. Dar prin multitudinea şi diversitatea măsurilor îi depăşea pe toţi suveranii din Europa zilelor sale, totodată devenind tot mai îngrijorat şi de ceea ce se petrecea pe plan mondial. Puterile Axei se organizau, se consolidau şi lichidau rând pe rând noi prevederi ale sistemului de la Versailles, apropiindu-se vertiginos de graniţele României Mari.

Astfel, în cursul anului 1938, tocmai când era preocupat cu organizarea noului său regim politic pe plan intern, „presiunile şi ameninţările Berlinului – scrie Prinţul Paul de România, cel de-al doilea fiu al Ioanei (Zizi) Lambrino – deveniseră implacabile. Hitler făcuse tot ce putea pentru a destabiliza România, instigând la subversiune internă şi căutând să slăbească sistemele de alianţe de care depindea siguranţa statului. Pe deasupra, încercase în mod necruţător să antreneze România în acorduri comerciale exclusive, ce-ar fi adus ţara într-o înrobire economică absolută faţă de Germania”. De aceea, după ce nemţii ocupaseră Austria, în primăvara anului 1938, şi nimiciseră Mica Înţelegere, punând mâna pe Cehoslovacia, sub pretextul ridicol că minoritatea sudetă era „oprimată”, după ce la 18 septembrie 1938 ministrul de externe al Poloniei, colonelul Josef Beck, îi propusese lui Carol, într-o întâlnire la Galaţi, să participe şi el, alături de Ungaria şi Polonia, la „împărţirea Cehoslovaciei”, după ce regele României a respins categoric o astfel de ofertă, declara: „noi n-am profitat şi nu vom profita niciodată de clipele de restrişte prin care trece o ţară prietenă”.

În acest context, Carol al II-lea s-a hotărât să plece într-un turneu prin ţările occidentale prietene, începând cu Marea Britanie, în luna noiembrie 1938. Din datele sigure, aflate în arhivele familiei regale şi cercetate de Prinţul Paul de România, aflăm că regele României sosea la Londra la 15 noiembrie 1938 împreună cu fiul său Mihai şi cu un grup de economişti şi de diplomaţi. Britanicii îi fac o primire călduroasă. Îi acordă şi o înaltă distincţie, „Ordinul Jartierei”, „lucru de înţeles, câtă vreme, virtualmente cel puţin, venea să ceară Marii Britanii şi aliaţilor ei să salveze România de hegemonia germană”. Concret, regele venea să ceară extinderea relaţiilor comerciale, să poată exporta produse petroliere şi agricole, să poată primi credite substanţiale pentru înzestrarea armatei române şi armament englez modern. Carol se simţea ameninţat la graniţa de Vest de-o eventuală agresiune ungară spre Transilvania, încurajată de Hitler, care avea forţe militare numeroase în zonă.

Regele insista mai ales pentru exportul de petrol în Anglia, „dacă se voia ca ansamblul producţiei naţionale de petrol să nu cadă în mâinile lui Hitler”. Într-o analiză foarte atentă şi competentă, unul din cele mai valoroase ziare britanice, „New Statesman and Nation”, scria că „regele scoate ţara la mezat, dar cu siguranţă vrea să ştie dacă Marea Britanie e gata să facă o ofertă”. Regele oferea englezilor „aproape tot petrolul, grâul şi alte produse agricole excedentare, dar era surprins şi dezamăgit de lipsa totală a oricărui interes din partea foştilor aliaţi”. Englezii, bunăoară, declară românilor că petrolul Mexicului este mai bun şi mai ieftin decât cel românesc, din Anglia nimeni nu se sinchiseşte că Hitler va deveni în curând singurul beneficiar al refuzului britanic. Nu se dă nicio bătălie pentru „sufletul României”. Prin gestul lor, englezii – scrie prinţul Paul – oferă România lui Hitler, încât „Carol pleacă din Anglia cu coada între picioare” (şi, adăugăm noi, ca un câine, fiindcă în expresia românească populară numai un câine pleacă coada între picioare). Înţelegem, deci, drama României, situaţia în care o lasă foştii aliaţi pe mâinile lui Hitler, înainte ca ţara să fie împărţită de Hitler şi Stalin. Reiese încă o dată unul dintre marile adevăruri ce l-a spus cândva Palmerston: „Singurul nostru aliat statornic este interesul! Şi – adaugă Prinţul Paul, care era în Occident şi ştia mai bine ca istoricii noştri adevărul despre Marea Britanie –: „Aproape că nu-ţi vine să crezi că britanicii nu voiau să-i supere pe germani după întoarcerea lui Chamberlain de la Munchen”. Iar acelaşi autor scrie parcă el însuşi îndurerat de soarta viitoare a României: „mergând la Paris (în zilele de 20-21 noiembrie 1938), Carol se loveşte exact de aceeaşi atitudine şi din partea francezilor”. Carol mai vizitase şi o altă ţară fostă aliată, Belgia, la 19 noiembrie 1938, fără niciun rezultat practic.

La întoarcerea de la Londra, Paris şi Bruxelles, Carol constată că foştii săi aliaţi l-au „azvârlit, vrând-nevrând, în orbita germană”; şi chiar aşa scria Carol al II-lea în cartea „În zodia Satanei”.

El îi făcea totuşi şi lui Hitler o vizită, chipurile, cu caracter particular. Hitler îi invită pe rege şi pe prinţul Mihai să ia un ceai împreună cu el şi cu Göring. Era prima dată când, după preluarea puterii, Hitler primea vizita unui monarh. Hitler i-a vorbit lui Carol despre „pericolul sovietic”, căruia numai el era capabil să i se opună; despre „binefacerile” imense ale unei eventuale „cooperări româno-germane”, despre necesitatea de a-l elibera pe Codreanu şi a-l aduce ca şef de guvern în ţară, iar Garda de Fier ca partid de guvernământ, despre eventualitatea construirii unei „autostrăzi” între România şi Germania etc.

La reîntoarcerea în ţară, Carol ordonă ca „teroriştii politici, legionarii întemniţaţi să fie atacaţi, fără a mai fi respectate regulamentele în vigoare şi chiar fără a se folosi somaţia înainte de a deschide focul!”. Hotărăşte, totodată, ca şi lui Antonescu să i se ia comanda militară şi să fie îndepărtat cu domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa Olteană (fiind prieten cu Codreanu).

…Când a aflat de toate aceste măsuri, Hitler s-a înfuriat. I-a înapoiat lui Carol toate decoraţiile dăruite oficialităţilor germane şi l-a chemat pe Wilhelm Fabricius, ministrul german de la Bucureşti, în concediu, acasă. Gestul lui Hitler avea semnificaţia ruperii temporare a relaţiilor diplomatice cu România.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: